Decizia nr. 849/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 87/2020 a Tribunalului Satu Mare

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 august 2019 pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la plata daunelor materiale în cuantum de 32.718,86 RON și a daunelor morale în sumă de 109.500 euro, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 87/D din 29 mai 2020, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor și incidentul procedural privitor la inadmisibilitatea demersului judiciar inițiat de reclamant. A admis, în parte, acțiunea reclamantului și, în consecință l-a obligat pe pârât la plata către reclamant, în mod cumulativ, a pretențiilor în cuantum total de 32.718,86 RON, reprezentând daune materiale și la plata daunelor morale de 10.000 euro. A respins restul pretențiilor solicitate de reclamant în privința daunelor morale și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 10.984 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 825/A din 23 iunie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, în tot, acțiunea formulată de reclamant, păstrând restul dispozițiilor sentinței atacate. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., pentru motive subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea, în parte, a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanța de apel, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale. În motivarea recursului declarat, acesta a precizat că hotărârea atacată este legală doar în ce privește soluția dată excepțiilor inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor, criticând însă pentru nelegalitate dezlegările instanței de apel date pe fondul pretențiilor deduse judecății. - Cât privește reținerea instanței de apel ca fiind rezonabilă durata procesului desfășurat împotriva recurentului, susține că a fost motivată în mod contradictoriu și cu argumente străine de natura cauzei. Astfel, pe de o parte, instanța a reținut că Statul român răspunde pentru consecințele păgubitoare ale propriei activități judiciare, pentru ca apoi să motiveze că derularea procedurii judiciare din dosarul penal, ca urmare a probațiunii vaste administrate, ar fi determinat durata în timp de peste 3 ani a procesului penal. Potrivit recurentului, instanța de apel nu a motivat în concret în ce măsură conduita procesuală a recurentului în procesul penal, respectiv complexitatea cauzei determinată de această conduită a determinat durata procesului penal de 3 ani și 6 luni. A apreciat ca fiind străină de natura pricinii motivarea caracterului rezonabil sau nu al duratei procesului penal, prin raportare la celelalte părți din dosar, câtă vreme efectele derulării unei astfel de proceduri se analizează prin raportare la subiectul de drept care le sesizează și la modalitatea în care acesta le-a resimțit, fiind fără nicio relevanță conduita adoptată de ceilalți participanți în dosarul penal. Instanța de apel nu a realizat o analiză a criteriilor expuse în considerentele hotărârii atacate prin raportare la situația particulară, a recurentului, ci prin raportare la durata procesului penal din perspectiva conduitei procesuale adoptate de alți subiecți de drept, care nu sunt părți în prezentul dosar, la complexitatea cauzei generată de alți subiecți de drept, argumentându-și soluția privind caracterul justificat în timp al procedurii penale urmate, fără nicio motivare punctuală a criteriilor avute în vedere în raport de situația procesuală a recurentului. Or, în mod evident, o astfel de soluție, nemotivată, a condus inerent la lipsa oricărei analize din partea instanței de apel cu privire la condițiile antrenării răspunderii patrimoniale obiective a Statului român, prin Ministerul Finanțelor. - Cât privește dezlegarea asupra pretențiilor decurgând din prejudiciul de imagine, s-a susținut că instanța de apel s-a îndepărtat prin motivarea adusă, de solicitarea concretă a recurentului, care a clamat antrenarea răspunderii patrimoniale obiective a Statului Român, ca urmare a știrbirii imaginii acestuia în mediul social, profesional și familial, prin comunicatele de presă constante și consecvente până la condamnarea recurentului și omisiunea autorităților de a aduce la cunoștința publică soluția de achitare a acestuia. Instanța de apel a motivat soluția adoptată asupra acestor pretenții cu argumente străine de natura pricinii, făcând trimitere la activitatea presei și la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție. A învederat că fapta ilicită imputată Statului Român este aceea a omisiunii autorităților de a aduce la cunoștința publică soluția de achitare dispusă față de recurent, cu aceeași diligentă cu care a adus la cunoștința publică trimiterea în judecată și condamnarea acestuia. A arătat că motivarea instanței fundamentată pe inexistența faptei ilicite este străină de natura pricinii, împrejurare față de care a apreciat că solicitarea recurentului a rămas neanalizată de către instanța de apel. A apreciat că se subscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., calificarea instanței ca drept licită a faptei autorităților de publicare a soluției pe portalul instanțelor. - În privința prejudiciul material a cărui reparare a solicitat-o, susține că a fost fundamentat pe dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. Prima instanță a reținut întrunirea cerințelor necesare pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a Statului Român, fundamentată pe ideea de risc și pe obligația de garanție în sarcina statului, care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției, acordând astfel recurentului despăgubirile materiale probate integral cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Însă, instanța de apel a respins acest capăt de cerere, ca urmare a admiterii apelurilor, cu o argumentare contradictorie, înlăturând, de plano, posibilitatea solicitării cheltuielilor de judecată, urmare a unei dispoziții de achitare. A considerat, cu referire la soluția dată solicitării despăgubirilor materiale, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre contradictorie, prin urmare, în speță, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488. alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată de intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor s-a solicitat respingerea recursului reclamantului. A arătat, cu privire la motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., că instanța de apel a motivat decizia atacată, arătând argumentele pentru care a considerat că în cauză nu a fost încălcat principiul dreptului la un proces echitabil din perspectiva duratei procedurii judiciare penale. A mai arătat că și în privința prejudiciului de imagine, în mod corect, a reținut instanța de apel că în lipsa dovedirii unei fapte ilicite, simpla dovadă a producerii unui prejudiciu nu poate fi imputată Statului și nu poate duce la atragerea răspunderii civile delictuale, în cauză nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 1357 C. civ. A precizat, cu privire la motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., că prin cercetarea penală a recurentului și, ulterior, prin trimiterea în judecată nu a fost săvârșită o faptă ilicită, de asemenea, prin modalitatea de cercetare a cauzei nu s-au săvârșit abuzuri sau neglijențe. În plus, cercetarea penală și trimiterea în judecată a recurentului nu constituie în sine o faptă ilicită, atâta vreme cât s-a circumscris unui cadru legal, în cauză nefiind vorba de nicio încălcare a normelor de procedură penală, nefiind sesizate sau invocate încălcări al acestor norme sau un abuz în serviciu contra intereselor acestuia. Recurentul a beneficiat de prezumția de nevinovăție, pe tot parcursul desfășurării procesului penal, nefiind constatată atingerea adusă unui drept subiectiv al acesteia sau vreo faptă cauzatoare de prejudiciu cu caracter ilicit de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a Statului Român. A arătat, cu privire la criticile că fapta ilicita a pârâtului constând în omisiunea autorităților de a aduce la cunoștința publică soluția de achitare dispusă față de recurent cu aceeași diligență cu care a adus la cunoștința publică trimiterea în judecată și condamnarea acestuia, că organele judiciare nu au făcut decât să dea publicității informații solicitate de mass-media, neexistând o solicitare a mass-media și cu privire la soluția de achitare a recurentului. A susținut, cu referire la criticile privind prejudiciul material solicitat, că în mod corect instanța de apel a reținut că Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată din procesul penal, întrucât dispoziția de achitare nu stabilește în sine o culpă procesuală a pârâtului, pentru a putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în temeiul dispozițiilor legii civile. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului. A considerat că primul motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., este nefondat, având în vedere că instanța de apel a constatat faptul că în cauză nu a fost încălcat principiul dreptului la un proces echitabil din perspectiva duratei procedurii judiciare penale. A mai considerat, cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, că instanța de apel a motivat decizia atacată prin prisma motivelor de apel invocate, arătând argumentele pentru care a considerat că susținerile recurentului privind atingerile aduse dreptului său la imagine nu pot fi reținute, în absența identificării unor încălcări concrete ale drepturilor și garanțiilor procesuale de către autoritățile judiciare. A arătat cu privire la criticile referitoare la prejudiciul material solicitat, că instanța de apel a reținut corect că Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată din procesul penal solicitate în temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ. Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta deduce soluționării critici care sunt doar parțial fundamentate, potrivit celor ce vor fi arătate. - Motivarea contradictorie și cu argumente străine de natura cauzei realizată de instanța de apel atunci când a reținut ca fiind rezonabilă durata procesului penal desfășurat împotriva reclamantului, constituie o critică a recursului care, fundamentată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se dovedește a fi nefondată. Potrivit reclamantului, este contradictoriu că, pe de o parte, instanța de apel admite că Statul român răspunde pentru consecințele păgubitoare ale propriei activități judiciare și pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, iar pe de altă parte, reține că durata de 3 ani a procesului penal a fost una rezonabilă ca urmare a probațiunii vaste administrate la solicitarea celorlalți inculpați, iar nu a reclamantului, lipsindu-i o analiză în concret asupra conduitei proprii a acestuia și a măsurii în care prin conduita sa, el ar fi influențat complexitatea cauzei sau durata procesului. De asemenea, sub aspectul motivării străine cauzei, reclamantul a criticat lipsa unei analize a criteriilor de verificare a duratei rezonabile a procesului, prin raportare la situația sa particulară și a conduitei proprii acestuia, iar nu a altor subiecți de drept, care nu sunt părți în această cauză. În dezacord cu toate aceste critici, Înalta Curte apreciază că nicio contradicție nu există între afirmația instanței de apel - realizată cu prilejul examinării criticilor de apel ale pârâtului vizând soluția primei instanțe, de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului român -, în sensul că acesta răspunde pentru consecințele păgubitoare ale propriei activități judiciare ori a celei specifice desfășurate de organele judiciare și concluzia dedusă în urma analizei realizată pe fondul cauzei, în sensul că nu se poate reține încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 C.E.D.O. și art. 8 C. proc. pen.., decurgând din nesoluționarea cauzei într-un termen rezonabil. În cazul afirmației, sensul statuării curții de apel este unul limitat, subordonat problemei de drept căreia îi răspunde (cea a justificării în proces a calității procesuale pasive a Statului român, ce fusese contestată) și care nu semnifică altceva decât că în cauze precum cea de față, în care se pune în discuție nerespectarea dreptului la proces echitabil al persoanei cercetată pe parcursul procesului penal, sub mai multe aspecte, cel chemat să răspundă este Statul român, ca garant al organizării și desfășurării activității judiciare cu respectarea legii. În cazul concluziei, deduse în urma analizării pe fond și în concret a acuzațiilor aduse de reclamant privind depășirea duratei rezonabile a procedurii penale, instanța de apel a stabilit că celui chemat să răspundă în astfel de cazuri (Statul român) unor atare acuzații, nu trebuie să i se angajeze răspunderea în cazul dedus judecății, susținerile celui cercetat penal nedovedindu-se întemeiate. Așadar, contradicția din considerente se pretinde a exista între răspunsul dat de instanța de apel în proces excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul român și fondului pretențiilor privitoare la repararea daunelor de ordin moral pe care reclamantul le-ar fi suferit prin încălcarea dreptului său la un proces echitabil, sub aspectul duratei