ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1405/2021

Ședința publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la 17 august 2015 pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Inspectoratul de Poliție Județean Satu Mare, să se constate că sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale a acestora; că sunt îndeplinite condițiile art. 539 și urmat. C. proc. pen. față de pârâtul Statul Român; obligarea pârâților, în solidar la plata despăgubirilor morale în cuantum de 10.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin condițiile inumane în care a fost deținut pe perioada arestării preventive; obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor morale în cuantum de 16.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin arestarea nelegală; obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 834.366,77 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului material cauzat prin încălcarea art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale; obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor morale în cuantum de 94.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1357-1358 și art. 1373 C. civ., art. 539 și urmat. C. proc. pen. și art. 3, 5, 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

La 6 octombrie 2015, pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Satu Mare a formulat cerere de chemare în garanție a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Prin sentința nr. 570 din 20 octombrie 2016, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Satu Mare prin întâmpinare și a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Satu Mare, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins cererea de chemare în garanție a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, formulată de pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Satu Mare, ca fiind lipsită de obiect. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată de această parte prin întâmpinare.

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare și a respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a despăgubirilor în cuantum de 10.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin condițiile inumane în care a fost deținut pe perioada arestării preventive, ca fiind prescris. A respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

A admis în parte acțiunea civilă precizată, formulată de reclamantul A., constatând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A constatat că sunt îndeplinite cerințele art. 539 și urmat. C. proc. pen., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a despăgubirilor în cuantum de 3.500 euro, reprezentând prejudiciul moral cauzat de arestarea nelegală a reclamantului.

L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a despăgubirilor în cuantum de 834.366,77 RON, reprezentând prejudiciul material cauzat reclamantului prin încălcarea art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a dobânzii legale aferente sumei de 707.983,31 RON, calculate de la data scadenței până la data efectivă a debitului. L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Prin decizia nr. 35 din 23 februarie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 570 din 20 octombrie 2016 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pronunțate în dosarul nr. x/2015.

A admis în parte apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public împotriva aceleași sentințe, pe care a schimbat-o în parte.

A admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins, ca fiind prescrisă, cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor morale suferite prin arestarea sa preventivă în perioada 19-24 aprilie 2001. A admis în parte excepția inadmisibilității acțiunii. A respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor corespunzătoare prejudiciului moral suferit prin arestarea sa preventivă în perioada 20 martie - 18 aprilie 2001. A respins capătul de cerere având ca obiect constatarea îndeplinirii cerințelor art. 539 și urmat C. proc. pen.. L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să achite reclamantului suma de 75.692,01 RON, cu titlu de daune materiale, precum și suma de 30.000 euro (în RON la data plății), cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. A menținut dispozițiile din sentință privitoare la admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește acordarea sumei de 10.000 euro, reprezentând prejudiciul moral cauzat prin condițiile de detenție în perioada arestării preventive, precum și dispozițiile prin care a fost respins, ca prescris, acest capăt de cerere. A menținut dispozițiile din sentință, prin care s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță.

Prin decizia nr. 2452 din 11 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Cluj, împotriva deciziei nr. 35 din 23 februarie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. A casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 96 din 30 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 570 din 20 octombrie 2016 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pronunțate în dosarul nr. x/2015. A admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și apelul declarat de Ministerul Public împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte excepția inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare. A respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantului privind acordarea despăgubirilor morale pentru prejudiciul moral suferit prin arestarea sa preventivă în perioada 20 martie - 18 aprilie 2001. A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin arestarea sa preventivă în perioada 19-24 aprilie 2001. L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de 600 euro, în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru nelegala arestare preventivă în perioada 19-24 aprilie 2001. A respins capătul de cerere având ca obiect constatarea îndeplinirii condițiilor art. 539 și urmat. C. proc. pen.. L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 75.692,01 RON, cu titlu de daune materiale, și a sumei de 30.000 euro (echivalentă în RON la data plății), cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. A menținut dispozițiile din sentință privitoare la admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește acordarea sumei de 10.000 euro, reprezentând prejudiciul moral cauzat prin condițiile de detenție în perioada arestării preventive, precum și dispozițiile prin care a fost respins, ca prescris, acest capăt de cerere. A menținut și dispozițiile din sentință prin care s-a dispus obligarea pârâtului Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță. L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să-i plătească apelantului A. suma de 1.500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 96 din 30 iunie 2020, pronunțate în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, la 27 august 2020.

