ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1176/2021

Ședința publică din data de 26 mai 2021

Deliberând asupra recursului civil de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, sub nr. x/2019, la data de 21 martie 2019, reclamanta A. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor - Penitenciarul Gherla și Inspectoratul de Poliție Județean, să se dispună obligarea, în solidar, a pârâților la plata sumei de 200.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăți, cu titlu de daune morale, pentru privarea nelegală de libertate, în perioada 8.05.2017 - 7.06.2017.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1349 și următoarele din C. civ.

Prin întâmpinarea formulată la data de 22.04.2019, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepțiile netimbrării acțiunii, inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității sale procesuale pasive, prescripției dreptului material la acțiune, iar, pe fond, a invocat netemeinicia cererii de chemare în judecată.

Pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Cluj a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin notele de ședință înregistrate la data de 30 mai 2019, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția autorității de lucru judecat, raportat la sentința civilă nr. 523/15.11.2018, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, în dosar nr. x/2017, menținută prin decizia civilă nr. 99/A/09.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Prin încheierea interlocutorie pronunțată la data de 27 iunie 2020, instanța a respins excepțiile autorității de lucru judecat și inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, cu motivarea arătată în cuprinsul încheierii și, în temeiul art. 248 C. proc. civ., a unit cu fondul cauzei excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Națională a Penitenciarelor, apreciind că soluționarea acestora implică administrarea unor probe comune cu fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 462/03.10.2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Administrația Națională a Penitenciarelor și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor, Inspectoratul de Poliție Județean Cluj.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta A. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 255/A/2020 din 12 noiembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și A. împotriva sentinței civile nr. 462 din 3.10.2019 și a încheierii din 29.06.2019 a Tribunalului Cluj, pronunțate în dosarul nr. x/2019.

A dispus darea în debit a apelantei A. cu suma de 13105 RON, reprezentând taxă judiciară.

Împotriva deciziei civile nr. 255/A/12 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, au declarat recurs reclamanta A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în urma rejudecării cauzei, admiterea apelului formulat.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată este nelegală, întrucât această hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În cuprinsul deciziei atacate, s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 91 C. civ. care prevăd că dovada domiciliului sau a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate. În lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului sau a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane.

S-a făcut de asemenea trimitere și la prezumția relativă prevăzută de dispozițiile art. 90 alin. (2) C. civ., ca motive pentru exonerarea de orice răspundere delictuală a instituțiilor statului, când s-a efectuat procedura de citare cu reclamanta.

Or, în opinia reclamantei, aceste dispoziții nu sunt aplicabile în speță, contrar celor reținute de instanța de apel, deoarece prejudiciul cauzat reclamantei rezultă din modalitatea de instrumentare a unui dosar penal, și nu a unui dosar civil, fiind aplicabile dispozițiile procesual penale în materia citării.

În plus, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă nu doar că a aplicat greșit un text de lege, dar a trecut peste hotărârea definitivă a Curții de Apel Cluj, secția Penală, care a reținut, expres, faptul că nu a fost citată în mod legal.

Mai exact, reclamanta a formulat apel în fața Curții de Apel Cluj, secția penală, împotriva sentinței de condamnare pronunțată de Judecătoria Huedin, solicitând repunerea în termen, în temeiul art. 411 C. proc. pen., admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Având în vedere că sentința pronunțată de Judecătoria Huedin nu a fost comunicată la adresa la care locuia efectiv, Curtea de Apel Cluj a apreciat că reclamanta era în continuare în termenul de apel, astfel încât a respins cererea de repunere în termenul de apel prin încheierea penală din data de 7 iunie 2017. Ulterior, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Curtea de Apel Cluj, secția Penală a admis, prin decizia penală nr. 984/A/2017, pronunțată în dosar nr. x/2016, apelul reclamantei și, pe cale de consecință, a desființat în întregime hotărârea atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, respectiv Judecătoria Huedin.

Drept urmare, prin încheierea penală nr. 5/HI/2017, Curtea de Apel Cluj, secția Penală a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 21, emis la data de 22 februarie 2017, precum și formele de executare emise în baza sentinței penale nr. 13 din 23.01.2017 a Judecătoriei Huedin, constatând privarea nelegală de libertate a reclamantei.

Pe cale de consecință, rezultă faptul că, admițându-se de către Curtea de Apel Cluj, secția Penală, că reclamanta încă se afla în termenul de apel, implicit, s-a confirmat faptul că, în cauză, nu a fost legal citată și nu există o hotărâre definitivă și executorie de condamnare, astfel că nu putea fi privată de libertate, în mod legal, în baza unei asemenea sentințe.

