ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1814/2023

Ședința publică din data de 26 octombrie 2023

Deliberând asupra recursurilor civile de față, reține următoarele aspecte:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă la 31.10.2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Baia Mare, Penitenciarul Satu Mare, Penitenciarul Gherla și Penitenciarul Oradea la plata sumei de l00.000 euro (echivalentul în RON la data plății), reprezentând prejudiciul moral cauzat ca urmare a încălcării art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitor la condițiile de detenție, precum și la plata sumei de 100.000 euro (echivalentul în RON la data plății), reprezentând prejudiciul moral cauzat ca urmare a încălcării art. 3 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la integritate fizică.

Prin sentința civilă nr. 67 din 7 februarie 2022, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Administrația Națională a Penitenciarelor, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat în solidar pârâții să plătească reclamantului suma de 5.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la condițiile de detenție, a respins în rest cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel reclamantul și pârâții.

Prin decizia civilă nr. 275/A din 22 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, a admis în parte apelurile formulate de pârâți și a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarele Baia Mare, Gherla și Oradea, cu consecința respingerii acestor pretenții ca fiind prescrise, a respins ca nefondate pretențiile decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarul Satu Mare, formulate în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Satu Mare, a menținut dispoziția din sentință referitoare la admiterea acțiunii, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în ceea ce privește pretențiile decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarul Satu Mare, a înlăturat dispoziția din sentință referitoare la obligarea pârâților în solidar la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să îi plătească reclamantului suma de 5.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 3 din C.E.D.O., referitoare la condițiile de detenție din Penitenciarul Satu Mare, generate de supraaglomerare, a menținut restul dispozițiilor din sentință care nu contravin deciziei, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Penitenciarele Baia Mare, Satu Mare, Gherla și Oradea, invocată prin apeluri.

4.1. Împotriva acestei decizii, la 5 august 2022, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, a declarat recurs principal, prin care a solicitat casarea în parte a deciziei recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel, iar, în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare.

În susținere, recurentul-pârât a indicat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., învederat următoarele argumente:

Contrar celor reținute de instanțele de fond, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu are calitate procesuală pasivă, întrucât răspunderea sa este una subsidiară, conform art. 224 alin. (1) din C. civ., iar, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1.357 din C. civ., art. 11 și art. 30 din Legea nr. 254/2013, art. 2 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 433/2010 și art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016, rezultă că în cauză au calitate procesuală pasivă Administrația Națională a Penitenciarelor și penitenciarele în care reclamantul a fost încarcerat, întrucât acestea au obligații proprii privind condițiile de detenție.

Decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, din moment ce instanța de apel a reținut că Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Satu Mare nu răspund solidar cu Statul Român, întrucât aceștia nu se fac vinovați de săvârșirea faptei ilicite. Or, deși instanța de apel reține fapta ilicită proprie a acestor pârâți atunci când analizează excepția lipsei calității procesuale și solidaritatea codebitorilor atunci când analizează excepția prescripției dreptului material la acțiune, totuși obligă doar Statul Român la plata daunelor morale către reclamant.

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune având ca obiect pretențiile decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarul Satu Mare, instanța de apel a reținut în mod greșit că termenul de prescripție ar începe să curgă de la data încetării custodiei în acest penitenciar (23 august 2017).

În realitate, momentul de la care se calculează prescripția extinctivă trebuie stabilit în raport cu data consumării fiecărei zile de detenție, când victima cunoaște atât prejudiciul suferit, cât și persoana răspunzătoare, conform art. 2.528 alin. (1) din C. civ., din moment ce a suferit un prejudiciu moral cuantificabil la finalul fiecărei zile de detenție petrecute în condiții precare. Nu există niciun argument legal care să susțină teza stabilirii momentului de început al prescripției în funcție de data liberării condiționate, atât timp cât cunoașterea prejudiciului și a persoanei răspunzătoare se plasează anterior acestui moment. În cazul detenției în condiții precare, consecințele păgubitoare pe care le înregistrează victima nu pot fi înțelese prin existența unui singur fapt generator, ci prin juxtapunerea unor fapte ilicite (spațiu insuficient, condiții precare de igienă etc.), care se manifestă concomitent sau succesiv. Nu există un singur prejudiciu, ci mai multe, fiecăruia dintre ele fiindu-i atașat un drept la acțiune, a cărui prescripție este stabilită conform art. 2.528 alin. (1) din C. civ.. Faptul că reclamantul formulează o cerere de despăgubire globală reprezintă doar opțiunea de exprimare a pretenției, fără a aduce atingere caracterului segregat al pagubei. Rezultă că, pentru eventualul prejudiciu suferit cu mai mult de trei ani înainte de introducerea acțiunii, este prescris dreptul material la acțiune, astfel că cererea trebuie soluționată pe fond doar pentru perioada 31.10.2016-23.08.2017.

