ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 460/2020

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 20 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Afacerilor Interne solicitând, în baza art. 4 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 252 coroborat cu art. 253 alin. (4) din C. civ., acordarea de daune morale în cuantum de 250.000 RON pentru compensarea suferințelor suplimentare cauzate de condițiile de detenție pe care acesta le-a suferit în perioada 10.07.2014 - 16.03.2016.

Prin Sentința nr. 153 din 17 mai 2018, Tribunalul Gorj, secția I civilă, a respins excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, invocată de pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Ministerul Afacerilor Interne; a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Administrația Națională a Penitenciarelor și a respins cererea formulată de reclamantul A. împotriva acestor pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 10.07.2014 - 19.02.2015, excepție invocată de pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj; a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat în cauză de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 RON cu titlu de daune morale; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de 1.100 RON cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 3047 din 22 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, în numele și pentru Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Sentinței civile nr. 153 din 17 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Gorj.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, în numele și pentru Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare Curții de Apel Craiova.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și (2) și art. 1357 - 1371 din C. civ.

În opinia recurentei, instanța de apel, în mod greșit, a menționat că a fost reținută calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care Tribunalul Gorj a omis să se pronunțe în dispozitivul sentinței apelate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, deși a unit-o cu fondul, iar motivarea a cuprins expunerea situației de fapt și normele legale incidente în cauză.

Cu privire la răspunderea Statului pentru condițiile de detenție din România, a considerat că, în cauză, legitimitate procesuală pasivă are Administrația Națională a Penitenciarelor și penitenciarele din subordine în care a fost încarcerat reclamantul, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind lipsit de calitate procesuală pasivă, nefiind parte în litigiul dedus judecății și neavând nicio culpă în cauză.

Recurenta-pârâtă a arătat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu poate avea calitate de parte în litigiul dedus judecății, fiind incidente prevederile art. 224 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice, care sunt persoane juridice.

Câtă vreme legiuitorul a stabilit obligații directe în sarcina Administrației Naționale a Penitenciarelor, în sensul luării de măsuri pentru evitarea supraaglomerării în penitenciare, recurenta-pârâtă a apreciat că, în mod greșit, a fost reținută răspunderea delictuală în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A mai arătat că inexistența fondurilor bugetare pentru asigurarea condițiilor minime de cazare a persoanelor private de libertate nu poate fi imputată Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta fiind atributul exclusiv al Ministerului Justiției, respectiv al Administrației Naționale a Penitenciarelor, instituții care au obligația de a lua toate măsurile, inclusiv cele bugetare pentru asigurarea condițiilor minime de detenție.

Referitor la obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.100 RON, a considerat că în mod nejustificat și eronat au reținut instanța de fond și cea de apel că onorariul apărătorului ales a fost stabilit corect, raportat la complexitatea cauzei și prestația acestuia; în opinia recurentei, suma ce reprezintă onorariul avocatului este vădit disproporționată față de obiectul cauzei și având în vedere activitatea desfășurată de apărător.

Prin întâmpinarea formulată la data de 3 aprilie 2019, intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii hotărârii atacate.

În motivare, a arătat că, în mod corect, instanța de fond și cea de apel au admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții și au obligat Statul Român la plata despăgubirilor solicitate în cauză.

A mai învederat că nu poate fi primită critica recurentei că în dispozitivul hotărârii instanța nu a menționat soluția cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a statului român, întrucât motivele invocate de aceasta au fost analizate de către instanță, care a concluzionat că Statul Român are calitate procesuală pasivă, iar condițiile de detenție necorespunzătoare nu sunt cauzate, în mod obligatoriu, de probleme ale sistemului penitenciar, ci pot fi legate de probleme ale politicii în materie penală.

Prin încheierea din 23 octombrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, în numele și pentru Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 3047 din 22 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarate în cauză este nefondat pentru următoarele considerente:

Prima critică formulată de recurenta-pârâtă pune în discuție legalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel din perspectiva calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, care se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut, pe de o parte, că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 alin. (1)-(2) și art. 1357-1371 C. civ., iar pe de altă parte, că instanța de fond a unit excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român cu fondul, însă a omis să se pronunțe asupra acestei excepții în dispozitivul sentinței apelate.

Referitor la critica recurentei că instanța de fond nu s-a pronunțat prin dispozitiv asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte constată că, deși instanța nu s-a pronunțat explicit prin dispozitiv asupra acestei excepții, soluția pronunțată prin care Statul, în sarcina căruia s-a reținut obligația de a răspunde pentru disfuncționalitățile sistemului penitenciar, a fost obligat la plata unor despăgubiri reflectă pe deplin soluția dată de instanța de fond acestei excepții, ce fusese unită cu fondul, ipoteză în care o casare a deciziei civile recurate nu s-ar dovedi decât excesiv de formalistă și incompatibilă cu dreptul părților la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta a susținut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 alin. (1)-(2) și art. 1357 - 1371 C. civ.

În speță, în considerentele hotărârii judecătorești în analiza condițiilor răspunderii civile delictuale care revine statului, s-a reținut că răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu trebuie raportată la problemele generale ale politicii în materie penală și la obligațiile care revin statului, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului de a lua toate măsurile generale/individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenție și derivă din omisiunea statului de a adopta măsuri adecvate în gestionarea condițiilor de detenție care sunt, în primul rând, în sarcina statului.

Este de reținut, totodată, că în hotărârea pilot din 25 aprilie 2017 Rezimveș și alții contra României, Curtea Europeană a apreciat că situația reclamanților nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncționalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (parag. 110). Curtea a reamintit în acest sens că relele condiții de detenție nu sunt neapărat rezultatul unor deficiențe imputabile administrației penitenciarului, ci provin de obicei din factori mai complecși, cum ar fi problemele de politică penală (B., citată anterior, pct. 199). Chiar și în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obține despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiționată de stabilirea unei culpe din partea autorităților (parag. 124).

Prin urmare, instanța europeană, atunci când a analizat, prin prisma dreptului la demnitate umană, protejat de art. 3 din Convenție, cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenție, generat de supraaglomerare, de lipsa de condiții igienice corespunzătoare, a apreciat că acesta poate fi rezultatul unor probleme ce excedează culpei propriu zise a administrației penitenciarului, fiind o deficiență structurală și sistemică.

În consecință, răspunderea statului nu poate fi exclusă pe considerentul că acesta răspunde patrimonial, obiectiv sau subiectiv, exclusiv după reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, nefiindu-i aplicabile, în acest caz, dispozițiile C. civ. Textele de lege invocate de recurent nu sunt în măsură să justifice incapacitatea de drept civil a acestuia de a răspunde într-un raport juridic întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale.

Dimpotrivă, prin dispozițiile art. 221 - 224 C. civ. este reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, dar și a statului, fie în raporturile juridice în care este titular de drepturi și obligații, fie în subsidiar pentru obligațiile autorităților publice.

În același timp, în speță, răspunderea Administrației Naționale a Penitenciarelor a fost înlăturată, reținându-se că s-ar fi justificat chemarea în judecată a acestei autorități publice pentru a răspunde pentru producerea unui eventual prejudiciu ca urmare a condițiilor efective de detenție, altele decât supraaglomerarea din penitenciare.

Astfel, câtă vreme instanța de apel a constatat imposibilitatea obiectivă a Administrației Naționale a Penitenciarelor de a se conforma standardului prevăzut în legislația ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenție, prejudiciul, raportat la condițiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate astfel cum au fost reținute, fiind cauzat de împrejurări independente de posibilitățile sale de decizie și control, o atare statuare este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit cu care această situație este cauzată de o problemă structurală și sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român.

Așadar, în mod corect s-a reținut în sarcina recurentei o răspundere directă pentru deficiențele sistemice de natură a afecta demnitatea umană, similare celor care au fost constatate și de instanța europeană.

În consecință, Înalta Curte reține că, în mod corect, recurentei i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, față de natura faptei ilicite reținute, supraaglomerarea penitenciarelor în care reclamantul a fost deținut putând fi imputată doar statului, iar acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul născut din această faptă putând fi dispusă doar în sarcina acestuia, deoarece Statul este cel care stabilește politica penală.

În ceea ce privește susținerea recurentului că sunt relevante prevederile art. 2 din Normele de aplicare a Ordinului nr. 433/C/2010 și art. 6 lit. c) din Hotărârea nr. 756/2016 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, potrivit cărora Administrația ia toate măsurile necesare pentru creșterea progresivă a numărului spațiilor de cazare individuală, Înalta Curte constată că, judicios, instanța de apel a reținut că Administrației Naționale a Penitenciarelor îi revine un rol secundar, care constă în aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ și în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român, iar în acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispozițiile art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce impun statului printr-o obligație legală de a aplica măsurile generale și/sau individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenție și drepturile cuvenite.

Referitor la critica privind obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.100 RON, în sensul că în mod nejustificat și eronat instanța de fond și cea de apel au reținut că onorariul apărătorului ales a fost stabilit corect, raportat la complexitatea cauzei și prestația acestuia, Înalta Curte arată că aceste critici nu pot face obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs, întrucât sunt aspecte de netemeinicie ce țin de modul de apreciere al instanței de fond cu privire la cuantumul cheltuielilor acordate și nu pot fi reapreciate în recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, în numele și pentru Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 3047 din 22 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, în numele și pentru Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 3047 din 22 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 februarie 2020.

GGC - GV