Decizia nr. 1143/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 281/2021 a Tribunalului Satu Mare

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare – secția I civilă, în data de 03 august 2021, sub dosar nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat instanței obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de daune materiale și morale, pentru prejudiciul suferit ca urmare a detenței sale nelegale. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 538, art. 540 și art. 541 C. proc. pen.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 281/D din 3 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, a fost admisă în parte cererea având ca obiect reparare prejudicii erori judiciare, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să achite reclamantului A. suma de 6.057 RON cu titlu de daune materiale și suma de 270.000 RON, cu titlu de daune morale. Nu au fost acordate cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 916/A/2022 din 31 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția I civilă, a admis apelurile declarate de apelanții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, în contradictoriu cu intimatul A., împotriva sentinței civile nr. 281/D din 3 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. x/2021, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să achite reclamantului A. suma de 175.500 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. 4.1. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și menținerea hotărârii pronunțate de prima instanță. În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurentul-reclamant a invocat greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 540 alin. (1) din C. proc. pen., diminuarea daunelor stabilite de prima instanță fiind contrară acestor dispoziții legale și de natură a aduce atingere principiului proporționalității. Diminuarea cuantumului daunelor morale de către instanța de apel nu asigură, în opinia recurentului, o reparație justă a prejudiciului moral suferit, în acord cu reperele jurisprudențiale în materie. 4.2. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea în tot a apelului formulat, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. După prezentarea considerentelor deciziei atacate, recurentul-pârât a invocat interpretarea greșită a dispozițiilor art. 538 C. proc. pen., fiind imputabilă reclamantului nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut, câtă vreme acesta s-a prezentat la unele termene de judecată, având acces la dosarul penal și putând produce dovezi în susținerea declarațiilor date în fața instanței penale, respectiv că acesta nu este persoana care a comis fapta penală. Astfel, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că sunt întrunite toate condițiile prevăzute de art. 538 C. proc. pen. În ceea ce privește daunele morale, recurentul-pârât a susținut că stabilirea acestora prin raportare la numărul de zile de detenție este nejustificată, de vreme ce în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 539 C. proc. pen. privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin privarea nelegală de libertate, caracterul nelegal al privării nefiind stabilit conform art. 539 alin. (2) C. proc. pen. A mai susținut că instanța de apel nu a justificat criteriile care au stat la baza acordării daunelor morale, în condițiile în care acordarea daunelor nu trebuie să se realizeze într-o îmbogățire fără justă cauză a solicitantului. Făcând referire la conținutul art. 540 alin. (1) C. proc. pen., recurentul a invocat că durata privării de libertate reprezintă un criteriu de stabilire a întinderii reparației doar în măsura în care este vorba despre o privare nelegală în baza art. 539 C. proc. pen., iar nu și în situația prevăzută de art. 538 din același cod. Recurentul a mai susținut că reclamantul nu a dovedit o înrăutățire a stării de sănătate a familiei ca o consecință a stării de detenție, cuantumul despăgubirilor acordate fiind disproporționat față de prejudiciul moral suferit de reclamant și putând fi apreciat ca o îmbogățitre fără just temei. Referitor la daunele materiale, instanța de apel nu a avut în vedere că reclamantul nu a dovedit prin înscrisuri faptul că anterior procesului penal avea încheiat un contract individual de muncă astfel încât să poată fi apreciat că în perioada în care a executat pedeapsa ar fi putut obține venitul minim pe economie.