procedurii și a respectării prezumției de nevinovăție, pe parcursul procesului penal în care a fost cercetat și, în final, achitat. Or, cum problema calității procesuale pasive este distinctă de cea a fondului unor pretenții de genul celor mai sus indicate, este neîndoielnic că o contradicție între considerentele cu care se răspunde acestora nu e posibilă nici de principiu sau la modul abstract, după cum s-a arătat că aceasta nu se regăsește nici în considerentele criticate cu care instanța de apel a răspuns celor două probleme deduse judecății sale în calea de atac a apelului. Nici critica utilizării de motive străine cauzei nu se verifică, aceasta fiind nefondată sub două aspecte. În primul rând întrucât, contrar criticii, instanța de apel realizează o analiză concretă, prin raportare la datele cauzei și urmărind aplicarea/verificarea criteriilor consacrate în jurisprudența C.E.D.O. în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procesului. Cea căreia îi lipsește o atare analiză este hotărârea de primă instanță care, de altfel, în atare circumstanțe, și reținuse o desfășurare a procedurii penale cu încălcarea garanțiilor procedurale instituite prin art. 6 din C.E.D.O. exclusiv prin prisma intervalului de timp scurs, apreciat ca îndelungat, între data condamnării reclamantului prin hotărârea penală de primă instanță (16.11.2016) și data achitării sale prin hotărâre definitivă (11.12.2018). Această analiză la cazul concret realizată de instanța devolutivă din apel a avut în vedere natura cauzei - considerată una complexă, în raport cu acuzațiile aduse și cu numărul persoanelor cercetate (trei inculpați), care a implicat și administrarea unui probatoriu vast. Analiza a inclus, deopotrivă, observarea comportamentului părților din proces, așadar, inclusiv cel al reclamantului, precum și cel al autorităților statului. În al doilea rând, critica este nefondată întrucât analiza la cazul concret pentru verificarea caracterului rezonabil al procedurii penale, nu excludea, ci, dimpotrivă, presupunea observarea și a comportamentului celorlalte părți (ceilalți inculpați) întrucât prezența lor în proces ține de circumstanțele cauzei penale, cu implicații concrete asupra complexității acesteia, sub aspectul cercetării și probării faptelor imputate, a necesității respectării garanțiilor procesuale față de toate părțile, elemente care, în final, influențează și determină durata unei proceduri judiciare. Tocmai întrucât procesul penal care l-a vizat pe reclamant a implicat cercetarea penală și a altor persoane aflate în legătură cu el (aspect care ține de datele concrete și particularitățile cauzei penale respective) se impunea sau, în tot cazul, nu putea fi exclusă analizei asupra duratei procedurii conduita celorlalți subiecți (inculpați în procesul penal). Este adevărat că efectele derulării procedurii se analizează prin raportare la cel care pretinde o încălcare a duratei sale rezonabile, dar la fel de adevărat este că nu doar reclamantul, prin atitudine sa, a putut influența durata procedurii, ci și ceilalți subiecți alături de care el a fost cercetat. În sfârșit, este neîndoielnic că tocmai o analiză separată, izolată, a duratei și cursului procesului penal, cum propune reclamantul, prin valorificarea exclusiv a conduitei sale în proces, cu excluderea prezenței celorlalte părți, ar fi una străină de elemente concrete ale procesului penal, apte să influențeze o concluzie justă, completă asupra duratei rezonabile a procedurii. În considerarea acestor argumente, cea dintâi critică de nelegalitate a deciziei recurate, este considerată nefondată, calificarea realizată de instanța de apel ca fiind rezonabilă durata procesului penal desfășurat împotriva recurentului-reclamant nefiind una sprijinită nici pe motive contradictorii și nici pe motive străine de natura cauzei, după cum fără temei acesta a susținut. - Motivarea prin utilizarea de argumente străine de natura pricinii a fost, de asemenea, invocată de reclamant și în privința soluției adoptate în apel asupra pretențiilor sale vizând prejudiciul de imagine pretins a fi fost suferit pe durata și în legătură cu procesul penal în care a fost cercetat. Acuzând știrbirea imaginii sale în mediul social, profesional și familial prin comunicatele de presă emise până la etapa procesuală finalizată cu condamnarea sa și omisiunea autorităților de a aduce la cunoștința publică și soluția de achitare dispusă