La 27 octombrie 2020 a formulat recurs incident reclamantul A..

Prin recursul formulat, recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a susținut următoarele:

Soluția referitoare la acordarea daunelor morale pentru arestarea preventivă nelegală în perioada 19-24 aprilie 2001 este criticabilă din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanța a respins capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 539 și urmat. C. proc. pen., iar, pe de altă parte, a dispus obligarea recurentului Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, să achite reclamantului suma de 600 euro (în RON, la data plății), cu titlu de despăgubiri pentru arestarea preventivă nelegală în perioada 19-24 aprilie 2001.

Apreciază că există contradicție între considerentele hotărârii și dispozitiv, în sensul că, în motivare, instanța a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate, iar în dispozitiv a preluat din dispozițiile cuprinse în decizia civilă nr. 35/A/23.02.2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2015.

În baza dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., arată că prin sentința penală nr. 812/2001 și decizia penală nr. 104/R/2001 a Tribunalului Satu Mare nu s-a stabilit expres nelegalitatea măsurii arestării preventive, astfel că nu este îndeplinită condiția privării nelegale de libertate, acțiunea fiind inadmisibilă, întrucât stabilirea nelegală a măsurii de privare de libertate prin ordonanță sau hotărâre reprezintă o condiție necesară pentru nașterea dreptului la repararea pagubei, conform art. 539 și urmat. C. proc. pen.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune al cererii privind acordarea daunelor morale pentru arestarea reclamantului în perioada 19-24 aprilie 2001, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen. anterior, acestea nefiind incidente întrucât acțiunea a fost inițiată când erau în vigoare noile coduri de procedură penală și civilă; acțiunea a fost întemeiată pe art. 539 C. proc. pen., iar nu pe art. 504 din acest act normativ; nu se poate încălca principiul disponibilității procesului civil, prevăzut de art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., fiind incident, din această perspectivă, și motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 541 alin. (2) C. proc. pen., termenul de prescripție extinctivă pentru formularea acțiunii de despăgubiri împotriva statului este de 6 luni, acțiunea fiind prescrisă pentru perioada 19-24 aprilie 2001, prin raportare la sentința penală nr. 812/20.04.2001 a Judecătoriei Satu Mare și decizia penală nr. 104/R/24.04.2001 a Tribunalului Satu Mare.

Susține și faptul că instanța de apel a interpretat greșit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, ca fiind anul 2015.

Apreciază ca nelegală acordarea despăgubirilor de 600 euro, cu titlu de despăgubiri pentru arestarea preventivă din perioada 19-24 aprilie 2001 întrucât instituția răspunderii civile delictuale nu poate reprezenta un izvor de îmbogățire fără just temei.

În mod eronat instanța a reținut că, referitor la pretențiile întemeiate pe art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legitimarea procesuală pasivă a Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice rezultă din calitatea de garant al aplicării CEDO, răspunzând pentru erorile săvărșite de organele statului, în condițiile în care instanța a restrâns cererea de constatare a îndeplinirii condițiilor art. 539 C. proc. civ..penală.

Decizia recurată nu este motivată, în ceea ce privește daunele materiale iar instanța de apel nu a motivat acordarea lor și nici a sumei de 30.000 euro pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului prin încălcarea art. 6 si 8 din Convenție: în mod greșit recurentul a fost obligat la plata sumei de 75.692,01 RON, cu titlu de despăgubiri materiale reprezentate de cheltuieli de judecată din procesul penal; acest pretenții nu sunt dovedite, pe chitanțele reprezentând onorariu avocat și expert, precum și pe cele cuprinzând cheltuielile de deplasare la instanțele penale, nefiind menționată faza procesuală pentru care acestea au fost făcute.

Curtea a aplicat greșit dispozițiile art. 452 și art. 453 C. proc. civ. privind acordarea cheltuielilor de judecată: în mod greșit s-au menținut dispozițiile din sentință prin care s-a dispus obligarea recurentului la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale la fond, recurentul nefiind în culpă procesuală; nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată, fiind depusă doar factura, iar nu și originalul chitanței cu privire la achitarea onorariului de avocat sau ordinul de plată, respectiv extras de cont bancar care confirmă plata; este nelegală obligarea sa la plata către reclamant a sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată în apel, având în vedere că apelul recurentului a fost admis în parte.