Apărările formulate în cauză În 22 decembrie 2022, recurentul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Statul Român, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând excepția nulității recursului declarat de recurentul-reclamant, invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară în temeiul art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În cauză, prin decizia civilă nr. 916/A/2022 din 31 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția I civilă, au fost admise apelurile declarate de apelanții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, în contradictoriu cu intimatul A., împotriva sentinței civile nr. 281/D din 3 decembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. x/2021, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să achite reclamantului A. suma de 175.500 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Pentru a hotărî astfel și a dispune diminuarea daunelor morale, instanța de apel a avut în vedere mai multe criterii, respectiv durata privării nelegale de libertate, consecințele produse asupra intimatului și asupra familiei sale, vârsta intimatului la data încarcerării, executarea pedepsei la o distanță mare față de localitatea de domiciliu, dar și faptul că acesta nu a invocat deținerea unei calități speciale, principiul echității și proporționalității și jurisprudența instanței în cauze similare, în urma cărora a apreciat că se impune diminuarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral la suma de 175.500 RON (1300 RON/zi de detenție), acestea reprezentând o satisfacție echitabilă și proporțională pentru prejudiciul moral suferit. Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că ceea ce a criticat efectiv recurentul-reclamant este cuantumul redus al despăgubirilor acordate de instanța de apel, motiv pentru care acesta s-a limitat la a invoca formal greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 540 alin. (1) C. proc. pen., arătând doar că diminuarea daunelor morale acordate în primă instanță este contrară acestor dispoziții legale și principiului proporționalității. În acest context, Înalta Curte arată că simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanșarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate. Or, recurentul a expus considerații pur teoretice cu privire la dreptul la despăgubiri al victimei erorii judiciare, arătând că a suferit pe plan profesional, social și economic, executarea celor 135 zile de detenție fiind de natură a-i încălca dreptul prevăzut de art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la libertate. Raportat la susținerile din memoriul de recurs cu privire la cuantumul daunelor morale, Înalta Curte constată că instanța de apel a expus, pe larg, argumentele pentru care a considerat că se impune diminuarea daunelor morale acordate reclamantului, instanța urmărind practic a asigura un echilibru între efectele prejudiciabile suportate și cuantificarea daunelor morale solicitate, astfel încât acestea din urmă să nu conducă la îmbogățirea fără just temei a reclamantului. Mai mult, stabilirea cuantumului daunelor morale este o operațiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, iar în recurs nu se poate cenzura modalitatea în care instanța de apel a apreciat că suma stabilită reprezintă o despăgubire aptă să constituie o satisfacție echitabilă și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită. Având în vedere că recurentul nu a opus niciun argument de nelegalitate cu privire la aceste aspecte, ci a prezentat considerații teoretice cu privire eroarea judiciară, relatând situația de fapt a litigiului și invocând formal dispozițiile art. 540 alin. (1) C. proc. pen. și pe cele ale art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără a arăta care sunt criticile concrete cu privire la modul de aplicare a criteriilor legale în baza cărora au fost diminuate despăgubirile, în cauză nefiind identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs formulată de reclamant nu îndeplinește cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamant. Analizând, în continuare, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente: Printr-o primă critică, recurentul-pârât a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 538 C. proc. pen., în condițiile în care dispozițiile art. 540 C. proc. pen. se aplică, în opinia recurentului, doar în cazul privării nelegale de libertate în baza art. 539 C. proc. pen., iar nu și în ipoteza prevăzută de art. 538 din același cod. Critica este nefondată. Dispozițiile art. 538 din C. proc. pen., pretins încălcate de către instanța de apel, statueză în sensul că "(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. (3) Persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel. (4) Nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit". Aceste dispoziții legale instituie o răspundere a statului pentru eroarea judiciară determinată de condamnarea definitivă pe nedrept, cu respectarea