În altă ordine de idei, deși apelul Statului Român a fost admis în parte, iar apelul reclamantului a fost respins, totuși instanța de apel a menținut obligarea Statului Român la plata sumei de 5.000 euro către reclamant, pentru condițiile de detenție din Penitenciarul Satu Mare, generate de supraaglomerare, ceea ce echivalează cu înrăutățirea situației Statului Român în propria cale de atac, contrar prevederilor art. 481 din C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a acordat reclamantului suma de 5.000 euro, reținând și că nu i-au fost asigurate în mod corespunzător accesul la lumină naturală și la aer proaspăt și că nu a beneficiat de un timp de plimbare zilnică, însă aceste aspecte au fost înlăturate de către instanța de apel, care a acordat reclamantului tot suma de 5.000 euro, pentru prejudiciul cauzat de condițiile de detenție din Penitenciarul Satu Mare. În aceste condiții, admiterea în parte a apelului Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, este lipsit de efecte, fiind obligat la plata aceleiași sume.

Pe fond, pretențiile reclamantului trebuiau respinse, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale, nefiind dovedite în cauză fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și nici vinovăția.

Sub aspectul faptei ilicite, instanța de apel a reținut supraaglomerarea Penitenciarului Satu Mare prin aprecierea greșită a stării de fapt, în condițiile în care, în perioada în care s-a aflat încarcerat în penitenciar, reclamantul a fost cazat în camerele E3.10, E2.17, E5.7, unde condițiile de detenție respectă O.M.J. nr. 433/C/2010. Mai mult, reclamantul nu a probat că a fost afectat profund fizic sau psihic și nici nu s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă că au fost încălcate normele minime obligatorii privind condițiile de cazare.

În ceea ce privește prejudiciul, simpla afirmare a unui prejudiciu moral nu îndreptățește satisfacția echitabilă, în lipsa probelor care să ateste suferința psihică suferită. Referitor la întinderea daunelor morale, cuantumul stabilit de instanța de apel este excesiv, devenind incidență jurisprudența Ct. E.D.O., prin care s-a statuat că acordarea unor sume mari, nejustificate față de întinderea prejudiciului real suferit, nu este legală, întrucât instituția răspunderii civile delictuale nu poate reprezenta un izvor de îmbogățire fără just temei.

4.2. La 10 noiembrie 2022, odată cu întâmpinarea, reclamantul a declarat recurs incident, prin care a criticat soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile decurgând din încarcerarea în Penitenciarele Baia Mare, Gherla și Oradea, precum și soluția de respingere a acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Satu Mare.

Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând următoarele argumente:

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 2.528 din C. civ., ignorând faptul că încălcarea dreptului de a beneficia de condiții de detenție corespunzătoare standardelor europene, cu consecința respectării nedreptului de a nu fi supus unor tratamente inumane, potrivit art. 3 din Convenția Europeană, s-a realizat în mod continuu, pe întreaga perioadă în care a fost încarcerat și transferat între cele patru penitenciare. În condițiile în care în fiecare penitenciar a fost supus unor tratamente inumane sau degradante, rezultă că prejudiciul trebuie analizat în mod global, prin raportare la întreaga perioadă de timp pe care a petrecut-o în stare de detenție, astfel că putea să ia cunoștință de existența pagubei cel mai devreme la momentul liberării sale condiționate (23 august 2017).

Or, în cazul unor încălcări continue ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, termenele recunoscute în beneficiul victimei încep să curgă cel mai devreme de la momentul la care se constată că a încetat încălcarea. O interpretare contrară ar neglija faptul că, în analiza prejudiciului, trebuie avută în vedere tocmai persistența condițiilor degradante în timp, aceasta fiind cea care afectează starea de sănătate. Dacă raportarea s-ar face separat la perioadele de încarcerare din fiecare penitenciar, s-ar pierde din vedere contextul global al încălcării sistematice și în timp a drepturilor, iar daunele morale s-ar stabili raportat la un sistem de referință neconcludent. Ca atare, încălcarea drepturilor celui deținut nu se poate stabili decât printr-o analiză de ansamblu, iar existența unor condițiile precare de detenție nu se poate aprecia decât în mod global.