Prin recursul incident, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul A. a susținut că dispozițiile art. 504 C. proc. civ. penală, au fost greșit aplicate în ceea ce privește cuantumul daunelor acordate pentru privarea sa nelegală de libertate în perioada 19-24 aprilie 2011. În acest sens, consideră că eronat a reținut Curtea criteriile de individualizare a prejudiciului moral, fără a lua în considerare toate cerințele relevate de doctrină și jurisprudență, precum și suferințele recurentului în condițiile în condițiile în care art. 504 alin. (1) și (2) din vechiul C. proc. pen. prevăd repararea integrală, de către stat, a pagubei suferite de persoana privată de libertate în mod nelegal.

Consideră că, pentru ca norma legală să fie corect aplicată se impune ca prejudiciul să fie evaluat corect, prin raportare la condițiile relevate de practica CEDO în raport de art. 5 din Convenție, doctrina și jurisprudență națională. Susține că instanța de apel nu a avut în vedere la individualizarea prejudiciului faptul că, pe perioada detenției, recurentul a suferit afecțiuni medicale iremediabile, neavând acces la tratament adecvat, iar sub aspect moral, dincolo de tensiunea psihică inerentă privării nelegale de libertate, prin condițiile de detenție a fost pus într-o permanentă stare de pericol și reputația i-a fost afectată.

Nu au fost avute în vedere, la stabilirea prejudiciului, nici consecințele produse asupra sa și a familiei sale iar instanța de apel nu a realizat o analiză a criteriilor și a cuantumului daunelor reținute în jurisprudența instanțelor în situații similare. Apreciază că nu pot fi comparate daunele morale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale în cazul constatării încălcării art. 5 din Convenție și jurisprudența națională întemeiată pe art. 504 C. proc. pen., instanța națională fiind cea care cuantifică în mod real prejudiciul material și moral.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 mai 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj și a fixat termen de judecată la 17 iunie 2021, în ședință publică.

Prin întâmpinarea depusă la 27 octombrie 2020, recurentul-reclamant A. a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Cluj, pentru neîncadrarea motivelor în art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocate ca fiind incidente în cauză; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 16 noiembrie 2020, recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, iar la 10 decembrie 2020, a depus întâmpinare la recursul incident formulat de recurentul-reclamant A., invocând excepția nulității recursului pentru neîncadrarea motivelor în art. 488 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în raport de decizia de casare nr. 2452 din 11 decembrie 2019, pronunțată în ciclul procesual anterior de Înalta Curte de Casație și Justiție, rejudecarea din apel a avut ca obiect exclusiv capătul de cerere referitor la prejudiciile pretinse de reclamant ca urmare a arestării preventive din perioada 18-24 aprilie 2001, reținându-se în decizia de casare că soluția pronunțată de instanța de apel asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune este nemotivată, "de vreme ce, instanța de apel, procedând la identificarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, nu a argumentat raționamentul pentru care a apreciat că momentul nașterii dreptului la acțiune coincide cu datele la care s-au pronunțat hotărârile penale în care se constată caracterul ilicit al detenției și nici nu a statuat asupra normelor de drept pe care le-a apreciat ca fiind incidente în ceea ce privește termenul de prescripție aplicabil în cauză, pentru a da astfel posibilitatea instanței de control judiciar să cenzureze legalitatea acestui raționament".

De asemenea, s-a dispus ca instanța de trimitere să analizeze, odată cu soluționarea fondului, și critica reclamantului întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind menținerea dispozițiilor din sentința primei instanțe prin care s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român la a-i plăti reclamantului suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în prima instanță.

În rejudecare, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 504 și urm. din vechiul C. proc. pen. și, în temeiul acestora, a apreciat că cererea a fost formulată în termenul de un an de la soluționarea definitivă a cauzei penale. Constatând că reclamantul A. a fost menținut în stare de arest fără niciun temei legal începând cu data de 19.04.2001 și până la 24.04.2001, dată când a fost pus în libertate, a acordat cu titlu de daune morale suma de 600 de euro în echitate.