În condițiile în care s-a pronunțat expres o instanță de judecată, în sensul că reclamanta nu a fost citată, în mod legal, la adresa unde locuia efectiv, consideră că raționamentul Curții de Apel Cluj, secția I civilă, de a trece peste această chestiune și a avea în vedere un text din C. civ., nu are suport legal.

Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, învestită cu soluționarea apelului formulat nu trebuia să mai analizeze dacă a fost sau nu legal citată, aspect reținut, în mod definitiv, de o altă instanță (Curtea de Apel Cluj, secția Penală), trebuia să analizeze doar dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Se arată faptul că nu pot fi reținute nici susținerile Curții de Apel Cluj, secția I civilă referitoare la faptul că nu se poate imputa instituțiilor statului nicio culpă în necitarea reclamantei.

Din contră, instituțiile statului poartă întreaga responsabilitate pentru neaducerea la cunoștință a situației dosarului penal ce o privește, pe toată durata derulării acestuia, în primul ciclu procesual. Că este așa o dovedește cu prisosință faptul că, imediat după rămânerea definitivă a sentinței penale a Judecătoriei Huedin, privind aplicarea pedepsei privative de libertate, instituțiile statului au procedat la identificarea și încarcerarea acesteia; culpa în care s-au aflat instituțiile statului, aspect care a condus la privarea nelegală de libertate a reclamantei.

În fine, în mod greșit Curtea de Apel, secția 1 Civilă a reținut că, în prezenta cauză, nu este îndeplinită și cerința prejudiciului, prin raportare la sentința civilă nr. 523/2018, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul civil nr. x/2017, care a intrat în puterea lucrului judecat. În realitate, prin sentința civilă nr. 523/2018, s-a constatat că, în prezenta speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 539 C. proc. pen., dispoziții legale pe care reclamanta și-a întemeiat demersul judiciar de la acea vreme, dar sub nicio formă nu s-au constatat lipsa unor elemente privind răspunderea civilă delictuală.

Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecința schimbării în parte a sentinței civile nr. 462/03.10.2019 și a încheierii de ședință de la termenul de judecată din data de 27.06.2019, pronunțate în dosarul nr. x/2019, în sensul admiterii excepțiilor autorității de lucru judecat, a inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, și a respingerii cererii de chemare în judecată formulată de către A..

Recurentul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a arătat că, în fața instanței de fond, a invocat excepția autorității de lucru judecat, raportat la sentința civilă nr. 523/15.11.2018, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția Civilă, în dosarul nr. x/2017, menținută prin decizia civilă nr. 99/A/09.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă; excepție ce a fost respinsă, soluție menținută de instanța de apel.

Contrar celor reținute prin decizia apelată, sub acest aspect, între cele două litigii există identitate de obiect, de părți și de cauză.

Din conținutul cererii de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția Civilă sub nr. x/2017, a rezultat că aceeași reclamantă, A., s-a îndreptat împotriva Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, solicitând daune morale în valoare de 200.000 de euro, raportat la aceleași motive care au fost invocate de apelanta-reclamantă și în prezenta cauză.

Se poate observa că există identitate de părți, de obiect și de cauză între actuala cerere formulată de A. și cea care a fost soluționată definitiv prin sentința civilă nr. 523/15.11.2018, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția Civilă, menținută prin decizia civilă nr. 99/A/09.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, fiind incidente dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora:

"Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect".

În ceea ce privește identitatea de părți, aceeași parte reclamantă, A. s-a îndreptat împotriva aceleiași părți pârâte, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, prin urmare, în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, există aceleași părți, aflate în aceleași poziții procesuale ca și în prezenta cauză.

Împrejurarea că reclamanta A. a înțeles că, în prezenta cauză, să cheme în judecată, în plus față de cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, două noi părți, anume Administrația Națională a Penitenciarelor - Penitenciarul Gherla, precum și Inspectoratul de Poliție Județean Cluj, nu este de natură a înfrânge autoritatea de lucru judecat, atât timp cât partea reclamantă este aceeași în ambele cauze, iar aceasta s-a îndreptat - de asemenea, în amândouă cauzele - împotriva Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, având aceeași pretenție, raportat la aceeași situație de fapt.

O interpretare contrară ar permite ca aceeași persoană să se îndrepte de mai multe ori împotriva aceluiași pârât, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, evitând efectul autorității de lucru judecat prin simpla chemare în judecată și a altor persoane, alături de partea pârâtă din prima cauză. Or, este evident că o astfel de soluție ar fi de neconceput și ar putea duce la o administrare neuniformă a justiției.

În ceea ce privește identitatea de obiect, și aceasta este de domeniul evidenței, cât timp, prin ambele cereri, reclamanta a solicitat daune morale în valoare de 200.000 euro, pentru pretinsa privare nelegală de libertate.