În ceea ce privește fondul pretențiilor, instanța de apel a invocat jurisprudența Ct. E.D.O. în cauzele împotriva României și a reținut că singurul răspunzător de prejudiciu este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu analizează și nici nu are competența să analizeze responsabilitatea Ministerului Justiției, Administrației Naționale a Penitenciarelor sau a penitenciarelor, din moment ce poate sancționa doar statele membre semnatare ale Convenției, nu și alte instituții publice. Faptul că în acest cadru s-a reținut responsabilitatea Statului Român nu poate exclude per se responsabilitatea altor actori care au atribuții în asigurarea condițiilor de detenție și luarea deciziilor, responsabilitatea acestora trebuind analizată de instanțele naționale de la caz la caz, raportat la normele interne.

Ca atare, instanța de apel avea obligația să analizeze atribuțiile pârâților Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Satu Mare și să constate că și aceștia sunt responsabili pentru prejudiciul cauzat, alături de pârâtul Statul Român. În concret, s-ar fi impus ca instanța de apel să realizeze corecta aplicare a normelor invocate prin cererea de chemare în judecată, și anume art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 1849/2004, art. 48 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, art. 1 alin. (2) și art. 66 din Regulamentul de organizare și funcționare a unităților penitenciare, din coroborarea cărora rezultă că Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor și unitățile de penitenciar au atribuții proprii în ceea ce privește asigurarea unor condiții minime de detenție, astfel că sunt responsabile pentru prejudiciul cauzat.

La 10 octombrie 2022, intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus la dosar întâmpinare la recursul principal, prin care a susținut că nu s-a criticat soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, motiv pentru care această soluție a dobândit autoritate de lucru judecat.

La 21 octombrie 2022, intimatul-pârât Penitenciarul Gherla a depus la dosar întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepția nulității acestuia pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea sa ca nefondat.

La 21 octombrie 2022, intimatul-pârât Penitenciarul Baia Mare a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului principal ca nefondat.

La 24 octombrie 2022, intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului principal și casarea în parte a deciziei civile recurate.

La 26 octombrie 2022, intimatul-pârât Penitenciarul Satu Mare a depus la dosar întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepția nulității acestuia pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea sa ca nefondat.

La 2 noiembrie 2022, intimatul-pârât Penitenciarul Oradea a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului principal și casarea în parte a deciziei recurate.

La 10 noiembrie 2022, intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepția nulității acestuia pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea sa ca nefondat.

La 29 noiembrie 2022, recurentul-pârât Statul Român a depus întâmpinare la recursul incident, prin care a invocat excepția lipsei de interes în declararea sa, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea sa ca nefondat.

La 13 decembrie 2022, intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus la dosar întâmpinare la recursul incident, prin care a invocat excepția nulității acestuia pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea sa ca nefondat. Intimații-pârâți Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul Satu Mare, Penitenciarul Gherla, Penitenciarul Baia Mare și Penitenciarul Oradea au depus întâmpinări la recursul incident, prin care au solicitat respingerea sa ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând recursul principal și recursul incident, Înalta Curte le va admite, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru următoarele considerente de drept:

Cu titlu preliminar, se constată că, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor".

Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, astfel că părțile nu o pot critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită un control de legalitate, prin raportare la motivele prevăzute în mod expres și limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reevaluarea situației de fapt.

În literatura de specialitate și în practica judiciară s-a arătat că faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate de către instanța de apel normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Ca atare, scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorilor de fond, care administrează și apreciază probele.

În consecință, Înalta Curte nu poate analiza acele critici invocate de către recurentul-pârât, care aduc în discuție temeinicia deciziei civile recurate, prin prisma mijloacelor de probă ce au fost administrate în primă instanță și în apel, având competența legală de a cerceta doar criticile care se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Dintre acestea, Înalta Curte apreciază că se impune dezlegarea prioritară a criticilor ambilor recurenți cu privire la soluția dată de instanța de apel excepției prescripției dreptului material la acțiune, critici care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât aduc în discuție modalitatea în care instanța de apel a interpretat și a aplicat normele de drept material cuprinse în art. 2.528 alin. (1) din C. civ.