Cu privire la cheltuielile de judecată contestate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice acordate reclamantului prin sentința primei instanțe, s-a reținut, în apel, că statul este partea care a pierdut procesul, culpa părții căzute în pretenții fiind prezumată, iar exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată poate avea loc doar în condițiile art. 454 C. proc. civ., neincident în cauză. Au fost acordate și cheltuielile de judecată ale apelantului A. ocazionate de deplasarea la instanța supremă pentru susținerea recursului, față de soluția de admitere a apelului reclamantului relativ la despăgubirile pentru perioada arestării nelegale și a respingerii apelului Statului Român acesta din urmă fiind parte care a pierdut procesul și, pe cale de consecinta, obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Cu ocazia dezbaterilor asupra recursurilor de față, s-a solicitat de către reprezentantul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se analiza cererea reclamantului în raport și de perioada anterioară de detenție, respectiv 20 martie 2001- 18 aprilie 2001, în lumina efectelor deciziei nr. 136/3.03.2021, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în Monitorul Oficial la 12.05.2021.

Prin decizia menționată Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 C. proc. civ..penală în măsura în care exclud dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin achitare, această soluție angajând răspunderea statului pentru privarea de libertate independent de caracterul legal sau nu al măsurii privative (par. 44 din decizie).

Solicitarea de casare a hotărârii în baza acestui motiv este nefondată întrucât decizia Curții Constituționale nu este aplicabilă în cauză, indiferent de incidența vechiului sau noului C. proc. pen.. Aceasta pentru că ceea ce s-a dedus analizei, în rejudecare, este perioada limitată de timp (19-24.04.2001) pentru care caracterul nelegal al adoptării măsurii privative de libertate a fost constatat în mod neechivoc de instanța penală. Soluția a rămas definitivă în primul ciclu procesual, anterior pronunțării deciziei Curții Constituționale, astfel încât statuările instantei supreme se impun cu autoritate de lucru judecat .

Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat hotărârea atacată invocând contrarietatea considerentelor prin care, pe de o parte, se respinge capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 539 și urmat. C. proc. civ. penală, iar, pe de altă parte, se dispune obligarea sa la plata sumei de 600 euro, cu titlu de despăgubiri pentru arestarea preventivă nelegală a reclamantului în perioada 19-24 aprilie 2001.

Critica este nefondată. Astfel, se constată că obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral pretins de reclamant s-a dispus în baza art. 504 din vechiul C. proc. pen., acesta fiind textul de lege pe care instanța de apel l-a considerat aplicabil în baza principiului tempus regit actum.

Prin urmare nu se pune problema unei motivări contradictorii atunci când instanța identifică în mod corect legea aplicabilă situației de fapt deduse judecății și procedează la încadrarea juridică a pretenției deduse judecății, substituind un temei juridic cu un altul.

Consideră recurentul că există contradicție între considerentele hotărârii și dispozitiv, în sensul că, în motivare, instanța de apel a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate, iar în dispozitiv a preluat din dispozițiile cuprinse în decizia civilă nr. 35/A/23.02.2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2015 în primul ciclu procesual.

Nu poate fi reținută o astfel de împrejurare ca reprezentând un aspect de nelegalitate a hotărării în condițiile în care, rejudecând apelul, în limitele deciziei de casare, instanța de apel a reluat, doar formal, în dispozitiv, și celelalte măsuri intrate în puterea lucrului judecat prin respingerea de către instanța de recurs a criticilor formulate împotriva lor. Din acest motiv nu a mai dezvoltat niciun raționament judiciar propriu cu privire la aceste soluții, rămânând valabile considerentele instanțelor din ciclul procesual anterior.

Cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut, într-o primă critică, inadmisibilitatea acțiunii, potrivit art. 539 C. proc. civ., câtă vreme prin sentința penală nr. 812/2001 a Judecătoriei Satu-Mare și decizia penală nr. 104/R/2001 a Tribunalului Satu Mare nu s-a stabilit expres nelegalitatea măsurii arestării preventive.

Critica este nefondată în condițiile în care instanța de apel a reținut, pe de o parte, că prin considerentele sentinței penale nr. 812/20.04.2001 a Judecătoriei Satu-Mare, prin care s-a admis contestația formulată de A. și s-a constatat că mandatul de arestare preventivă nr. 70/20.03.2001 din dosarul cu același număr al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu-Mare și-a încetat efectele la 18.04.2001 și s-a dispus punerea în libertate a inculpatului- reclamantul A., s-a reținut că mandatul initial de arestare din 20.03.2001 a fost emis pe o durată de 30 de zile, durată care a expirat la 18.04.2011, fără ca până la acel moment să se fi solicitat prelungirea arestării preventive, astfel că menținerea arestului nu mai are temei legal.

Pe de altă parte, instanța de apel a apreciat că art. 504 din vechiul C. proc. civ..penală, temeiul juridic pe care l-a reținut în cauză, nu impunea o asemenea condiție, modificarea textului legal fiind ulterioară nașterii dreptului reclamantului.

Susține recurentul, invocând și dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității procesului civil, prevăzut de art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. că aceasta a aplicat greșit dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen. anterior, acestea nefiind incidente întrucât acțiunea a fost inițiată când erau în vigoare noile coduri de procedură penală și civilă; astfel că acțiunii îi sunt aplicabile art. 539 și 541 C. proc. civ. penală care prevăd un termen de prescripție de 6 luni, fiind, de asemenea, greșit interpretat momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, ca fiind anul 2015.

În analiza acestei critici este necesar a se porni de la considerentele deciziei de casare nr. 2452 din 11 decembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, cu referire exclusiv la perioada 19-24.04.2001 în privința căreia s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru restul perioadei de detenție 20.03- 18.04.2001, soluția rămânând definitivă în primul ciclu procesual, potrivit cărora prima instanță de apel, procedând la identificarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, nu a argumentat raționamentul pentru care a apreciat că momentul nașterii dreptului la acțiune coincide cu datele la care s-au pronunțat hotărârile penale în care se constată caracterul ilicit al detenției și nici nu a statuat asupra normelor de drept pe care le-a apreciat ca fiind incidente în ceea ce privește termenul de prescripție aplicabil în cauză.

Constată instanța de control judiciar că, "deși instanța de apel reține că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 539 din C. proc. pen., conchide în sensul că termenul special de prescripție în materia dreptului la reparație este aplicabil de la momentul constatării caracterului nelegal al detenției, moment la care prevederile art. 539 din C. proc. pen. nu erau în vigoare, iar pe de altă parte, referitor la termenul de prescripție aplicabil în cauză, considerentele expuse relevă că prima instanță de control judiciar acceptă că acesta ar putea fi, fie un termen special în materia prescripției acțiunii în reparație, a cărei durată și reglementare nu este însă stabilită, fie chiar termenul general de prescripție de 3 ani întemeiat pe art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958.

Cum prescriptia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, analiza acestei excepții impunea cu necesitate identificarea dispoziției legale incidente, în raport de care instanța avea a tranșa și punctul de plecare al cursului prescriptiei extinctive.

Această chestiune litigioasă se impunea a fi pe deplin lămurită, nefiind suficientă o simplă trimitere la "normele speciale care reglementează prescriptia dreptului la actiunea în repararea pagubei produse prin erori judiciare", cu atât mai mult cu cât, între momentul constatării caracterului nelegal al arestării preventive -2001 și cel al învestirii instanței, au intervenit modificări legislative în privința reglementărilor ce vizează dreptul la reparație pentru erorile judiciare, astfel că era în sarcina instanței de apel să tranșeze, atât natura normelor procesuale aplicabile acțiunii privind antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, dar și chestiunile legate de conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., care a reglementat, prin art. 541 din C. proc. pen., un termen de prescripție aplicabil acestei acțiuni diferit de cel reglementat anterior prin art. 506 din vechiul C. proc. civ.

De asemenea, în contextul aprecierii incidenței unui termen special de prescripție, în considerarea regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 998-999 din vechiul C. civ. (similar prin art. 1.349 și art. 1.357-1.380 din noul C. civ.) - procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant reținerea ca fiind aplicabilă, deopotrivă, raportului juridic litigios dedus judecății, norma reprezentată de art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 care reglementează termenul general de prescipție de trei ani, care reprezintă dreptul comun în cazul acțiunilor civile în pretenții apare ca fiind și contradictorie".

În raport de aceste considerente, critica recurentului este nefondată întrucât, față de dispozițiile deciziei de casare care au impus instanței de rejudecare să aleagă temeiul juridic aplicabil, în funcție de care să soluționeze excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a procedat la identificarea textului de lege incident în cauză, considerând că, față de data la care s-au produs faptele imputate, se aplică vechiul C. proc. pen.

Nu se poate reține încălcarea principiului disponibilității, în condițiile în care însuși reclamantul, cel care a stabilit limitele învestirii, a considerat că pot fi aplicate și dispozițiile vechiul C. proc. pen., astfel cum rezultă din criticile formulate în recursul declarat în primul ciclu procesual în care, imputând instanței de apel că a motivat confuz și contradictoriu prescripția, invocă și dipozițiile art. 504 și urm. din vechiul C. proc. pen., lăsând la aprecierea instanței încadrarea corectă a cererii sale. Aceleași susțineri le-a prezentat și în fața instanței de rejudecare a apelului și în prezentul recurs în care reclamantul nu contestă temeiul de drept aplicat, ci modalitatea de cuantificare a prejudiciului raportat la acesta.

Față de dispoziția instanței de casare care impune instanței de trimitere soluționarea conflictului intertemporal de legi și stabilirea normei speciale sau a celei generale aplicabile, Curtea de apel a procedat la aplicarea dispozițiilor legale speciale, reglementate de C. proc. pen. în vigoare la momentul consumării faptei prejudiciabile, atât sub aspectul termenului de prescripție și al momentului începerii curgerii lui, cât și al celorlalte condiții ce reglementează repararea prejudiciului în această situație.

Prin urmare, raportat la principiul tempus regit actum, se constată că dispozițiile art. 504 și urm. din vechiul C. proc. civ. penală, prevăd, prin derogare de la regimul de drept comun al prescripției reglementat de Decretul nr. 167/1954, un termen special de prescripție care curge de la pronunțarea hotărârii de achitare, condiție constatată de instanța de apel ca fiind îndeplinită în cauză.

Recurentul mai susține caracterul nelegal al cuantumului despăgubirilor care ar reprezenta un izvor de îmbogățire fără just temei, însă această aserțiune nu este însoțită și de argumente de nelegalitate care să permită controlul judiciar în recurs, prin prima cazurilor strict si limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., cuantumul despăgubirilor fiind, în sine, un aspect de temeinicie a acțiunii.

Reiterează recurentul lipsa calității sale procesuale considerând că, de vreme ce a respins cererea de constatare a îndeplinirii condițiilor art. 539 C. proc. civ..penală, în mod eronat, instanța de apel a reținut că, referitor la pretențiile întemeiate pe art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale legitimarea procesuală rezultă din calitatea de garant al aplicării CEDO, răspunzând pentru erorile săvărșite de organele statului.

Astfel cum s-a arătat anterior, capătul de cerere dedus judecății a fost analizat din perspectiva dispozițiilor art. 504 din vechiul C. proc. civ..penală, motiv pentru care există cadru legal pentru declanșarea răspunderii statului privind repararea daunelor morale în cazul privării de libertate în mod nelegal astfel cum este reglementat în alin. (4) al acestui articol.

Mai susține recurentul că instanța de apel nu a motivat acordarea daunelor materiale și nici acordarea sumei de 30.000 euro pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului prin încălcarea art. 6 si 8 din Convenție, că în mod greșit recurentul a fost obligat la plata sumei de 75.692,01 RON, cu titlu de despăgubiri materiale reprezentate de cheltuieli de judecată din procesul penal.

Criticile astfel formulate nu pot fi analizate în actualul cadru procesual întrucât soluția pronunțată în privința acestor cereri a intrat în puterea lucrului judecat în primul ciclu procesual, astfel cum rezultă din considerentele deciziei nr. 2452 din 11 decembrie 2019, fiind deduse judecății în apel exclusiv cererea privind arestarea nelegală din perioada 19-24.04.2001 și problema cheltuielilor de judecată din cauza pendinte. Prin urmare, cum soluțiile au fost preluate doar formal în decizia de apel, rămâne valabilă motivarea acestora din primul ciclu procesual.