Din perspectiva obiectului cererii, nu poate avea relevanță împrejurarea că, pur formal, intimata-reclamantă a indicat o prevedere legală și pe care nu o invocase în prima acțiune.

În ceea ce privește identitatea de cauză, atât în prezentul litigiu, cât și în cel soluționat definitiv prin sentința civilă nr. 523/2018, menținută prin decizia civilă nr. 99/A/09.05.2019, reclamantă A. a solicitat plata sumei de 200.000 euro, întrucât, în perioada 08.05.2017 - 07.06.2017, s-a aflat în detenție, în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 21/22.02.2017. Astfel, diferența dintre cele două acțiuni este pur formală, neputând înlătura autoritatea de lucru judecat.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de apel, în mod greșit, a soluționat această excepție, apreciind că "prin sentința civilă nr. 523/15.11 2018, s-a reținut cu putere de lucru judecat că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 539 C. proc. pen. și că reclamanta ar fi putut invoca doar dispozițiile art. 538 alin. (1) C. proc. pen., în condițiile în care a fost condamnată definitiv și, apoi, s-a dispus desființarea hotărârii de condamnare și rejudecarea cauzei, doar în situația în care s-ar fi pronunțat o hotărâre definitivă de achitare". A mai reținut instanța de apel că "ipoteza din cauză nu se regăsește în nicio dispoziție specială, astfel că dispoziția generală își găsește aplicabilitatea".

Cu alte cuvinte, dacă o persoană care a fost condamnată sau cu privire la care au fost luate măsuri preventive privative de libertate nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 538 sau de art. 539 C. proc. pen., aceasta are deschisă calea stabilită de prevederile de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Or, recurentul-pârât consideră că o astfel de abordare nu poate fi validată, întrucât s-ar nesocoti voința legiuitorului de a acorda reparații exclusiv persoanelor condamnate sau private de libertate prin măsuri preventive, care îndeplinesc condițiile art. 538 sau ale art. 539 C. proc. pen.

Dacă legiuitorul ar fi urmărit ca și alte persoane condamnate sau cu privire la care s-au luat măsuri preventive - în afara celor care îndeplinesc cerințele art. 538-539 C. proc. pen. - să beneficieze de reparații, atunci nu ar mai fi edictat cele două articole și astfel ar fi fost incidente condițiile prevăzute de C. civ. referitor la răspunderea civilă delictuală.

Este evident că intenția legiuitorului a fost ca persoanele condamnate și private de libertate în cursul procesului penal să poată fi despăgubite doar în condițiile expres prevăzute de art. 538 și de art. 539 C. proc. pen.

Or, atât timp cât legiuitorul a reglementat prin prevederi cu caracter special, dreptul la repararea pagubei, în caz de eroare judiciară și în cazul privării nelegale de libertate, rezultă că persoanele condamnate sau cu privire la care s-au luat măsuri preventive au deschisă exclusiv calea prevăzută de cele două articole.

Practic, abordarea primei instanțe și a instanței de apel ar lipsi de efect principiul specialia generalibus derogant și ar face neaplicabilă orice normă cu caracter special, derogator de la dreptul comun.

În acest sens, a arătat că intimata - reclamantă a învestit instanța de judecată cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, pentru repararea prejudiciului moral produs.

Relativ la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate, se arată că aceasta este una specială, prevăzută de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, precum și cele ale art. 538-539 din C. proc. pen. (art. 504 și următoarele din C. proc. pen. de la 1968) .

Or, atât prima instanță, cât și instanța de apel, în mod eronat, au considerat că speța de față ar putea fi analizată prin prisma dreptului comun, deși situația invocată de partea reclamantă ar putea fi analizată exclusiv raportat la prevederile speciale ale art. 538-539 din C. proc. pen.

Deosebit de importantă, în acest sens, este Decizia Curții Constituționale a României nr. 179/2016, cu privire la art. 539 C. proc. pen., prin care s-au statuat următoarele:

"Curtea constată că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în C. proc. pen.. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanță din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 și art. 1.357 -1.380 din noul C. civ.. Așadar, Curtea a reținut că procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun, în temeiul principiului specialia generalibus derogant."