Prin decizia recurată, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește pretențiile decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarele Baia Mare, Gherla și Oradea, cu consecința respingerii acțiunii având ca obiect aceste pretenții ca prescrisă, instanța de apel apreciind că este greșit raționamentul primei instanțe, potrivit căruia fapta ilicită reclamată are caracter continuu și prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă de la data liberării condiționate a reclamantului. În opinia instanței de apel, fiecare unitate penitenciară chemată în judecată răspunde doar pentru perioada în care l-a avut în custodie pe reclamant, astfel că fapta ilicită pretins săvârșită a încetat să mai aibă un caracter continuu la data încetării custodiei reclamantului în fiecare penitenciar, moment la care acesta avea reprezentarea pagubei cauzate prin nerespectarea condițiilor de detenție în respectivul penitenciar, precum și a persoanei responsabile de producerea ei, astfel că putea și trebuia să acționeze, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a fiecărui penitenciar pârât, în termen de 3 ani de la data încetării custodiei în respectivul penitenciar.

Raportându-se la situația reclamantului, instanța de apel a reținut că starea de custodie a încetat la 28.04.2016 în Penitenciarul Oradea, la 16.02.2016 în Penitenciarul Gherla și la 04.01.2016 în Penitenciarul Baia Mare, conchizând că pretențiile formulate față de aceste unități penitenciare sunt prescrise. În ceea ce privește custodia reclamantului în Penitenciarul Satu Mare, instanța de apel a constatat că aceasta a încetat la 23 august 2017 și a reținut că pretențiile împotriva acestui penitenciar, vizând perioadele de detenție 11 iunie-13 august 2015, 28 august-29 octombrie 2015, 28 aprilie-6 iunie 2016 și 13 iunie-23 august 2017, au fost formulate cu respectarea termenului general de prescripție.

Totodată, instanța de apel a înlăturat susținerile pârâților Statul Român și Administrația Națională a Penitenciarelor, potrivit cărora termenul de prescripție a început să curgă distinct pentru fiecare zi de custodie în penitenciarele pârâte, reținând că, din perspectiva faptei ilicite alegate, care presupune stabilirea unui anumit grad de intensitate al tratamentului pretins inuman, reclamantul putea avea reprezentarea prejudiciului cauzat de fiecare penitenciar pârât numai la data încetării custodiei în fiecare penitenciar, iar nu la finalul fiecărei zile de detenție.

Modalitatea în care instanța de apel a interpretat și a aplicat dispozițiile art. 2.528 alin. (1) din C. civ., atunci când a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune, a fost criticată de către ambele părți recurente.

Pe de o parte, recurentul-pârât a susținut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție trebuie stabilit în raport cu data consumării fiecărei zile de detenție, când victima cunoștea atât prejudiciul suferit, cât și persoana răspunzătoare, neexistând niciun argument legal care să susțină soluția stabilirii momentului de început al termenului de prescripție în funcție de data liberării condiționate a reclamantului. A mai arătat recurentul-pârât că, în cazul detenției în condiții precare, paguba nu poate fi înțeleasă prin existența unui singur fapt generator, ci prin juxtapunerea unor fapte ilicite, care se manifestă concomitent sau succesiv, astfel că nu există un singur prejudiciu, ci mai multe, fiecăruia fiindu-i atașat un drept propriu la acțiune, a cărui prescripție trebuie stabilită conform art. 2.528 alin. (1) din C. civ., împrejurarea că intimatul-reclamant a formulat o cerere de despăgubire globală reprezentând doar opțiunea de exprimare a pretenției deduse judecății.

Pe de altă parte, recurentul-reclamant a susținut că încălcarea dreptului de a beneficia de condiții de detenție corespunzătoare standardelor europene s-a realizat continuu, pe întreaga perioadă în care a fost încarcerat și transferat între cele patru penitenciare pârâte, astfel că prejudiciul trebuie analizat global, prin raportare la întreaga perioadă de timp petrecută în stare de detenție. A învederat că, în cazul unor încălcări continue ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, termenele recunoscute victimei încep să curgă cel mai devreme de la momentul încetării încălcării, o interpretare contrară neputând fi primită, întrucât, în analiza prejudiciului, trebuie avută în vedere persistența condițiilor degradante în timp, astfel că, dacă raportarea s-ar face, în mod separat, la perioadele de încarcerare în fiecare penitenciar, s-ar pierde din vedere contextul global al încălcării sistematice și în timp a drepturilor subiective.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât și că sunt întemeiate criticile recurentului-reclamant, reținând că, atunci când a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, în partea având ca obiect pretențiile decurgând din detenția reclamantului în Penitenciarele Baia Mare, Gherla și Oradea, instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 2.528 alin. (1) din C. civ., respectiv fără a ține cont de specificul faptei ilicite reclamate, prin raportare la circumstanțele cauzei și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 3 din Convenție.

Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României republicată, "dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile". Acest principiu este în consonanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că prevederile Convenției fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, aspect care implică obligația instanțelor naționale de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, prin aplicarea lor preeminentă față de orice altă prevedere contrară din legislația națională (de exemplu, cauza Dumitru Popescu împotriva României). În același sens, prin decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 465 din 7 iulie 2010, Curtea Constituțională a României a arătat că statutul conferit Convenției Europene a Drepturilor Omului în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture, din oficiu sau la cererea părților, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția.

Ca atare, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, protocoalele sale adiționale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului formează un bloc de convenționalitate, sunt direct aplicabile în ordinea juridică națională și se aplică cu prioritate în materia drepturilor fundamentale ale omului, cu excepția situației în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În această ordine de idei, Înalta Curte are în vedere, în mod special, hotărârea pronunțată la 20 iulie 2021 în cauza B. împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea prevederilor art. 13 coroborate cu cele ale art. 3 din Convenție, reținând că acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată de către reclamantul B. nu a fost o cale de atac efectivă, întrucât nu i-a permis să obțină recunoașterea integrală a încălcării Convenției și acordarea unei despăgubiri corespunzătoare.

Situația de fapt din cauza B. împotriva României este similară cu cea din prezentul litigiu, concluzie la care se ajunge în urma lecturării par. 7-12.

Sintetizând, prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la 21 aprilie 2017, reclamantul B. a solicitat obligarea pârâților Statul Român, Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarele Aiud, Gherla și Deva și Ministerul de Interne (pentru Centrul de reținere și arestare preventivă din cadrul I.P.J.Alba) la plata daunelor morale în cuantum de 400.000 RON, pentru prejudiciul moral suferit din cauza condițiilor necorespunzătoare de detenție.

Tribunalul Alba a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile vizând condițiile de detenție anterioare datei de 21 aprilie 2014 (respectiv perioada 24 aprilie-16 mai 2012 în Centrul de reținere și arestare preventivă din cadrul I.P.J. Alba și perioada 16 mai 2012-29 aprilie 2013 în Penitenciarul Aiud), a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții Statul Român, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Deva la plata daunelor morale în cuantum de 500 euro, pentru prejudiciul suferit din cauza condițiilor necorespunzătoare de detenție din Penitenciarul Deva în perioadele 22 aprilie 2014-29 aprilie 2015 și 14-25 mai 2015.

Plecând de la această situație de fapt, Curtea Europeană a reținut că reclamantul B. nu a obținut o reparație corespunzătoare și suficientă pentru încălcarea pe care a suferit-o, considerentele relevante fiind următoarele:

"52. În ceea ce privește recunoașterea încălcării Convenției, Curtea constată că aceasta a fost formulată astfel încât să se limiteze la perioada 22 aprilie 2014-29 aprilie 2015 și perioada 14 mai-25 mai 2015 și că nu a fost luată în considerare detenția reclamantului în perioada 27 februarie-21 aprilie 2014 în Penitenciarul Deva, cu motivarea că, pentru această perioadă, acțiunea era prescrisă. Curtea constată că detenția reclamantului în Penitenciarul Deva în perioada 27 februarie 2014-29 aprilie 2015 nu a fost întreruptă și reprezintă o "situație continuă", în sensul jurisprudenței sale. Amintește, în această privință, că o perioadă de detenție trebuie considerată o "situație continuă" atunci când are loc în unități de același tip și în condiții similare, cât timp persoana nu a fost pusă în libertate sau nu a fost încadrată într-un alt regim de executare a pedepselor privative de libertate (Ananyev și alții împotriva Rusiei, nr. 42525/07 și 60800/08, pct. 78, 10 ianuarie 2012). Prin urmare, se constată că încălcarea denunțată de către reclamant nu a fost recunoscută decât în parte de autorități.

Se reține că, în jurisprudența referitoare la art. 3 din Convenție, Curtea a statuat că o perioadă de detenție trebuie considerată o "situație continuă", atunci când are loc în unități de același tip și în condiții similare, cât timp persoana nu a fost pusă în libertate sau nu a fost încadrată într-un alt regim de executare a pedepselor privative de libertate. Curtea a constatat că aceasta a fost situația reclamantului B., care și-a executat pedeapsa în mai multe penitenciare succesiv, respectiv Aiud (16 mai 2012-29 aprilie 2013), Rahova (29 aprilie-18 noiembrie 2013), Deva (18 noiembrie 2013-3 februarie 2014), Jilava (3-27 februarie 2014), Deva (27 februarie 2014-29 aprilie 2015), Gherla (30 aprilie-12 mai 2015) și Deva (14-25 mai 2015). Curtea a constatat că instanțele interne au exclus, în urma admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, o anumită perioadă de detenție, cu toate că întreaga perioadă trebuia considerată o "situație continuă", din moment ce nu a fost întreruptă.