în mod definitiv, reclamantul a indicat drept motive străine de natura cauzei trimiterile instanței de apel la activitatea presei și la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție, precizând că nu a sesizat instanțele civile cu soluționarea unei cauze a cărei problematică să implice analiza depășiri limitelor rezonabile ale dreptului la liberă exprimare exercitat în presă. De asemenea, a precizat că nu a imputat Statului român fapta ilicită constând în publicarea pe portalul instanțelor a soluțiilor adoptate în procesele penale. Nici aceste critici nu pot fi primite, considerentele deciziei din apel la care reclamantul trimite nerelevând caracterul lor străin de natura cauzei ci, dimpotrivă, caracterul complet al analizei realizate în apel în privința pretențiilor subsumate prejudiciului de imagine. Această analiză a fost impusă de judecata în primă instanță asupra pretenției menționate, în contextul în care tribunalul a apreciat-o ca fiind întemeiată cu trimitere la fapta de publicare în mod repetat a unor articole de presă, însoțite uneori de fotografia părții, chiar dacă aducerea la cunoștința publicului a situației de cercetat penal și apoi de condamnat a reclamantului, s-a reținut că s-a realizat prin intermediul unui cotidian din plan local, și, de asemenea, cu trimitere la o faptă omisivă imputată autorităților statului, dar imprecis descrisă (sub aspectul caracterului ei ilicit), de a nu se fi adus la cunoștința publică pe calea unor comunicate de presă soluția definitivă de achitare dispusă față de reclamant. Or, având a examina pretenția de cauzare a unui prejudiciu de imagine urmare a unor articole de presă, instanța de apel a avut a decela, în primul rând, între responsabilitățile care pot fi luate în discuție într-un astfel de caz, reținând în mod pertinent că pentru modul în care jurnaliștii au înțeles să redea circumstanțele cauzei - acuzațiile din dosarul penal, starea de fapt reținută de organele de anchetă penală ori de către instanță, cu ocazia condamnării în primă instanță - răspunderea le aparține acestora, în condițiile art. 30 alin. (8) din Constituție, în timp ce o răspundere a organului de urmărire penală ar putea fi luată în discuție numai sub rezerva dovedirii transmiterii de informații din dosarul penal în faza nepublică a urmăririi penale ori a realizării de comunicate cu încălcarea prezumției de nevinovăție sau care să conțină date neadevărate. Întrucât prejudiciul acuzat de reclamant (cel de imagine) este unul strâns legat de exercițiul dreptului la liberă exprimare, în mod firesc analiza instanței de apel a presupus și o incursiune în limitele permise exercițiului acestui drept, care include și libertatea de a primi sau comunica informații. Or, aceasta a stabilit corect că prezumția de nevinovăție de care se bucură orice persoană supusă unei cercetări penale (art. 6 par. 2 din Convenție) nu poate împiedica autoritățile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs, interesul presei și al publicului fiind unul justificat atunci când e vorba despre fapte ale funcționarilor publici săvârșite în legătură cu serviciul. În plus, articolele de presă redau informații despre cauza penală în care a fost cercetat reclamantul după trimiterea sa în judecată, pe baza informațiilor la care jurnaliștii puteau avea acces în faza judecății, în condițiile legii. Nu există nicio contradicție între considerentele de început subsumate analizei prejudiciului de imagine acuzat de parte, anume cele în care instanța de apel admite suportarea unor suferințe inerente calității de subiect al unei cercetări penale în cazul reclamantului, și concluzia generală a inexistenței unei fapte ilicite concrete care, imputabilă fiind autorităților judiciare, să justifice angajarea răspunderii Statului. Aceasta întrucât, așa cum corect a reținut instanța de apel, o răspundere a organului de urmărire penală în legătură cu eventuale prejudicii de imagine ori încălcări ale dreptului la viață privată a celui cercetat penal este condiționată de dovedirea concretă a unor acțiuni/fapte direct imputabile acestora iar nu fundamentată pe modul în care informațiile despre cauza penală sunt expuse ori reflectate în presă. Deși afirmă că ar fi dedus judecății o acțiune în angajarea răspunderii patrimoniale a Statului român ca urmare a știrbirii imaginii sale prin comunicatele de presă constante și consecvente date de autoritățile judiciare până la momentul condamnării penale, acuzând că în motivarea sa, instanța de apel s-ar fi îndepărtat de la solicitarea concretă pe care a formulat-o, Înalta Curte apreciază critica reclamantului drept nefondată, în contextul în care, pretențiile subsumate acestei cauze au fost justificate cu trimitere, nu la comunicatele de presă date de autorități, ci la "Nenumăratele articole de presă care i-au făcut efectiv o imagine dezastruoasă lui și familiei acestuia, imagine care deși este achitat reclamantul de azi, este ireparabilă definitiv", în timp ce probatoriile au constat în "diverse publicații media" (potrivit cererii de chemare în judecată). Cât privește omisiunea imputată autorităților, de a nu aduce la cunoștința publică situația finală de achitare a reclamantului prin emiterea unor comunicate de presă, s-a reținut în mod corect că acuzația nu corespunde descrierii niciunei fapte ilicite, iar referirea la publicarea soluției instanței penale pe portalul instanțelor a fost făcută ca unică formă de publicitate, de realizarea căreia autoritățile judiciare implicate erau ținute. În considerarea celor arătate anterior, Înalta Curte nu poate reține în legătură cu această parte a soluției instanței de apel nici criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 (1) pct. -6 și nici pe acelea susținute cu trimitere la dispozițiile art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate în mod nediferențiat, reclamantul susținând teza comună în sensul că, motivarea pe considerente străine cauzei a produs consecința neanalizării în concret a susținerilor sale ori pe aceea a rezolvării cauzei cu încălcarea dispozițiilor legale incidente - art. 72-73 și 1357 C. civ. - Sunt, însă, întemeiate criticile prin care reclamantul a susținut existența unei motivări contradictorii în privința soluției de respingere a pretențiilor sale de restituire a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, în care a fost cercetat sub acuzația săvârșirii a două infracțiuni, dar în legătură cu care a fost achitat, astfel că, în privința acestei părți a deciziei va fi reținută incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Critica motivării contradictorii se verifică în condițiile în care acordarea acestor sume a fost solicitată de reclamant în cadrul procesual oferit de dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și 453 C. proc. civ. și pe temeiul unei răspunderi obiective a statului, decurgând din obligația sa de garanție pentru organizarea activității judiciare, în timp ce argumentele cu care instanța de apel a respins aceste pretenții au susținut imposibilitatea reținerii unei culpe a statului decurgând din soluția de achitare ori din activitatea de cercetare penală a unei persoane, care este permisă de lege și al cărei specific (ce include posibilitatea administrării de probe în apărare ori invocării de nulități în privința actelor de procedură) nu impune în mod necesar procurorului ca la data întocmirii rechizitoriului și punerii în mișcare a acțiunii penale să aibă certitudinea unei condamnări penale. Fără a infirma justețea acestor statuări ale instanței de apel cât privește inexistența unei culpe a statului pentru activitatea de cercetare penală întreprinsă față de reclamant, finalizată cu o soluție de achitare (pe temeiul art. 16 lit. b) C. proc. civ..pen. în privința ambelor fapte), Înalta Curte apreciază însă că, pornind de la soluția de principiu consacrată prin dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. civ. - potrivit cu care, în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persona vătămată sau de partea civilă - nu se poate deduce că, atunci când acțiunea penală este pornită din oficiu iar nu la sesizarea persoanei vătămate, inculpatul cercetat penal și achitat în final, trebuie să suporte singur costurile apărării sale în proces. În tot cazul, nu acesta poate fi sensul normei art. 276 alin. (6) C. proc. pen., potrivit cu care "În celelalte cazuri, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile" De aceea, în absența unei soluții legale contrare și în virtutea principiului echității, se înțelege că aceeași soluție legală consacrată expres prin dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. civ., trebuie să funcționeze ori să fie valabilă și în cazul inculpatului care, cercetat din oficiu sub acuzația săvârșirii unei infracțiuni, este în final achitat, urmând a se determina în acest caz doar cel în sarcina căruia trebuie să fie stabilită obligația de plată a cheltuielilor de judecată, față de particularitatea că, potrivit art. 32 C. proc. pen., părțile în procesul penal sunt inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Neavând calitatea de parte în procesul penal, Statul român nu ar putea fi obligat la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant pe parcursul urmăririi penale și al cercetării penale în instanță (faza de judecată), doar prin aplicarea directă a dispozițiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, respectiv a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., după cum stablirea unei astfel de obligații nu ar putea fi deloc justificată pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, care ar presupune reținerea caracterului ilicit al activității de cercetare și investigare a infracțiunilor ori de câte ori acestea nu ar fi finalizate cu o soluție de condamnare, ceea ce însă nu poate fi acceptat, așa cum corect s-a arătat și de către instanța de apel. Însă, ca subiect pasiv al pretinselor infracțiuni, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost lezate, trebuie admis că Statul a fost titularul acțiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanșând din oficiu investigația și conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluția de achitare pronunțată la finalul cercetării judecătorești are semnificația pierderii procesului de către cel care l-a pus în mișcare. În calitatea sa de gestionar și organizator al activității judiciare în ansamblu și, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare și tragere la răspundere a celor ce săvârșesc infracțiuni, Statul este cel care trebuie să suporte consecințele pierderii acțiunii penale exercitate, constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana față de care a solicitat tragerea la răspundere penală și care a fost achitată definitiv, doar în acest fel asigurându-se conținut și sens reglementării conținute în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în acord cu care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate ale sale, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile. Așadar, chiar fără să implice ideea de culpă a statului, există un drept la despăgubire a reclamantului constând în costurile reale, necesare și rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal, în cursul căruia a fost cercetat pentru săvârșirea unor infracțiuni, iar ulterior achitat pe temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., drept la despăgubire fundamentat pe obligația de garanție ce revine statului și pe rațiuni de interpretare și aplicare echitabilă a dispozițiilor art. 276 alin. (5) și (6) C. proc. civ..pen. De aceea, se impune ca soluționarea pretențiilor reclamantului privitoare la restituirea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, să se realizeze în considerarea fundamentului acestora - obligația de garanție care revine Statului român, în calitatea sa de titular al acțiunii penale în virtutea căreia acesta are dreptul, obligația și puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârșirea de infracțiuni - și în cadrul procesual oferit de dispozițiile art. 276 alin. (5) și (6) C. proc. civ., art. 451 - 455 C. proc. civ. Întrucât, alături de cheltuielile de judecată realizate de parte în cursul procesului penal (costurile apărării și deplasării la instanțe), pretențiile reclamantului au urmărit restituirea și a sumei de 800 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat, la plata cărora acesta a fost obligat în cursul procedurilor penale care l-au vizat, instanța de rejudecare urmează să țină seama de faptul că aceste sume se află sub regimul de reglementare distinct prevăzut prin dispozițiile art. 275 C. proc. pen., fiind achitate de reclamant în urma obligării sale prin dispozițiile unor hotărâri judecătorești penale ce nu au fost desființate. În considerarea acestor motive, apreciind asupra caracterului întemeiat al recursului declarat, în limita celor mai sus arătate, în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa în parte decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea pretențiilor vizând restituirea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, la aceeași instanță de apel, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei, care nu contravin prezente hotărâri. PENTRU ACESTE MOTIVE,