De asemenea, practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, oglindită în decizii de speță, a statuat asupra faptului că dispozițiile art. 998-999 C. civ. (art. 1349 și următoarele din Noul C. civ.), privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

Așadar, având în vedere faptul că răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru prejudiciile despre care se pretinde că au fost cauzate prin erorile judiciare și prin privarea nelegală de libertate nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale, și nu potrivit prevederilor dreptului comun, întrucât, în caz contrar, prin soluția pronunțată, s-ar încălca principii fundamentale de drept, precum specialia generalibus derogant și electa una via, se solicită admiterea excepției inadmisibilității acțiunii și respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, prima instanță a arătat că "pârâtul poate avea legitimare procesuală pasivă în cauză din perspectiva răspunderii civile delictuale, de drept comun, deoarece aceasta nu restricționează subiectele care pot răspunde în temeiul acesteia. Existența sau inexistența obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond, ce se analizează ca atare, și nu pe calea excepției lipsei calității procesuale reglementată de art. 36 C. proc. civ.."

Reclamanta a învederat că abordarea instanței de fond nu a ținut cont de argumentele pe care Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, le-a prezentat în susținerea acestei excepții.

Prin întâmpinare, nu s-a arătat că prevederile de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală ar restricționa expres subiectele care pot răspunde în temeiul acesteia, ci că Statul Român poate fi chemat în judecată pentru condamnări sau măsuri preventive privative de libertate doar în situația invocării art. 538 sau art. 639 C. proc. pen., întrucât o prevedere specială, anume art. 541 alin. (3) din același cod arată că, în aceste cauze (în care se aplică art. 538 sau art. 539 din C. proc. pen.), este chemat în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor.

În acest sens a arătat că, dacă reductio ad absurdum, s-ar considera că pretențiile intimatei-reclamante pot fi analizate prin prisma prevederilor art. 1349 și următoarele din Noul C. civ., atunci Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu poate răspunde pentru fapte imputate altor persoane - fizice sau juridice - întrucât nu există o prevedere legală care să susțină răspunderea statului pentru faptele imputate respectivelor persoane, în situația invocării prevederilor de drept comun ale răspunderii civile delictuale.

De altfel, prima instanță nu a indicat nicio prevedere care ar susține posibilitatea tragerii la răspundere a Statului Român, pentru condamnarea sau luarea unor măsuri preventive privative de libertate, în situația invocării art. 1349 și următoarele din Noul C. civ.

Dacă ar fi validat considerentul primei instanțe, în sensul că Statul Român are calitate procesuală pasivă, întrucât prevederile de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală "nu restricționează subiectele care pot răspunde în temeiul acesteia", ar însemna că orice subiect de drept ar putea avea legitimare pasivă în orice cauză în care se invocă art. 1349 și următoarele din Noul C. civ., întrucât aceste prevederi nu limitează expres persoanele care pot răspunde în acest temei. Este evident că o astfel de situație ar fi de neconceput.

În acest context, a arătat că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 221 din C. civ., potrivit cărora "Dacă prin lege, nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat".

Conform art. 224 alin. (1) din C. civ., "Dacă, prin lege, nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului".

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii, atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

Pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, au formulat întâmpinări la recursul reclamantei, solicitând, în esență, respingerea acestuia, ca nefondat.

Intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a arătat că, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă nu a criticat soluția instanței în ceea ce privește admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor, astfel încât, sub acest aspect, hotărârea instanței de fond a rămas definitivă.

În plus, recurenta reclamantă reia, în cererea de recurs, aspecte pe care le-a prezentat în cererea de apel, fără a critica hotărârea instanței de apel, raportat la prevederile art. 488 C. proc. civ., fiind incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., neîndeplinirea condițiilor de la art. 488 C. proc. civ. atrăgând sancțiunea nulității.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Deliberând cu prioritate, în raport de exigențele procesuale ale art. 248 C. proc. civ., asupra excepției procesuale de procedură absolute, peremptorii de nulitate a recursului declarat de reclamanta A., invocate în cauză de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, Înalta Curte va expune următoarele considerații:

Art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. statuează că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea absența din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Aceste dispoziții legale se corelează cu cele ale art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, acestea consacrând natura căii de atac a recursului de a fi o cale extraordinară, ce poate fi exercitată pentru motivele prevăzute exhaustiv de dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul, dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care există motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședința publică.

Sancțiunea nulității intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă nu doar a invoca cazul de nelegalitate pretins, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dar și a proceda la dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete de nelegalitate cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Totuși, în acord cu dispozițiile legale care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, în ipoteza în care recurentul nu invocă în mod exact dispozițiile legale, dar realizează o expunere a criticilor de nelegalitate cu privire la hotărârea atacată, instanța de judecată are obligația de a califica din perspectivă legală aceste critici.

Or, în cauza dedusă judecății, în conținutul cererii de recurs formulate, recurenta reclamantă A. a invocat motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material - realizând o prezentare detaliată a circumstanțelor cauzei, arătând care sunt argumentele pentru care consideră că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, ea aflându-se într-o ipoteză de privare nelegală de libertate, constatată printr-o hotărâre penală, respectiv decizia penală nr. 9847A/2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția Penală.