Această noțiune autonomă, dezvoltată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se justifică prin aceea că, referitor la condițiile de detenție, analizate din perspectiva respectării dreptului fundamental garantat de art. 3 din Convenție, trebuie să se țină seama de efectele lor cumulative, precum și de afirmațiile reclamantului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46).

În mod special, perioada de timp în care o persoană a fost deținută în condițiile denunțate reprezintă un factor important ce trebuie luat în considerare (Ananyev și alții împotriva Rusiei, nr. 42525/07, pct. 142; Alver împotriva Estoniei, nr. 64812/01, pct. 50; Kehayov împotriva Bulgariei, nr. 41035/98, pct. 64; Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 102), întrucât, pentru a intra sub incidența art. 3 din Convenție, relele tratamente trebuie să atingă un grad minim de gravitate, a cărui apreciere este relativă și depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, ca de exemplu durata tratamentului sau efectele lui fizice ori psihologice (Kudla împotriva Poloniei, nr. 30210/96, pct. 91).

Aceste principii jurisprudențiale au fost reiterate în hotărârea-pilot pronunțată la 25 aprilie 2017 în cauza Rezmiveș și alții împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 3 din Convenție, întrucât condițiile de detenție respective, având în vedere, totodată, durata privării de libertate a reclamanților, i-au supus pe aceștia unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției.

În cauză, se constată că jurisprudența Curții Europene referitoare la art. 3 din Convenție nu a fost valorificată corespunzător de către instanța de apel, cu toate că este aptă să confere recurentului-reclamant un standard mai favorabil de protecție a dreptului fundamental garantat la art. 3 din Convenție, devenind incidente dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, în sensul că trebuie aplicate prioritar prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Deși perioada de timp în care o persoană a fost deținută în condițiile denunțate reprezintă un factor important, întrucât contribuie, în mod special, la stabilirea gradului de intensitate a suferinței (pagubei), se constată, totuși, că, atunci când a aplicat dispozițiile art. 2.528 alin. (1) din C. civ., instanța de apel nu a analizat dacă situația în care s-a aflat recurentul-reclamant reprezintă o "situație continuă", potrivit jurisprudenței europene, respectiv dacă detenția în Penitenciarele Baia Mare, Gherla, Oradea și Satu Mare a avut loc în unități de același tip și în condiții similare, cât timp recurentul-reclamant nu a fost pus în libertate și nu a fost încadrat într-un alt regim de executare a pedepsei.

O atare analiză se impunea cu atât mai mult cu cât prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, valorificând în mod corect jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când a reținut că fapta ilicită reclamată are caracter continuu și că prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă de la momentul liberării condiționate a reclamantului, întrucât abia atunci acesta putea și trebuia să cunoască paguba în ansamblul său, precum și persoana care răspunde de producerea sa.

Având în vedere elementele factuale reținute de către instanțele de fond, Înalta Curte constată că starea de detenție în care s-a aflat recurentul-reclamant constituie o "situație continuă", în sensul jurisprudenței Curții Europene, fiind greșită concluzia instanței de apel, potrivit căreia fapta ilicită pretins săvârșită de penitenciarele intimate-pârâte a încetat să mai aibă caracter continuu la data încetării custodiei în fiecare penitenciar. O atare interpretare contravine, în mod evident, celor statuate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv în cauza B. împotriva României. După cum s-a arătat, o perioadă de detenție trebuie considerată "situație continuă", atunci când are loc în unități de același tip și în condiții similare, atâta timp cât persoana deținută nu a fost pusă în libertate sau nu a fost încadrată într-un alt regim de executare a pedepselor.

Or, o atare ipoteză se regăsește în cauza de față, din moment ce, de la 4 iulie 2014 (când a început executarea pedepsei de 5 ani și 10 luni închisoare, în baza mandatului de executare a pedepsei nr. 59/054.07.2014, care a fost contopit ulterior, alături de mandatele de executare a pedepsei nr. 93/07.12.2015 și nr. 109/06.09.2016, în mandatul de executare a pedepsei nr. 67/09.05.2017) și până la 23 august 2017 (când a fost liberat condiționat, conform sentinței penale nr. 1815/17.08.2017 pronunțate de Judecătoria Satu Mare), recurentul-reclamant s-a aflat în mod continuu în detenție, în unități de același tip și în condiții similare.

Caracterul continuu al stării de detenție rezultă din aceea că, în perioada 4 iulie 2014-23 august 2017, recurentul-reclamant a executat fără întrerupere pedeapsa privativă de libertate în mai multe unități penitenciare, fiind transferat succesiv între Penitenciarele Baia Mare, Gherla, Oradea și Satu Mare, iar pentru perioade scurte de timp (8-27 ianuarie 2015, 13-28 august 2015, 3-29 martie 2016 și 6-13 iunie 2016) a fost internat în Spitalul Penitenciar Dej.

Relativ la condițiile de detenție, se reține că, prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant s-a plâns de existența, în cele patru penitenciare, a unor condiții similare, pe care le-a apreciat ca fiind inumane sau degradante, învederând supraaglomerarea, lipsa unor grupuri sanitare adecvate, insuficiența apei și a hranei, lipsa unui regim adecvat pentru boala de care suferă (diabet), lipsa iluminatului natural, lipsa activităților recreative, lipsa igienei în celule.

Se mai reține că, în toată perioada de detenție, recurentul-reclamant nu a fost pus în libertate și nici nu a fost încadrat într-un alt regim de executare a pedepselor privative de libertate, fiind liberat condiționat la 23 august 2017, în baza sentinței penale nr. 1815/17.08.2017, pronunțate de Judecătoria Satu Mare.

Astfel cum în mod corect a argumentat recurentul-reclamant, încălcarea dreptului de a beneficia de condiții de detenție corespunzătoare standardelor și recomandărilor internaționale se caracterizează prin aceea că are un caracter continuu, fiind vorba despre o "situație continuă", în sensul jurisprudenței Curții Europene, context în care paguba trebuie analizată în mod global, prin raportare la perioada petrecută în stare de detenție, impunându-se a fi avută în vedere tocmai persistența în timp a condițiilor de detenție precare, din moment ce un factor important în analiza acestor condiții îl reprezintă perioada de timp în care recurentul-reclamant a fost deținut în condițiile denunțate. Or, dacă raportarea s-ar face, în mod separat, la perioadele de încarcerare din fiecare penitenciar, astfel cum a apreciat instanța de apel, s-ar pierde din vedere tocmai caracterul sistematic și continuu al încălcării dreptului fundamental pretins prejudiciat, ceea ce contravine jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Ca atare, este greșită concluzia instanței de apel, în sensul că fapta ilicită pretins săvârșită de către fiecare penitenciar chemat în judecată a încetat să mai aibă un caracter continuu la data încetării custodiei în fiecare penitenciar.

Pentru aceste considerente, nu pot fi primite nici susținerile recurentului-pârât, potrivit cărora ar curge o prescripție distinctă pentru fiecare zi de detenție și că paguba nu ar putea fi înțeleasă prin existența unui singur fapt generator, ci prin juxtapunerea unor fapte ilicite, care se manifestă concomitent sau succesiv, astfel că există mai multe prejudicii, fiecăruia fiindu-i atașat un drept la acțiune.

Ca atare, sunt nefondate criticile recurentului-pârât privitoare la soluția dată de instanța de apel excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În lumina acestor considerente, rezultă că instanța de apel a interpretat și a aplicat dispozițiile art. 2.528 alin. (1) din C. civ. fără a lua în considerare specificul faptei ilicite reclamate, prin raportare la circumstanțele cauzei și la jurisprudența Curții Europene referitoare la art. 3 din Convenție.

Potrivit prevederilor art. 2.528 alin. (1) din C. civ., "prescripția la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Această reglementare legală instituie două momente alternative, în funcție de care se calculează termenul de prescripție: data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea (moment subiectiv) și data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea (moment obiectiv).

Se observă că legiuitorul nu a avut în vedere data cunoașterii întinderii prejudiciului, ci a cunoașterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție, cel păgubit să efectueze verificările necesare pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea lui.

Totodată, se constată că textul de lege nu se referă nici la momentul când s-a produs paguba, întrucât, pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii prescripției de cel al nașterii dreptului la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită, luând în considerare momentul subiectiv și stabilind că prescripția începe de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Dacă prescripția ar începe de la data producerii pagubei, s-ar putea ca dreptul material la acțiune să se stingă înainte ca titularul să fi avut posibilitatea de a-l exercita, întrucât, cât timp victima nu cunoaște paguba și pe cel chemat să răspundă de ea, nu poate acționa.

Soluția începerii cursului prescripției dreptului la acțiunea în reparație a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripției un timp îndelungat, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituția prescripției extinctive, și anume lămurirea situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea civilă.

Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit și un al doilea moment, de la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, și anume data când victima trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Prin instituirea acestui moment obiectiv, legiuitorul a urmărit armonizarea necesității ocrotirii victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea unui moment obiectiv se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei, precum și a celui chemat să răspundă de ea.

Plecând de la aceste aspecte teoretice și având în vedere considerentele arătate deja, conform cărora fapta pretins ilicită s-a derulat pe întreaga perioadă în care recurentul-reclamant s-a aflat încarcerat în Penitenciarele Baia Mare, Gherla, Oradea și Satu Mare și a încetat la momentul la care a fost liberat condiționat, fiind vorba despre o "situație continuă", se reține că, în prezenta cauză, dispozițiile art. 2.528 alin. (1) din C. civ. trebuie interpretate în sensul că recurentul-reclamant putea și trebuia să cunoască paguba în ansamblul său, precum și pe cel care răspunde de ea, la momentul încetării faptei continue pretins ilicite, care echivalează cu liberarea sa condiționată (23 august 2017).

Prin urmare, este greșit raționamentul instanței de apel, în sensul că fapta ilicită pretins săvârșită de către fiecare penitenciar chemat în judecată a încetat să mai aibă caracter continuu la data încetării custodiei în fiecare penitenciar, considerându-se în mod eronat că la acest moment recurentul-reclamant avea reprezentarea pagubei și a persoanei responsabile de producerea ei, astfel că putea și trebuia să acționeze, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a fiecărui penitenciar, în termen de 3 ani de la data încetării custodiei în respectivul penitenciar (custodia a încetat la 28.04.2016 în Penitenciarul Oradea, la 16.02.2016 în Penitenciarul Gherla și 04.01.2016 în Penitenciarul Baia Mare).

Având în vedere că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă în cauză la 23 august 2017, împlinindu-se la 23 august 2020, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței la 31 octombrie 2019, se constată că este nelegală soluția instanței de apel de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, având ca obiect pretențiile decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarele Oradea, Gherla și Baia Mare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentului-reclamant referitoare la soluția dată în apel excepției prescripției dreptului material la acțiune și că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a normei de drept material cuprinse în art. 2.528 alin. (1) din C. civ., privită prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 3 din Convenție, ceea ce atrage incidența în cauză a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În rejudecare, instanța de apel va analiza, ținând cont de problemele de drept dezlegate prin prezenta decizie, conform art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., precum și de criticile de apel invocate, fondul pretențiilor decurgând din încarcerarea reclamantului în Penitenciarele Oradea, Gherla, Baia Mare și Satu Mare, pentru perioada cuprinsă între 4 iulie 2014 și 28 august 2017, dat fiind că detenția recurentului-reclamant în aceste unități penitenciare reprezintă o "situație continuă", în sensul jurisprudenței Curții Europene.

Analizând în continuare celelalte critici de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a susținut că răspunderea sa este subsidiară, conform art. 224 alin. (1) din C. civ., și că, în urma interpretării coroborate a dispozițiilor art. 1.357 din C. civ., ale art. 11 și art. 30 din Legea nr. 254/2013, ale art. 2 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 433/2010 și ale art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016, rezultă că legiuitorul a stabilit în sarcina Administrației Naționale a Penitenciarelor și unităților subordonate obligații proprii privind condițiile de detenție, astfel că doar acestea au calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Totodată, recurentul-reclamant a învederat că, dacă ar fi aplicat corect normele de drept material cuprinse în art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 1849/2004, art. 48 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, art. 1 alin. (2) și art. 66 din Regulamentul de organizare și funcționare a unităților penitenciare, instanța de apel ar fi reținut că Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Satu Mare au atribuții proprii în asigurarea unor condiții minime de detenție, astfel că sunt responsabili pentru prejudiciul moral, alături de Statul Român.

Având a dezlega aceste critici, care se subsumează motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține, ca o premisă a analizei sale juridice, împrejurarea că, dintre relele condiții de detenție reclamate, instanța de apel a constatat că s-a probat doar supraaglomerarea din Penitenciarul Satu Mare. În acest context, raportându-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv la hotărârea-pilot pronunțată în cauza Rezmireș împotriva României, instanța de apel a apreciat că poate fi angajată răspunderea civilă delictuală doar a Statului Român, întrucât este singurul răspunzător pentru neîndeplinirea obligației de a crea un sistem penitenciar apt să asigure respectarea garanțiilor Convenției, din perspectiva supraaglomerării carcerale. În consecință, instanța de apel a respins ca nefondate pretențiile formulate în contradictoriu cu Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Satu Mare, constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul c