ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 419/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 25.01.2022, sub Dosar nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a solicitat obligarea acestuia la plata sumelor de: 855,678 RON și 23.547,89 euro echivalent în RON la curs BNR la data efectivă a plății, reprezentând daune materiale, constând în cheltuieli cu deplasarea, venituri nerealizate (salarii în funcția de vicepreședinte al Consiliului Județean Satu Mare), cheltuieli cu onorariu avocat, ocazionate de urmărirea penală și faza judecății în dosarul penal x/2016, respectiv cheltuieli medicale tratament oncologic; 4 milioane RON reprezentând daune morale, constând în suferințele cauzate pe perioada în care a fost supus măsurilor preventive (reținere, arest la domiciliu și control judiciar), prejudiciul de imagine și denigrarea în fața comunității, cercetarea sa în mod nelegal în dosarul penal x/2016 finalizat cu soluția de achitare definitivă prin decizia numărul 213/A/30 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 252/D din 31 octombrie 2023, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr. x/2022, s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român - prin Ministerul Finanțelor - prin D.G.R.F.P. Cluj Napoca - prin A.J.F.P. Satu Mare invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată. S-a respins excepția inadmisibilității cererii principale invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată. S-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată. S-a admis, în parte, cererea principală formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, prin Administrația Județeană A Finanțelor Publice Satu Mare. A fost obligat pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor - prin D.G.R.F.P. Cluj Napoca - prin A.J.F.P. Satu Mare, să plătească reclamantului A. suma totală de 335.529 RON, reprezentând daune materiale și morale cauzate de desfășurarea procesului penal înregistrat sub dosar nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Satu Mare, ce se compune din: suma de 213.508 RON, reprezentând onorarii de avocat dovedite ca fiind achitate în dosarul penal mai sus menționat, suma de 1.609 RON reprezentând cheltuieli de transport dovedite ca fiind achitate în dosarul penal mai sus menționat, suma de 10.412 RON reprezentând daune materiale constând în indemnizația netă aferentă funcției de vicepreședinte al Consiliului Județean Satu Mare pe perioada privării de libertate (decembrie 2015 - ianuarie 2016), suma de 10.000 RON reprezentând daune morale ca urmare a măsurii privative injuste de libertate constând în reținerea din data de 16.12.2015, pe o perioadă de 24 ore și suma de 100.000 RON reprezentând daune morale ca urmare a măsurii privative injuste de libertate constând în arestarea preventivă din perioada 23.12.2015 - 22.01.2016. Au fost respinse în rest, pretențiile formulate, ca neîntemeiate. A fost obligat pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor - prin D.G.R.F.P. Cluj Napoca - prin A.J.F.P. Satu Mare să plătească reclamantului A. suma de 6.392 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță, respectiv onorariu avocat. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 544/2024-A din 15 mai 2024, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul civil declarat de apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 252/D din 31.10.2023 a Tribunalului Satu Mare. A admis apelurile declarate de apelanții Statul Român Prin Ministerul Finanțelor, Prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, Prin Administrația Județeană A Finanțelor Publice Satu Mare și Direcția Națională Anticorupție-Serviciul Teritorial Oradea împotriva sentinței civile nr. 252/D din 31.10.2023 a Tribunalului Satu Mare. A schimbat, în parte, sentința, sensul că: A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor la plata de despăgubiri în temeiul art. 539 C. proc. pen. pentru măsura privării de libertate, excepție invocată de pârâtul Statul Român, și în consecință, a respins capătul de cerere cu acest obiect. A înlăturat dispoziția de obligare a pârâtului la plata sumei de 10.412 RON, reprezentând daune materiale, constând în indemnizația netă aferentă funcției de vicepreședinte al Consiliului Județean Satu Mare pe perioada privării de libertate, a sumei de 10.000 RON reprezentând daune morale ca urmare a măsurii privative injuste de libertate constând în reținerea din data de 16.12.2015, precum și dispoziția de obligare a pârâtului la plata sumei de 100.000 RON, reprezentând daune morale ca urmare a măsurii privative injuste de libertate constând în arestarea preventivă din perioada 23.12.2015-22.01.2016. A redus cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță la suma de 5.000 RON. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 544/2024-A din 15 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare. Prin cererea de recurs formulată, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate, pentru motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., și reținerea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurentul a susținut, în esență, că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a normelor de drept substanțial, apreciind că obligarea la suportarea cheltuielilor de judecată constând în onorarii avocațiale plătite de cel cercetat în calitate de inculpat în procesul penal, finalizat cu achitarea sa, nu își poate găsi un temei legal nici în dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. coroborate cu cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nici în răspunderea civilă delictuală de drept comun. Recurentul a arătat că statul, prin organele de urmărire penală, are obligația de a declanșa acțiunea penală în cazurile prevăzute expres de lege, în vederea identificării faptelor penale, a autorilor și a pedepsirii acestora, în scopul restaurării ordinii de drept. Astfel, scopul statului este restaurarea ordinii de drept și aflarea adevărului și nu condamnarea inculpaților, așa încât nu se poate considera că statul ar fi vinovat că a permis ca reclamantul să poată fi anchetat penal și acuzat pentru fapte în privința cărora instanțele de judecată penală au stabilit ulterior că nu sunt prevăzute de legea penală, așa cum în mod greșit au reținut instanțele de fond. A menționat că dispoziția de achitare nu stabilește în sine o culpă procesuală a Statului Român, titular al acțiunii penale, pentru a putea fi obligat la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat de către instanța de judecată, în temeiul dispozițiilor legii civile. Trimiterea în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cadrul cercetării penale reprezintă o activitate pe care legea o permite și o dă în competența procurorului. Drept urmare, a considera că Statul Român se află în culpă procesuală și că a "pierdut procesul", ar însemna a se ignora specificul cercetării judecătorești care permite administrarea de probe suplimentare în apărare, iar pe de altă parte, s-ar impune procurorului ca, la data întocmirii rechizitoriului și punerii în mișcare a acțiunii penale, să aibă certitudinea unei condamnări penale. Totodată, în ipoteza în care nu se va considera fondată critica formulată și se va aprecia că Statul Român poate fi obligat la acoperirea cheltuielilor de judecată, recurentul-pârât a solicitat diminuarea cuantumului acestora, având în vedere că nu a fost dovedită existența întregului prejudiciu pretins. Prin ultima critică formulată,recurentul a imputat instanței de apel o lipsă de motivare a soluției de acordare a cheltuielilor de transport, nefiind expus, în opinia acestuia, nici un argument care să fundamenteze soluția de acordare a acestor cheltuieli. În ceea ce privește cheltuielile de judecată la care a fost obligat în cauza pendinte, în apel, recurentul a apreciat că se impune ca și aceste sume să fie reformate pentru identitate de rațiune.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, apreciind că motivele de recurs invocate nu se pot încadra în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind, pe de o parte, aceleași susțineri invocate în fața instanțelor de fond, care au primit deja dezlegare, iar, pe de altă parte, fiind aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu este afectată de vicii de nelegalitate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție II.1. Excepția nulității recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte reține că sancțiunea reglementată de art. 489 alin. (1) C. proc. civ. intervine în situația în care lipește motivarea căii de atac, iar cea prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol este incidentă atunci când niciuna dintre criticile formulate de parte nu poate fi încadrată în motivele de casare la care se referă art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Or, recurentul-pârât a contestat hotărârea instanței de apel, susținând că aceasta a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în corelare cu art. 453 alin. (1) C. proc. civ., critici ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Totodată, recurentul-pârât a reproșat instanței de apel nemotivarea soluției privind acordarea cheltuielilor de transport, critică susceptibilă de încadrare în motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Ca atare, față de cele anterior reținute, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente prevederile art. 489 C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului declarat de pârât. II.2. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin prima critică formulată, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâtul a reclamat greșita soluționare a cererii reclamantului care viza plata cheltuielilor judiciare suportate în faza de urmărire penală. În esență, s-a susținut aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., fiind invocat faptul că Statul Român nu a avut calitatea de parte în procesul penal, ci doar de participant, care îndeplinește un serviciu public de restaurare a ordinii de drept. Cum soluția de achitare nu poate avea semnificația că Statul Român are calitatea de "parte care a pierdut procesul", în sensul art. 453 C. proc. civ., pârâtul a apreciat că nu poate fi antrenată în sarcina sa vreo culpă procesuală în acest sens. S-a învederat că, în caz contrar, s-ar ignora, pe de o parte, specificul cercetării judecătorești care permite administrarea de probe suplimentare în apărare ori valorificarea nulității actelor de procedură iar, pe de altă parte, s-ar impune procurorului ca, la data întocmirii rechizitoriului și punerii în mișcare a acțiunii penale, să aibă certitudinea unei condamnări penale, lucru care este de nepermis. Critica recurentului, deși susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate invocat, este neîntemeiată. În cauză, reclamantul a solicitat, printre altele, obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata cheltuielilor judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal, finalizat cu soluția de achitare. Demersul judiciar al reclamantului a avut ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul și necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părții câștigătoare. În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părți este reglementată de dispozițiile art. 276 din C. proc. pen., în vigoare la data soluționării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acțiunii pendinte. În ceea ce privește obligația suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părții civile obligația de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5), C. proc. pen. prevede, prin alin. (6) al aceluiași articol că instanța stabilește obligația de restituire conform legii civile. În ceea ce privește sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie și situației în care inculpatul, față de care s-a pronunțat o soluție de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă. Astfel, articolul mai sus menționat reglementează un alt mecanism juridic de restituirea sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile. Or, în litigiul pendinte, se reține că acțiunea penală nu a fost declanșată prin plângerea penală a persoanei vătămate, ci prin rechizitoriu și a fost finalizată prin adoptarea soluției de achitare a reclamantului. Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reținută în sarcina altor subiecți procesuali îndrituiți să declanșeze activitatea judiciară, în cauză sunt incidente, așa cum corect a reținut instanța de apel, prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă. Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice, în mod expres, solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 din C. proc. pen. Într-adevăr, Statul Român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) din C. proc. pen., însă acesta este titularul dreptului de a trage la răspundere penală a autorului infracțiunii, iar exercitarea acestui drept prin acțiune penală, reprezintă din punct de vedere procesual instrumentul juridic pus la dispoziția celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în fața organelor judiciare raportul conflictual de drept penal. Chiar dacă activitatea jurisdicțională în materie penală este supusă normelor dreptului public, funcționarea normală a acestei activități poate produce și efecte de natură civilă (cum este cazul avansării unor cheltuieli de judecată de către inculpatul față de care, ulterior, se pronunță o soluție de achitare), efecte care cad, potrivit art. 276 alin. final din C. proc. pen., sub incidența legii civile. Or, nu se poate nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluționat prin pronunțarea unei soluții de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate în sarcina unui alt subiect procesual. Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabilește expres subiectul de drept care este titularul obligației de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale. O astfel de interpretare a prevederilor textului de lege anterior menționat ar fi contrară și principiului echității - principiu recunoscut în mod constant și protejat de către instanțele judecătorești - întrucât, în acest caz particular, inculpatul față de care se pronunță o soluție de achitare s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii și susținerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanșat, ci și să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deși, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală. În strânsă legătură cu acest motiv de recurs, recurentul-pârât a susținut și că hotărârea recurată ar fi nemotivată, întrucât instanța de apel nu a expus niciun argument în susținerea soluției de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de transport, în cuantum de 1.609 RON, susținere care, deși subsumabilă motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată. Noțiunea de cheltuieli judiciare are un caracter generic, acoperind o varietate de categorii de cheltuieli suportate de partea câștigătoare în legătură cu desfășurarea procesului. Acestea includ, cu titlu exemplificativ, onorariile avocaților și ale apărătorilor aleși, taxele judiciare de timbru, onorariile experților și ale interpreților, costurile ocazionate de administrarea probelor (cum sunt cheltuielile cu deplasarea martorilor), precum și cheltuielile de transport și cazare efectuate pentru prezentarea în fața organelor judiciare. Aceste categorii, deși diferite ca natură, se supun acelorași principii de acordare: să fie necesare pentru buna desfășurare a procesului, să fie efectuate în legătură directă cu cauza și să fie dovedite în mod corespunzător. Din acest motiv, motivarea instanței cu privire la acordarea cheltuielilor judiciare poate fi una comună, care să privească ansamblul acestora, fără obligația de a relua analiza pentru fiecare tip de cheltuială în parte, în măsura în care raționamentul este aplicabil tuturor. În speță, instanța de apel a expus, în mod detaliat, considerentele privind temeinicia pretențiilor reclamantului referitoare la recuperarea cheltuielilor efectuate în procesul penal, reprezentând onorarii avocațiale, argumentație ce se aplică, mutatis mutandis, și cheltuielilor de transport acordate, fără a fi necesară o argumentație separată pentru fiecare cheltuială în parte, atâta vreme cât acestea se încadrează în aceeași categorie juridică și sunt acoperite de argumentele generale deja reținute. Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a prezentat în mod suficient și explicit rațiunile pentru care a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de acordare a cheltuielilor de deplasare, îndeplinind astfel exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât nu se poate reține incidența motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește critica care vizează cuantumul despăgubirilor decurgând din cheltuielile de judecată din dosarul penal ce a fost acordat de instanța de apel, aceasta nu poate fi primită, în contextul în care această chestiune litigioasă nu se transpune într-o critică de nelegalitate, ci privește în mod exclusiv aprecierea probatoriului - cuantificarea daunelor decurgând din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate, a existenței și întinderii prejudiciului încercat de reclamant. Or, o atare apreciere, reprezintă o chestiune de fapt, ce pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Ca atare, aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs, câtă vreme se raportează, în mod explicit, la modul de interpretare și evaluare a circumstanțelor concrete ale cauzei ce țin de situația de fapt conturată de probele administrate. Aceeași concluzie se impune și în privința susținerilor recurentului referitoare la cheltuielile de judecată acordate de instanța de apel în prezenta cauză. Acestea nu pot face obiectul analizei, întrucât recurentul nu a contestat temeiurile juridice care au determinat obligarea sa la plata cheltuielilor constând în onorariu de avocat, ci s-a limitat la a susține, în esență, că, în lipsa culpei sale procesuale în declanșarea litigiului, soluția privind cheltuielile judiciare ar trebui modificată. Prin urmare, afirmațiile sale referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată nu constituie veritabile critici de nelegalitate privind interpretarea ori aplicarea dispozițiilor legale de către instanța de apel. Înalta Curte constată necesar a menționa că, pentru declanșarea controlului de legalitate, partea recurentă este obligată să indice norma de drept încălcată, să explice modul în care a fost încălcată și să formuleze obiecții precise împotriva raționamentului juridic al instanței de apel. Simpla susținere/nemulțumire a recurentului nu este aptă de a genera controlul de legalitate, întrucât instanța de recurs nu poate/nu trebuie să deducă ce anume se contestă, ci partea recurentă trebuie să argumenteze în mod clar aspectele din raționamentul juridic al instanței de apel care sunt greșite. Drept urmare, nefiind dezvoltate critici care să se grefeze pe raționamentul instanței de apel, aceste argumente vor fi înlăturate ca inadmisibile în recurs. Pentru toate aceste considerente, reținând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din același cod.