Prin urmare, cum susținerile formulate de recurenta-reclamantă reprezintă critici concrete și veritabile de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de reclamanta A., invocată de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor.

Verificând, din oficiu, introducerea în termenul legal a recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că dacă intimatul nu a invocat prin întâmpinare sau din dosar nu reiese că recursul a fost depus peste termen, el se va socoti în termen.

Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări care ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Având în vedere natura imperativă a acestor termene, nici părțile și nici instanța nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele instituite de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

În cauză, potrivit înscrisului existent la dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel Cluj, secția I civilă, decizia civilă nr. 255/A/2020 din 12 noiembrie 2012 a acestei instanțe ar fi fost comunicată recurentului-pârât la data de 10 decembrie 2020, prin poșta electronică (e-mail), dar confirmarea de primire a acestui mesaj nu a fost trimisă de destinatar, astfel cum rezultă din mențiunile de pe acest înscris (..."but delivery notification was not sent by destination") iar, din punct de vedere informatic, instanța de recurs nu poate verifica conținutul acelui mesaj, în sensul de a stabili dacă mesajul a cuprins, ca anexă, și hotărârea ce formează obiect al recursului.

În consecință, instanța de recurs apreciază că devine incident alin. (2) al art. 485 C. proc. civ., întrucât orice dubiu privind necomunicarea deciziei pronunțate de instanța de apel profită recurentului pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, care nu poate fi sancționat procesual pentru nedepunerea în termen a căii de atac, câtă vreme nu există certitudinea că decizia menționată i-a fost comunicată, în acord cu dispozițiile legale, astfel încât recursul exercitat la data de 13 ianuarie 2021 împotriva deciziei civile nr. 255/A/2020 din 12 noiembrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, așa cum rezultă din înscrisul existent la dosarului de recurs, va fi socotit a fi depus în termen și va fi analizat pe fondul său.

Asupra recursului declarat de recurenta reclamanta A., Înalta Curte constată caracterul fondat al acestuia, pentru următoarele considerente:

Prin demersul judiciar inițiat în cauză, reclamanta A. a solicitat instanței obligarea, în solidar, a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Administrația Națională a Penitenciarelor - Penitenciarul Gherla și Inspectoratul de Poliție Județean la plata sumei de 200.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul suportat, ca urmare a privării nelegale de libertate, în perioada 8.05.2017 - 7.06.2017.

Cauza acestei cereri a constat în faptul că, împotriva reclamantei, a fost pornit un proces penal, în urma căruia s-a pronunțat sentința civilă nr. 13 din 23.01.2017, pronunțată de Judecătoria Huedin, în baza căreia reclamanta din prezenta cauză a fost condamnată la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de înșelăciune și la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, iar, în baza art. 39 alin. (1) lit. b) rap. la art. 38 alin. (2) C. pen., i s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă stabilită, respectiv 2 luni închisoare, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea.

În baza acestei sentințe, Judecătoria Huedin - Serviciu Executări Penale a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 21/2017, prin care s-a dispus arestarea condamnatei A. și încarcerarea sa până la executarea pedepsei, mandat în baza căruia Inspectoratul de Poliție Județean Cluj a procedat, la data de 8 mai 2017, la arestarea acesteia, iar la data de 10 mai 2017, la încarcerarea sa în Penitenciarul Gherla. Împotriva sentinței penale menționate, inculpata a formulat apel.

Prin încheierea penală nr. 5/HI/2017, Curtea de Apel Cluj a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 21, emis la data de 22 februarie 2017, de către Judecătoria Huedin, împreună cu formele de executare emise în baza sentinței penale nr. 13 din 23.01.2017 a Judecătoriei Huedin și punerea de îndată în libertate a inculpatei de sub puterea acestui mandat de executare a pedepsei.

Prin decizia penală nr. 984/A/2017, definitivă, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2016, a fost admis apelul reclamantei împotriva sentinței penale nr. 13 din 23.01.2017 a Judecătoriei Huedin, ce a fost desființată în întregime, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că inculpata A. a luat cunoștință de existența unui proces penal pornit împotriva sa doar cu ocazia încarcerării, în executarea pedepsei ce i-a fost aplicată. În concret, inculpata a fost citată la adresa din actul de identitate, corespunzătoare unui apartament comun, în care însă nu a ajuns să locuiască, intervenind divorțul, astfel încât a locuit la adresa părinților săi.

Astfel, deși este adevărat că inculpata a fost citată prin afișare la ușa instanței, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, această modalitate de însțiințare este insuficientă, fiindcă instanța trebuie să facă tot ce se poate aștepta în mod rezonabil de la ea nu doar pentru a cita partea, ci pentru a se asigura că aceasta a luat cunoștință de procedurile derulate împotriva ei.

Or, în această cauză, citarea prin afișare nu a fost de natură să asigure informarea reclamantei de procedurile derulate împotriva ei, citarea având loc prin afișare la ușa instanței și la o adresă a inculpatei la care existau date precise că aceasta nu mai locuiește.

În concluzie, inculpata nu a avut cunoștință de procesul derulat împotriva ei și nici de comunicarea sentinței de condamnare la pedeapsa închisorii cu executare.

Prezentul demers judiciar a fost respins de instanțele fondului care au considerat, ambele, că, potrivit art. 91 C. civ., dovada domiciliului sau a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate; în lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului sau a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane. Or, raportând starea de fapt reținută în speță la textele legale incidente în cauză, acțiunea reclamantei a fost apreciată ca neîntemeiată, în condițiile în care prejudiciul pretins de aceasta a fost cauzat ca urmare a faptului că reclamanta însăși nu și-a îndeplinit obligația de a anunța autoritățile despre schimbarea domiciliului, deși avea această obligație, potrivit art. 89 C. civ.

În consecință, instanțele civile au apreciat că prejudiciul afirmat de reclamantă este, în mod covârșitor, urmarea propriei sale omisiuni, astfel încât, raportat la disp. art. 1371 C. civ., pretențiile de obligare a pârâților la plata despăgubirilor sunt nefondate.

Raportat la cauza juridică a cererii de chemare în judecată și la motivele de recurs formulate în cauză, Înalta Curte apreciază că aceste statuări ale instanțelor de fond relevă, într-adevăr, o ipoteză de aplicare greșită a legii la speța dedusă judecății ce se încadrează în motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În același context procesual și în acord cu principiile Curții Europene prin care s-a statuat că această instanță de contencios european a drepturilor omului rămâne suverană în a aprecia modul în care circumstanțele unei cauze reprezintă punerea în discuție a imperativelor art. 5 din Convenție, independent chiar de capetele de cerere formulate de reclamant, atunci când este în discuție o valoarea fundamentala ca libertatea acestuia (a se vedea în acest sens cauza Guzzardi contra Italiei, hotărârea din 6 noiembrie 1980), Înalta Curte apreciază că este necesar ca analiza cauzei deduse judecății să se realizeze și din perspectiva dispozițiilor convenționale ale art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care, împreună cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltate în interpretarea acestuia, formează un "bloc de convenționalitate", obligatoriu pentru instanțele naționale.

În drept, art. 5 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului proclamă dreptul la libertate și siguranță și statuează că nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor, enunțate în mod exhaustiv la par. 1 al art. 5 lit. a)-f), și potrivit căilor legale, deci cu respectarea strictă a condițiilor prevăzute de lege; scopul esențial al acestui articol fiind protejarea individului împotriva arbitrariului autorităților statale.

Art. 5 par. 1 lit. a) prevede, în esență, că: nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa (...) decât dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent.

Articolul 5 par. 1 impune în mod necesar ca privările de libertate pe care le autorizează să fie conforme, mai întâi, normelor de drept intern, referirea pe care acest articol o face cu privire la căile legale pe temeiul cărora are a fi dispusă arestarea sau deținerea unei persoane impunând luarea în considerare a dispozițiilor legii naționale - de fond și de procedură - care, la rândul lor, trebuie să fie conforme cu Convenția.

Art. 5 par. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, se poate observa că exigențele dispozițiilor art. 5 paragraful 5 condiționează dreptul la reparație de absența unei baze legale în dreptul intern care să legitimeze detenția/arestarea în discuție și de necesitatea stabilirii unei detenții ilegale, din perspectiva dispozițiilor art. 5 paragrafele 1-4 care consacră ipotezele de detenție legitimă.

Instanța europeană este preocupată, în cauzele cu care este sesizată, de a fi demonstrată nelegalitatea detenției, din perspectiva dispozițiilor art. 5 paragrafele 1-4 din Convenție, întrucât, în caz contrar, respectiv în cazul unei detenții legale, nu pot fi activate dispozițiile art. 5 paragraf 5 din Convenție, cu consecința acordării unei indemnizații.

În consecință, dreptul la indemnizație conferit de art. 5 paragraf 5 din Convenție este direct și strict condiționat de stabilirea unei detenții/arestări nelegale, ilicite, iar această condiție rezultă din chiar redactarea normei cuprinsă în art. 5 par. 5, deja redată. În plus, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertății individuale, ci de reparare a încălcării acesteia, dreptul la repararea pagubei fiind și rămând garantat în situația în care privarea de libertate sau detenția (deținerea) a fost dispusă cu încălcarea legii.