Referitor la cheltuielile de judecată, recurentul susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 452 și art. 453 C. proc. civ. menținând dispozițiile din sentință prin care s-a dispus obligarea lui la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale la fond, susținând că nu este în culpă procesuală și că nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată cu originalul chitanței cu privire la achitarea onorariului de avocat, fiind nelegală și obligarea sa la plata către reclamant a sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată în apel, având în vedere că apelul recurentului a fost admis în parte.

Și această critică urmează a fi înlăturată în condițiile în care recurentul este parte căzută în pretenții în primă instanță, față de admiterea acțiunii reclamantului, acesta neaducând argumente suplimentare pentru a combate prezumția de culpă procesuală instituită de textul de lege în sarcina sa.

Cât privește împrejurarea că nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată cu originalul chitanței, nu rezultă că aceasta a constituit o critică în apel, fiind formulată omisso medio.

Susținerea referitoare la nelegalitatea acordării cheltuielilor de judecată în apel, este, de asemenea, nefondată, întrucât, astfel cum rezultă din considerente, acestea reprezintă cheltuieli de deplasare pentru faza procesuală a recursului din primul ciclu procesual, asupra cărora, potrivit dispozițiilor deciziei de casare, instanța de apel era obligată să se pronunțe cu ocazia rejudecării apelurilor, la momentul stabilirii definitive a culpei procesuale.

Prin urmare, față de soluția de obligare a recurentului la plata daunelor morale, sunt aplicabile, în ceea ce îl privește, dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât, ca parte căzută în pretenții, urmează a suporta și cheltuielile efectuate în recurs de partea adversă.

În ceea ce privește recursul incident, formulat în baza dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., acesta vizează, în esență, nemulțumirea reclamantului pentru cuantumul redus al daunelor morale acordate, susținând acesta că dispozițiile art. 504 C. proc. civ. penală, au fost greșit aplicate în ceea ce privește valoarea daunelor acordate pentru privarea sa nelegală de libertate în perioada 19-24 aprilie 2011. În acest sens, consideră că eronat a reținut Curtea criteriile de individualizare a prejudiciului moral, fără a lua în considerare toate cerințele relevate de doctrină și jurisprudență, precum și suferințele recurentului, în condițiile în care art. 504 alin. (1) și (2) din vechiul C. proc. pen. prevăd repararea integrală, de către stat, a pagubei suferite de persoana privată de libertate în mod nelegal.

Invocă drept criterii condițiile relevate de practica CEDO în raport de art. 5 din Convenție, precum și doctrina și jurisprudență națională și se prevalează de circumstanțe personale precum afecțiunile medicale iremediabile dobândite în perioada detenției, tensiunea psihică, starea de pericol permanentă, afectarea reputației, consecințele produse asupra sa și a familiei sale.

Înalta Curte reține că, ceea ce reprezintă aspecte de nelegalitate, sunt doar afirmațiile în legătură cu neaplicarea unor criterii în constatarea existenței unui prejudiciu moral, nu și modalitatea în care instanța de apel s-a raportat la aceste criterii pentru cuantificarea prejudiciului, mecanism ce ține de temeinicia acțiunii.

Or, recurentul nu a combătut, în concret, raționamentul judiciar prin care instanța a arătat care sunt criteriile avute în vedere la examinarea întinderii prejudiciului moral reclamat pentru cele 6 zile de detenție nelegală (19.04-24.04.2001), ci a reiterat elemente de jurisprudență convențională și națională în aplicarea cărora s-ar fi impus, din punctul său de vedere, acordarea unei sume majorate.

De asemenea, deși consecințele vătămătoare menționate nu pot fi considerate ca fiind izvorâte strict din această perioadă, în condițiile în care diferența de până la 36 de zile (20.03-18.04.2001) de detenție a constituit obiectul unei analize distincte, pentru perioada dedusă prezentei judecăți instanța de apel a avut în vedere traumele afective, sociale și psihice suferite de reclamant și familia acestuia, principiile echității și proporționalității, astfel cum a fost dezvoltate în jurisprudență, însă modalitatea în care s-a raportat la acestea în cuantificarea efectivă a daunelor, ca aspect de temeinicie, nu poate constitui obiect de cenzură în recurs.

Pentru aceste considerente, reținând neîndeplinirea dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. invocate în cauză, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj împotriva deciziei nr. 96 din 30 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2021.