condițiilor impuse de acest text legal. Astfel, condițiile care trebuie îndeplinite pentru nașterea dreptului la repararea pagubei, așa cum a reținut și instanța de apel, sunt (i) pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, (ii) pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare, în urma rejudecării cauzei după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară ori în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, (iii) persoana să nu își fi determinat condamnarea prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel, (iv) persoanei condamnate să nu îi fie imputabilă - în tot sau în parte - nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit. Raportat la situația de fapt, așa cum a fost reținută de instanțele de fond și necontestată în cauză, se reține că reclamantul a fost condamnat prin decizia penală nr. 942/30.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2015, definitivă, prin care a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova împotriva sentinței penale nr. 2600/05.07.2018, pronunțată de Judecătoria Craiova în același dosar, în sensul că a fost desființată în parte sentința, și, rejudecând, în temeiul art. 228 alin. (1) C. pen., art. 229 alin. (1) lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) C. pen., instanța de apel l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, în regim de detenție, conform art. 60 C. pen., menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței, care nu contravin deciziei. Ulterior, prin sentința penală nr. 1676/01.07.2021, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin neapelare, a fost admisă, în fond, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinței penale nr. 2600/05.07.2018 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin decizia penală nr. 942/30.07.2020 a Curții de Apel Craiova, pronunțată în dosarul nr. x/2015, iar în temeiul art. 462 alin. (1) din C. proc. pen., a fost anulată în parte, respectiv a fost anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 2772/30.07.2020 emis în baza sentinței menționate. Rejudecând cauza în fond, în temeiul art. 396 alin. (5), raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) și art. 17 alin. (2) din C. proc. pen., Judecătoria Craiova l-a achitat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 228 alin. (1) din Noul C. pen. – art. 229 alin. (1) lit. b), lit. d) și lit. e) din Noul C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din Noul C. pen.. Totodată, în temeiul art. 241 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., s-a constatat încetată de drept măsura preventivă a controlului judiciar, dispusă față de revizuentul A. prin încheierea de la termenul din data de 11.12.2021, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2020. În acest context factual, contrar susținerilor recurentului, se constată că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 538 C. proc. pen. pentru acordarea de despăgubiri, întrucât reclamantul, după condamnarea sa definitivă și începerea executării pedepsei, a formulat cerere de revizuire care i-a fost admisă, în urma căreia a fost achitat pe motiv că infracțiunea nu a fost săvârșită de acesta. Totodată, în speță, nu s-a dovedit incidența alin. (4) al art. 538 C. proc. pen., care reglementează situația în care persoana condamnată nu este îndreptățită la despăgubiri, iar recurentul-pârât nu a indicat din ce acte ale dosarului, ar reieși că reclamantului îi este imputabilă nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit. Deși recurentul-pârât a susținut prin cererea de recurs că reclamantul a fost prezent în fața instanței penale și că avea acces la dosarul penal, putând să își probeze nevinovăția și susținerile că nu a săvârșit fapta penală, aceste critici nu pot fi primite, întrucât în procesul penal operează prezumția de nevinovăție, iar sarcina probei incumbă organelor judiciare, cum întocmai a relatat și recurentul în cuprinsul cererii de recurs. Astfel cum rezultă din dosarul penal nr. x/2015, reclamantul a invocat pe tot parcursul procesului penal că nu a săvârșit fapta penală și că o altă persoană s-a folosit de cartea de identitate pierdută și cu ocazia săvârșirii unei alte fapte, depunând în probațiune, pe lângă copia cărții de identitate seria x nr. x, cu valabilitate pentru perioada 12.04.2011-03.02.2018, și alte înscrisuri care să îi susțină afirmațiile. Așadar, cum corect au reținut instanțele de fond, nu este incidenta ipoteza reglementată de alin. (4) al art. 538 C. proc. civ., nefiind imputabil reclamantului faptul că autoritățile judiciare nu au efectuat suficiente demersuri pentru identificarea persoanei care a săvârșit infracțiunea, raportat la apărările reclamantului din cursul procesului penal. Totodată, este lipsit de relevanță faptul că abia după condamnarea sa, reclamantul a făcut demersuri pentru a demonstra pierderea cărții de identitate și implicit nesăvârșirea faptei penale pentru care a fost condamnat, această critică