În acest punct, trebuie reamintit, de asemenea, că atunci când privarea de libertate a unei persoane nu se încadrează strict în ipotezele reglementate de lege, dar se ajunge la concluzia existenței unei asemenea privări/dețineri și a caracterului său nelegal, Curtea Europeană analizează această detenție pe terenul general al art. 5 par. 1 teza I din Convenție.

În speța dedusă judecății, caracterul nelegal al detenției dispuse împotriva reclamantei a fost constatat în termeni neechivoci atât prin încheierea penală nr. 5/HI/2017, prin care Curtea de Apel Cluj a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 21, emis la data de 22 februarie 2017, de către Judecătoria Huedin și punerea de îndată în libertate a inculpatei de sub puterea acestui mandat, cât și prin decizia penală nr. 984/A/2017, definitivă, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2016, prin care a fost admis apelul reclamantei împotriva sentinței penale nr. 13 din 23.01.2017 a Judecătoriei Huedin, ce a fost desființată în întregime, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele acestor hotărâri, instanțele penale au statuat, în mod definitiv, că reclamanta din prezenta cauză a fost judecată și condamnată la pedeapsa închisorii cu executare, fără ca procedura de citare, pe parcursul procesului penal, să fie legal îndeplinită.

Or, această constatare conținută într-o hotărâre judecătorească penală definitivă, care face ca detenția reclamantei să nu fie dispusă conform căilor legale interne, asfel cum dispune, în mod expres, art. 5 par. 1 din Convenția Europeană, coroborată cu faptul desființării sentinței de condamnare în baza căreia fusese emis mandatul de executare a pedepsei închisorii, ce reprezenta chiar temeiul deținerii reclamantei, sunt suficiente per se pentru a demonstra caracterul nelegal al detenției dispuse împotriva reclamantei, în perioada 8.05.2017 - 7.06.2017.

În acest context procesual, instanța de apel care a pronunțat hotărârea ce formează obiect al prezentului recurs nu mai putea face nicio apreciere asupra caracterului legal al procedurii de citare, în procesul penal, fără să impieteze asupra statuărilor jurisdicționale ale unei instanțe penale care a apreciat în sens contrar, printr-o hotărâre definitivă, și care a decis că detenția reclamantei a urmat unei condamnări dispuse în cadrul unei proceduri vădit nelegale.

Mai mult, instanța civilă nu putea, pentru a ajunge la constatarea caracterului legal al procedurii de citare cu reclamanta, inculpată într-un proces penal, să dezlege această problemă de legalitate a unui proces penal, prin aplicarea dispozițiilor procesual civile care reglementează procedura de citare a părților implicate într-un proces civil, cum sunt cele ale art. 89 și 91 C. proc. civ., pe care această instanță și-a justificat soluția.

În consecință, impietând asupra verificărilor jurisdicționale ale instanței penale cu privire la legalitatea procedurii de citare cu inculpata A., în procesul penal, și realizând o nouă apreciere asupra acestui fapt, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală ce se impune a fi reformată.

Tot astfel, ignorând faptele deduse judecății și neidentificând în cauză o ipoteză de încălcare a art. 5 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în cazul în care, pentru privarea de libertate a reclamantei, dispăruse însuși temeiul acesteia, deci baza legală, în sensul Convenției, adică hotărârea de condamnare reprezentată de sentința penală nr. 13 din 23.01.2017 al Judecătoriei Huedin, ce a fost desființată în întregime, prin decizia penală nr. 984/A/2017, definitivă, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2016, ca urmare a constatării încălcării dispozițiilor legale interne, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile convenționale menționate, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 255/A/2020 din 12 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă; va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

În rejudecare, în limitele expuse, prin prezentul recurs, instanța de apel va avea de apreciat asupra îndeplinirii condițiilor de acordare a daunelor morale pretinse de reclamantă, din perspectiva existenței și dovedirii prejudiciului moral și a întinderii daunelor, în raport cu prejudiciul pretins, aspecte care intră în atributul instanței de apel, ca instanță devolutivă.

Asupra recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor:

Evaluând criticile privind soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii exercitate de reclamanta A., prin prisma faptului că, în opinia recurentului, aceasta ar fi avut la dispoziție doar o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 538 - 539 C. proc. pen., dar și pe cele privind excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, într-o acțiune întemeiată pe răspundere civilă delictuală, Înalta Curte apreciază că se poate răspunde acestora prin considerente comune, ele fiind într-o conexiune logică necesară.

Sub un prim aspect, în ceea ce privește admisibilitatea cererii întemeiate pe dispozițiile de drept comun din C. civ. în materia răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reține că, în cauza dedusă judecății, ambele instanțe de fond au dat eficiență principiului disponibilității care guvernează procesul civil și au analizat pretențiile reclamantei în raport de prevederile art. 1349 - 1395 din C. civ., pe care aceasta și-a întemeiat cererea.

În ambele hotărâri pronunțate în cauză, s-a arătat explicit că nu s-ar putea reține un alt temei juridic decât cel invocat prin cererea de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, o primă cerere întemeiată pe eroare judiciară, în sensul art. 538 - 539 C. proc. pen., a fost respinsă, prin sentința civilă nr. 523/2018 din 15 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 99/A/2019 din 9 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

În acest punct, instanța de recurs reamintește că răspunderea patrimonială a statului poate fi atrasă, în cazul în care se constată încălcări ale dispozițiilor legale care reglementează dreptul la libertate, cum este cel al art. 5 din Convenție, analizat deja în examinarea recursului reclamantei, inclusiv pe temei obiectiv, independent de existența unei culpe în sarcina sa, statul răspunzând în calitate de garant al legalității activității judiciare pentru înfăptuirea actului de justiție, în virtutea art. 1 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cel din urmă aplicându-se în cauză ca lex generalis, întrucât art. 5 par. 4 din Convenție se aplică doar în corelație cu art. 5 par. 1 lit. c) care reglementează arestarea preventivă.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mod constant, că, în virtutea art. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, garantarea drepturilor consacrate de Convenție este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curții pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naționale ce asigură respectarea drepturilor omului, "judecătorul național fiind primul judecător al Convenției". Obligațiile pozitive ale statului în acest sens implică nu numai respectarea drepturilor fundamentale, dar și înlăturarea eventualelor încălcări de către autoritățile naționale.

Tot astfel, potrivit art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute prin prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune și întrunirea condiției vinovăției autorului, pe lângă cele privind existența faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu, justificat fiind de obligația pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenție.

Tot astfel cum răspunderea internațională a statului, parte contractantă la Convenție, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat de Convenție și Protocoalele sale adiționale, la fel funcționează angajarea răspunderii statului în fața instanțelor naționale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În aceste condiții, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, al bunei funcționări a serviciului public al justiției.

În consecință, în raport de obligația statului de a garanta dreptul la un recurs efectiv în plan intern, astfel cum s-a arătat anterior, absența unei reglementări speciale în ipoteze particulare, cum este cea din speța dedusă judecății, trebuie compensată prin recurgerea la dispozițiile de drept comun ce permit repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui drept subiectiv, în măsura în care, evident, titularul dreptului înțelege să-și fundamenteze pretențiile pe acest temei.

Astfel, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acțiune sau inacțiune din partea unei autorități de stat sau a unei persoane care acționează în cadrul funcției sale oficiale, așadar, orice asemenea act al unui organ al statului, al agenților sau funcționarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligația de a acționa într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenția Europeană.

În acest context procesual, contrar susținerilor recurentului pârât, instanța de recurs apreciază că, în principiu, poate fi considerată admisibilă acțiunea de drept comun, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală și îndreptată împotriva Statului Român, chiar în absența unei erori judiciare, în virtutea obligațiilor ce îi revin acestuia din perspectiva respectării art. 5 par. 1 din Convenția Europeană, întrucât, luând în considerare și respingerea unei prime acțiuni a reclamantei, întemeiată pe dispozițiile speciale ale art. 539 C. proc. pen., partea care a suportat din partea autorităților o privare de libertate ce s-a dovedit nelegală, în urma și în baza unei proceduri judiciare, s-ar vedea lipsită de orice remediu intern pentru a denunța încălcarea art. 5 par. 1 din Convenție și a obține o reparație pentru prejudiciile pretinse pe care, desigur, trebuie să le dovedească, prin mijloacele specific procedurii cu care a învestit instanța de judecată.

Pe de altă parte, aprecierea Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la efectivitatea unui remediu concret, nu este imuabilă, dacă se dovedește consolidarea unei jurisprudențe naționale favorabile într-un anume sens.

În plus, instanța europeană a reținut că exercitarea efectivă a dreptului la despăgubiri trebuie să fie asigurată cu un suficient grad de certitudine, adică despăgubirea trebuie să fie disponibilă atât în teorie, cât și în practică (cauza Ciulla împotriva Italiei, hotărârea din 22 februarie 1989), astfel încât, la examinarea cererilor în despăgubire, autoritățile naționale ar trebui să interpreteze și să aplice legislația internă î