nefiind de natură a determina adoptarea unei alte soluții decât cea dispusă în cauză. Nefondată este și critica recurentului-pârât că dispozițiile art. 540 alin. (1) C. proc. pen. se aplică doar în cazul privării nelegale de libertate dispuse în temeiul art. 539 din cod, nu și în ipoteza reglementată de art. 538. Potrivit art. 540 alin. (1) C. proc. civ., la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situația prevăzută la art. 538. Acest text legal reglementează criteriile legale care urmează a fi avute în vedere de către instanță la stabilirea daunelor cauzate prin eroare judiciară sau prin privare nelegală de libertate, făcând trimitere expresă și la acțiunea formulată în temeiul art. 538, motiv pentru care este lipsită de temei critica recurentului. O altă critică invocată de recurent, de asemenea nefondată, a vizat daunele morale, acesta susținând că instanța de apel nu a justificat criteriile care au stat la baza acordării acestora, în condițiile în care acordarea daunelor nu trebuie să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză a solicitantului. A mai criticat recurentul cuantumul disproporționat al daunelor morale în raport cu prejudiciul suferit de reclamant, această critică vizând aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, întrucât modalitatea de stabilire a daunelor morale aparține instanțelor de fond, iar în recurs nu se poate reaprecia asupra cuantumului stabilit, ci se pot reanaliza doar criteriile legale care au stat la baza acordării despăgubirilor. Înalta Curte reține că legislația nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, iar câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. Cât privește întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanțele urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă. Examinând decizia recurată, se observă că instanța de apel, referindu-se la dispozițiile art. 540 C. proc. pen. prin raportare la art. 538 din același cod, sub aspectul cuantificării efective a daunelor morale, a constatat că evaluarea daunelor include în mod inerent o doză de aproximare, dată fiind natura prejudiciului care le generează și faptul că nu se poate recurge la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, iar evaluarea se va realiza prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt ale cauzei, stabilindu-se o sumă care să constituie, pe cât posibil, o compensație echitabilă pentru consecințele prejudiciabile suferite. În ceea ce privește criteriile ce trebuie valorificate pentru evaluarea prejudiciului moral, instanța a reținut că acestea vizează consecințele negative suferite de intimatul– reclamant în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, intensitatea în care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, numitorul comun al tuturor criteriilor ce guvernează stabilirea daunelor morale constând în rezonabilitate, în sensul că despăgubirile trebuie apreciate și cuantificate într-o manieră justă și echitabilă, de natură să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs intimatului-reclamant, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici ca suma acordată să fie derizorie. Așadar, contrar susținerilor recurentului, la stabilirea întinderii prejudiciului solicitat de reclamant, instanța de apel a aplicat în mod legal criteriile obiective valorificate de jurisprudență și identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale, ținând seama de situația personală și familială a reclamantului, de durata privării nelegale de libertate, de principiul echității și proporționalității și de jurisprudența internă, motiv pentru care a apreciat că evaluarea despăgubirilor necesare pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamantului prin privarea sa nelegală de libertate timp de 135 zile, la suma de 1300 RON/zi de detenție reprezintă o satisfacție echitabilă și proporțională pentru prejudiciul moral suferit, fiind considerată, astfel, adecvată situației particulare a cauzei și proporțională cu gravitatea încălcării și efectele produse asupra persoanei reclamantului. În acest context, se reține că s-a avut în vedere și principiul echității și necesitatea unei abordări rezonabile în stabilirea a ce poate compensa prejudiciul moral suferit, fără a se transforma într-o sursă de îmbogățire, dar și fără a genera sentimentul că trauma privării de libertate pentru o faptă de care reclamantul nu se face vinovat este desconsiderată. Astfel, susținerea recurentului, în sensul că suma acordată de instanță este nejustificată, nu este suficientă pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micșorat al despăgubirilor, care se determină în funcție de împrejurările concrete ale fiecărei spețe, existând o marjă de apreciere pentru instanța aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor, și care oricum nu pot fi reconsiderate în recurs dat fiind că stabilirea lor este atributul instanțelor de fond. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât.