ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 650/2025

Ședința publică din data de 13 martie 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă la data de 3 martie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, obligarea acestora, în solidar, la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 85.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin faptele ilicite izvorâte din încălcarea art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, respectiv despăgubiri morale în cuantum de 20.000 euro pentru efectuarea urmăririi penale cu încălcarea competenței materiale a D.I.I.C.O.T.; despăgubiri morale în valoare de 20.000 euro pentru efectuarea urmăririi penale urmate de soluția clasării pe motiv că fapta nu există; despăgubiri morale în cuantum de 15.000 euro pentru neregularitățile privind aducerea la cunoștință a calității de suspect; despăgubiri morale în valoare de 15.000 euro pentru nerespectarea duratei rezonabile a cercetărilor penale; despăgubiri morale în cuantum de 15.000 euro pentru declarațiile publice și scurgerea în presă a unor informații din dosarul penal.

Totodată, a solicitat obligarea pârâților la plata în solidar a despăgubirilor materiale în cuantum de 1.543.689,46 RON, compuse din suma de 36.600 RON pentru problemele medicale suferite, 91.489,8 RON, reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în dosarul penal, respectiv 1.415.599,66 RON, constând în beneficiu nerealizat, precum și a cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin sentința nr. 158, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității, invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin întâmpinare. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune, ridicate prin întâmpinare de această parte, în privința faptelor vizând efectuarea urmăririi penale cu încălcarea competenței materiale a D.I.I.C.O.T., a neregularităților privind aducerea la cunoștință a calității de suspect, a declarațiilor publice făcute pe marginea dosarului penal și a scurgerii în presă a unor informații din dosarul penal.

Prin decizia nr. 212/A din 27 iunie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelurile promovate de reclamantul A., de Ministerului Public și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței nr. 158 din 29 februarie 2024, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat din dispozitivul sentinței atacate mențiunile privind admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea, ca prescrise, a petitelor în legătură cu faptele vizând efectuarea urmăririi penale cu încălcarea competenței materiale a D.I.I.C.O.T., a neregularităților privind aducerea la cunoștință a calității de suspect, a declarațiilor publice făcute pe marginea dosarului penal și a scurgerii în presă a unor informații din dosarul penal. A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A obliga pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3.000 euro, reprezentând contravaloarea în RON la cursul BNR la data plății, cu titlu de daune morale pentru depășirea duratei rezonabile. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3.000 euro, constând în contravaloarea în RON la cursul BNR la data plății, cu titlu de daune morale pentru scurgerea unor informații nepublice către presă. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 8.000 euro, reprezentând contravaloarea în RON la cursul BNR la data plății, precum și suma de 5.301 RON, cu titlu de cheltuieli efectuate în procesul penal. A respins, în rest, acțiunea ca nefondată. A menținut celelalte dispoziții care nu erau contrare deciziei.

Împotriva deciziei nr. 212/A din 27 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

4.1 Recursul reclamantului A.

Sub un prim aspect, prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a criticat aspectul reținut de curtea de apel cu privire la neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru atragerea răspunderii pârâtului în raport de dispozițiile art. 1349 și ale art. 1357 C. civ. și de soluția de clasare pronunțată în dosarul penal nr. x/2015 în ceea ce privește infracțiunile de luare de mită, dare de mită și de abuz în serviciu de care recurentul-reclamant a fost învinuit.

Recurentul-reclamant a apreciat că s-a statuat eronat asupra inexistenței faptei ilicite și a prejudiciului ca urmare a efectuării unei urmăriri penale nelegale și a depășirii duratei rezonabile a procesului penal. Deși în dosarul penal menționat a intervenit clasarea, recurentul-reclamant a apreciat că această soluție nu echivalează cu efectuarea unei urmăriri penale nelegale.

A susținut că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 1381 și 1385 C. civ., pe cele ale art. 71, 72 și ale art. 252 C. civ., precum și pe cele ale art. 8 din Convenție, în speță, decelându-se existența unei fapte de natură să antreneze răspunderea civilă a pârâtului, în sensul art. 1349 și 1357 C. civ.

A precizat că, prin punerea în mișcare a acțiunii penale și prin întocmirea unui rechizitoriu, s-a produs existat o ingerință în viața sa privată, care i-a perturbat echilibrul personal și viața familială, prejudiciile astfel cauzate impunându-se a fi reparate.

Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a nesocotit statuările Curții Constituționale din Decizia nr. 136/2021, apreciind că în măsura în care a fost respectat principiul legalității pe parcursul urmării penale, nu se poate vorbi despre existența ilicitului civil.

Or, noțiunea de faptă ilicită nu se reduce doar la transgresarea unei norme, atingerile aduse unor drepturi subiective sau chiar și doar a unor interese legitime dând dreptul la reparație.

A învederat că, în condițiile în care s-a dispus clasarea acuzației penale, urmărirea penală efectuată îmbracă forma ilicitului civil, fiind vorba despre o urmărire penală nedreaptă/injustă. Limitând interpretarea art. 1349 și a art. 1358 C. civ. doar la fapte care ar fi contrare unor norme procesual penale, instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, ignorând varietatea de forme pe care o poate îmbrăca o faptă civilă de natură să antreneze răspunderea făptuitorului.

A apreciat că există un prejudiciu, în sensul prevăzut de art. 1381 și art. 1385 C. civ., cauzat de acuzația penală formulată prin prisma soluției de clasare, distinct de cel produs prin depășirea duratei rezonabile a unui proces.

A considerat că aspectul reținut de instanța de apel potrivit căruia prejudiciul suferit prin efectuarea unei urmăriri penale finalizate printr-o soluție de clasare, dar derulată cu respectarea principiului legalității, este identic cu prejudiciul suferit ca urmare a depășirii duratei rezonabile a urmăririi penale nu este corect, fiind rezultatul încălcării și aplicării eronate a prevederilor art. 1381 și ale art. 1385 C. civ.

Sub un prim aspect, cele două fapte reclamate - supunerea unei urmăriri penale nedrepte și depășirea duratei rezonabile a procesului penal - afectează valori umane diferite, ocrotite și protejate de lege.

În ipoteza în care cele două fapte afectează aceeași valoare umană, fiecare dintre ele provoacă propriul prejudiciu, se propagă și rezonează în persoana care le suferă în manieră și intensități diferite. A susținut că acoperirea prejudiciului produs de faptul ilicit al depășirii duratei rezonabile a procesului penal nu înseamnă că a fost acoperit și prejudiciul produs prin supunerea unei persoane unei urmăriri penale finalizate printr-o soluție de clasare.

Recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a făcut o analogie între cele două fapte ilicite reclamate, considerând că sunt una și aceeași. O astfel de analogie nu are niciun fundament și contravine normelor legale incidente, precum și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.

A precizat că, în ipoteza încălcării duratei nerezonabile a procesului penal se urmărește sancționarea statului/organului judiciar pentru perioadele lungi de pasivitate, în care nu se efectuează acte de cercetare penală, și care au ca și consecință plasarea persoanei cercetate într-o stare de incertitudine și nesiguranță. În cazul atragerii răspunderii civile delictuale pentru desfășurarea urmării penale finalizate cu o soluție de clasare se urmărește sancționarea statului/organului judiciar pentru formularea unei acuzații penale împotriva unei persoane față de care se va dovedi mai apoi că a fost nedreaptă.

A apreciat că aceste două fapte nu se confundă, din moment ce protejează valori diferite și sancționează conduite distincte ale statului și organelor sale. Așa fiind, în mod indubitabil și repararea prejudiciilor cauzate prin aceste fapte se impune a fi efectuată separat, sens în care a susținut că motivul de recurs ce vizează această ipoteză se impune a fi admis.

Referitor la cuantumul daunelor morale acordat de instanța de apel ca urmare a nerespectării dreptului la o durată rezonabilă a procesului penal, a invocat încălcarea prevederilor art. 1349, 1357, 1381 și ale art. 1385 C. civ., ale art. 6 și ale art. 8 din Convenție, precum și ale art. 488 C. proc. pen.

A reiterat faptul că acuzațiile penale care i s-au adus au fost în legătură cu activitatea desfășurată în calitate de practician în insolvență la o singură societate comercială (B.), la momentul la care a fost formulată acuzația penală pentru primele fapte pentru care a intervenit clasarea, organele de urmărire penală având cunoștință și despre faptele pentru care au procedat mai apoi la extinderea urmăririi penale. În aceste condiții, a învederat că nu se impunea examinarea izolată a duratei anchetei penale pentru fiecare acuzație penală în parte, astfel cum a procedat instanța de apel, caracterul rezonabil al duratei procesului penal trebuind raportat la ansamblul acuzațiilor penale, privite în mod global, întrucât faptele imputate au fost săvârșite anterior formulării primei acuzații penale, erau în legătură cu aceeași activitate desfășurată și cercetată, ca și cea pentru care a intervenit prima acuzație penală, iar anchetatorii au avut cunoștință despre aceste fapte la acel moment.

A admite interpretarea instanței de apel ar însemna menținerea persoanei vizate de acuzația penală într-o stare de incertitudine continuă, organul de urmărire penală putând declanșa urmărirea penală la diferite momente, alese arbitrar, fără a avea preocuparea scurtării duratei anchetei penale. O astfel de procedură a afecta dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenție și dreptul la viață privată, garantat de art. 8 din același act normativ, precum și drepturilor constituționale echivalente.

Dimpotrivă, instanța de apel trebuia să rețină durata excesivă a procesului penal cu luarea în considerare inclusiv a intervalului de timp pe care l-a exclus din calcul și să fi realizat o aplicare corectă a criteriilor de stabilire a cuantumului daunelor morale.

În ceea ce privește sumele acordate cu titlu de reparație a prejudiciului moral suferit prin faptele ilicite, atât în cazul depășirii duratei rezonabile a procesului penal, cât și pentru celelalte fapte, a afirmat că sunt simbolice, nefiind în măsură să ofere o reparație a prejudiciilor suferite.

A considerat că raportarea instanței de apel la sumele acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu titlu de reparație morală nu este justificată, cunoscut fiind că aceasta acordă în mod uzual despăgubiri morale de mică însemnătate, simbolice, care nu vizează repararea integrală a prejudiciilor produse prin încălcarea prevederilor Convenției. În plus, a arătat că nu trebuie omisă nici satisfacția morală pe care o reprezintă recunoașterea încălcării drepturilor reclamate de o instanță de un astfel de nivel.

Or, în dreptul intern, cuantumul daunelor morale acordate urmărește să compenseze în întregime prejudiciul suferit de victima unei fapte ilicite, în toate componentele acestuia, iar deseori acestea au o valoare superioară celor stabilite de instanța europeană. De aceea, a afirmat că un cuantum al despăgubirilor de 15.000 euro pentru această faptă ilicită este rezonabil și echitabil, în raport cu vătămarea cauzată, suma nefiind de natură să conducă la o îmbogățire fără just temei a recurentului-reclamant.

Totodată, a afirmat că în mod nelegal instanța de apel s-a raportat, exclusiv, la criteriul jurisprudențial în acordarea daunelor morale, atât pentru această faptă, cât și pentru celelalte fapte ilicite, fără a analiza elementele particulare ale speței, respectiv atingerile aduse drepturilor și libertăților noastre prin faptele ilicite imputate.

Referitor la daunele reclamate pentru prejudiciului suferit ca urmare a suspendării recurentului-reclamant din calitatea de practician în insolvență, a afirmat că hotărârea curții de apel este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea/aplicarea greșită a prevederilor art. 36 din O.U.G. nr. 86/2006, precum și ale art. 1235, art. 1349 și art. 1357 C. civ.

Deși a formulat, la data de 21 iulie 2017, cerere de suspendare din profesia de practician în insolvență, în realitate, la acel moment, cererea sa de suspendare era una fără obiect, fiind incidentă norma conținută de art. 36 alin. (1) lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006. Acest caz de suspendare din profesie, reglementat de textul menționat, este unul de drept, spre deosebire de situația suspendării la cerere, întemeiată pe art. 36 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 86/2006.

A învederat că la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva sa a survenit suspendarea automată din calitatea de practician în insolvență, situație în care cererea sa de suspendare era lipsită de obiect. A precizat că acțiunea penală a fost pusă în mișcare împotriva sa la data de 11.05.2017, astfel cum rezultă din ordonanța de extindere a acțiunii penale a Procurorului șef al D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Sălaj, pentru săvârșirea a patru infracțiuni de complicitate la abuz în serviciu, prevăzute de art. 48 C. proc. pen., raportat la cele ale art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, respectiv la art. 297 C. pen.

Chiar dacă pe Tabloul practicienilor în insolvență este menționat că suspendarea din profesie s-a realizat la cerere, în realitate această mențiune administrativă este irelevantă în speță, dat fiind că anterior acestui moment, la data punerii în mișcare a acțiunii penale, survenise o cauză de suspendare automată din profesie. Un eventual act al organului administrativ al U.N.P.I.R., de constatare a acestei împrejurări nu producea efecte de la data adoptării lui, ci, cel mult, putea constata că suspendarea din profesie operase de drept, de la data punerii în mișcare a acțiunii penale.

Dar chiar și mergând pe raționamentul instanței de fond, în sensul că suspendarea sa din calitatea de practician în insolvență a intervenit la cerere și că actul de cesiune a părților sociale deținute la S.P.R.L. au fost acte voluntare, a considerat că în mod nelegal s-a reținut că nu prezintă relevanță motivația/scopul care a generat încheierea acestor acte.

A arătat că sistemul consacrat de C. civ., prin art. 1179 alin. (1) pct. 4 și art. 1235-1239 C. civ. este cauzalist, în care elementul cauză joacă un rol esențial în eficacitatea actului juridic. A apreciat că era obligatoriu ca instanța să verifice motivele avute în vedere pentru încheierea celor două acte și nu să le ignore, încălcând dispozițiile legale menționate.

A afirmat că cele două acte juridice au fost o consecință directă a dosarului penal existent și a actelor de urmărire penală dispuse, recurentul-reclamant aflându-se în imposibilitatea de a-și exercita profesia, neexistând alte rațiuni ale cererii sale de suspendare din profesie ori ale cesiunii părților sociale deținute la S.P.R.L., decât cele strict legate de calitatea avută în dosarul penal instrumentat de D.I.I.C.O.T. și incompatibilitatea survenită în din acest motiv.

Cu privire la motivul de recurs ce a vizat acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal, a susținut că decizia instanței de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea/aplicarea greșită a prevederilor art. 451 alin. (2) și ale art. 453 C. proc. civ., precum și ale art. 276 C. proc. pen. și fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea acestei critici, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel nu a analizat motivele de apel și argumentele expuse, ceea ce constituie în sine un motiv de casare a hotărârii recurate, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil. Dacă se va considera că există o motivare a deciziei recurate pe acest aspect, a solicitat să se observe că instanța a modificat fundamentul reducerii onorariului, considerând că un astfel de nivel valoric este intim conexat faptelor ilicite în concret statuate.

A opinat că instanța de apel s-a raportat greșit, în aprecierea cuantumului onorariului cuvenit la pretențiile și elementele din prezentul dosar, deși cheltuielile de judecată au fost generate în dosarul penal, în perioada 2015-2021. Acordarea acestor cheltuieli nu ar trebui, prin urmare, să depindă de măsura în care instanța apreciază justețea pretențiilor sale în dosarul pendinte, pentru a le acorda într-o manieră proporțională cu măsura în care s-ar admite acțiunea sa, ci în dosarul penal care le-a prilejuit, și în care, indubitabil, pârâtul a căzut în pretenții, dată fiind soluția de achitare pronunțată.

Sub un alt aspect, a apreciat că motivarea deciziei recurate este contradictorie, întrucât instanța de apel a reținut existența unui caracter ilicit al faptelor pârâtului nu doar pentru depășirea duratei rezonabile a procesului penal, ci și pentru faptul că a fost posibilă scurgerea unor informații nepublice către presă. Așadar, din perspectiva reținută, există două fapte ilicite pentru care se impune repararea prejudiciului.

Totodată, a afirmat că acordarea cheltuielilor de judecată prilejuite de dosarul penal se acordă în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., ca urmare a culpei procesuale, iar nu prin raportare la elementele răspunderii civile delictuale, nefiind necesară întrunirea acestora, nici măcar a cerinței existenței unei fapte ilicite.

Cu privire la modul în care i s-a adus cunoștință despre calitatea de suspect în dosarul penal, a învederat că instanța de apel a refuzat să constate caracterul ilicit al unei asemenea fapte, imputate organului de urmărire penală, dar și pârâtului, motivând că doar după ce ar fi existat în prealabil constatarea unei neregularități de către o instanță penală, ar fi fost posibil ca o instanță civilă să realizeze o evaluare a unui eventual prejudiciu produs de această faptă și că nu este îndeplinită cerința existenței raportului de cauzalitate între cele două elemente reclamate.

A menționat că instanța de apel a pornit de la premisa eronată că doar dacă ar exista o hotărâre penală care ar constata existența unei abateri de la normele procedurii penale ar fi posibilă reținerea existenței faptei ilicite. Însă, nu există niciun text legal care să susțină o astfel de concluzie a instanței de apel.

A arătat că, în realitate, existența unui fapt producător de prejudicii nu doar că poate fi constatată de o instanță civilă, dar aceasta este chiar obligată să se pronunțe, dacă o anumită conduită a organului de urmărire penală/Statului, dincolo de caracterul său legal sau nu, poate fi sau nu calificată ca o faptă păgubitoare. Altfel, a apreciat că sunt golite de conținut normele prevăzute de art. 1349 și 1357 C. civ., cu atât mai mult cu cât, după pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, caracterul nedrept/injust al unei măsuri luate în procesul penal, poate constitui sursa producerii unei pagube, chiar dacă respectivul act/fapt nu ar transgresa o normă procesuală.

Or, faptul că într-un interval de timp de aproximativ 8 luni nu i s-a comunicat calitatea de suspect în dosarul penal, deși au fost efectuate acte de cercetare în dosarul penal, a fost de natură să-i afecteze dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, precum și dreptul la viață privată.

Aprecierile instanței în sensul că nu s-au dovedit existența prejudiciului și a raportului de cauzalitate între acesta și fapta pârâtului au fost considerate ca lipsite de substanță și că încalcă prevederile art. 1349, art. 1357 și ale art. 1381 C. civ., impunându-se casarea deciziei recurate în vederea pronunțării instanței asupra îndeplinirii elementelor răspunderii civile delictuale, chiar și în absența existenței unei hotărâri penale de constatare a vreunei neregularități procedurale.

Referitor la daunele acordate pentru scurgerea în presă a unor informații din dosarul penal, a afirmat că, deși instanța de apel a reținut existența unei fapte ilicite a pârâtului din această perspectivă, daunele morale acordate pentru prejudiciul produs, în cuantum de 3.000 euro, sunt extrem de mici și nu sunt de natură să reprezinte o compensare.

A reiterat motivele de recurs expuse cu privire la modalitatea de aplicare a criteriilor de stabilire a despăgubirilor în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și în jurisprudența națională, care nu sunt în măsură să conducă la repararea acestui prejudiciu.

Dimpotrivă, a apreciat că trebuiau luate în considerare, la aprecierea acestui prejudiciu, funcțiile publice deținute (fost președinte al Consiliului județean Sălaj), calitățile profesionale avute, inclusiv aceea de practician în insolvență, cu o sferă largă de cunoștințe, reputația umană și profesională neștirbită până la acel moment, în rândul membrilor familiei și a mediului profesional.

Neaplicând aceste criterii ce țineau de persoana recurentului-reclamant, destinate să acopere prejudiciul de imagine și afectarea vieții private, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, prin prisma prevederilor art. 1381 și ale art. 1385 C. civ.

În ceea ce privește acordarea daunelor morale cauzate de efectuarea urmăririi penale de către un organ necompetent, a invocat nelegalitatea deciziei curții de apel prin prisma interpretării greșite a dispozițiilor art. 1349, 1357, 1381 și următ. C. civ., apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs a arătat că, deși s-a dispus anularea rechizitoriului ca urmare a constatării efectuări urmăririi penale de către un organ necompetent, nu se poate aprecia că această măsură procesuală a înlăturat nelegalitatea urmăririi penale desfășurate, întrucât acest aspect a adus atingere a dreptului la un proces echitabil.

Faptul că, ulterior, instanța penală a constatat caracterul nelegal al actelor desfășurate de D.I.I.C.O.T. a fost considerat că nu are aptitudinea de a înlătura existența prejudiciului cauzat, constând în încălcarea garanțiilor referitoare la un proces just și echitabil.

A specificat că acest prejudiciu este distinct de cel suferit prin încălcarea duratei rezonabile a procesului penal, fiind protejate valori sociale diferite (celeritatea desfășurării procesului penal, respectiv legalitatea acestuia).

4.2 Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat pentru nelegalitate decizia recurată, invocând, sub un prim aspect, excepția inadmisibilității acțiunii, menționând că răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare poate fi angajată în condițiile legii speciale, iar nu potrivit dreptului comun, în caz contrar încălcându-se principiile fundamentale specialia generalibus derogant și electa una via.

În susținerea acestui motiv de recurs, a învederat că răspunderea statului în caz de eroare judiciară este specială, prevăzută de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, de art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare, precum și de cele ale art. 538-539 C. proc. pen.

A specificat că, potrivit doctrinei și legislației românești se decelează răspunderea statului pentru erorile judiciare cauzate în cazul condamnării/privării de libertate ori al restrângerii de libertate în mod ilegal, reglementată de prevederile art. 538-539 C. proc. pen. răspunderea pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, reglementată de art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare și răspunderea generală rezultată din prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României.

Recurentul-pârât a evocat jurisprudența în materie (deciziile nr. 422/17.01.2006, nr. 8591/06.12.2011, nr. 2059/14.10.2020 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție), prin care s-a statuat că dispozițiile art. 998-999 C. civ., respectiv cele ale art. 1349 și următ. din C. civ. din 2009 nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare și, ori de câte ori printr-o lege/normă se prevede o procedură specială, aceasta se va aplica în totalitate, iar nu regulile de drept comun, care reglementează răspunderea civilă delictuală, căci legea specială se aplică în baza principiului de drept specialia derogant generalibus.

Dintr-o asemenea perspectivă, a apreciat că atunci când reclamantul, invocând principiul disponibilității, înțelege să solicite examinarea acțiunii sale prin raportare la prevederile art. 1349 și următ. C. civ., iar nu la cele impuse prin legile speciale în materie, instanța de judecată nu are dreptul de a proceda la soluționarea pe fond a acțiunii în considerarea temeiului de drept indicat, întrucât ar lăsa fără efect dispozițiile legale speciale dedicate de legiuitor acțiunii în reparație rezultate din săvârșirea unei erori judiciare.

Într-un asemenea caz, a considerat că acțiunea reclamantului trebuie considerată inadmisibilă și respinsă ca atare, nemaifiind necesară cercetarea fondului, respectiv îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, întrucât, în concursul între o lege generală și una specială, legea specială are preferință în aplicare, doar în acest fel adevărata voință a legiuitorului ajungând să se impună în ce privește situația juridică reglementată, cu caracter derogatoriu, prin legea specială.

Recurentul-pârât a invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, în raport de dispozițiile art. 36 C. proc. civ., reiterând faptul că, în speță, răspunderea Statului Român pentru fapta proprie a D.I.I.C.O.T. pentru scurgerea unor informații din dosarul penal în presă nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme speciale, derogatorii și prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia derogant generalibus.

A menționat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu își poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă producerea unui prejudiciu de către alte persoane, fizice sau juridice, în acest caz urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanei responsabile.

A invocat relevanța, în acest context, a dispozițiilor art. 221 și ale art. 224 alin. (1) C. civ., și a subliniat că, deși este un garant al executării obligațiilor asumate de toate organele, autoritățile și instituțiile publice, statul nu poate răspunde în nume propriu pentru faptele acestora, neavând o răspundere directă și necondiționată, răspunderea sa fiind subsidiară.

Față de aceste argumente, a apreciat că, în mod greșit, instanța de apel, în motivarea respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, și a menținerii soluției primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a D.I.I.C.O.T., a reținut că prevederile legale speciale inserate în C. proc. pen. nu conferă calitate procesuală pasivă autorilor erorilor, ci Statului Român, o astfel de constatare impunându-se a se valorifica și în ipoteza răspunderii civile de drept comun.

Or, nu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, are calitate procesuală pasivă în cauză, ci D.I.I.C.O.T.

Referitor la daunele acordate de instanța de apel reclamantului pentru durata nerezonabila a procesului penal (3 ani, 9 luni și 14 zile, cuprinsă între 05.05.2017 și 19.02.2021), recurentul-pârât a amintit aspectele statuate pe cale jurisprudențială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că, în acest caz se va ține cont de complexitatea cauzei în fapt și în drept, de comportamentul părților în proces, precum și de atitudinea autorităților statale competente, trebuind a fi apreciată pentru fiecare litigiu în parte, în funcție de circumstanțele sale concrete (cauzele Bartenbach contra Austriei/Tudorache contra României).

A menționat că, în ceea ce privește termenul rezonabil în materie penală, art. 6 paragr. 1 din Convenție recunoaște oricărei persoane învinuite de săvârșirea unei infracțiuni dreptul de a obține, într-un termen rezonabil, o decizie definitivă cu privire la temeinicia și legalitatea acuzației aduse. Însă, aprecierea trebuie să ia în calcul justul echilibru ce trebuie menținut între exigența celerității procedurilor judecătorești și principiul general al unei bune administrări a justiției, în egală măsură consacrat de art. 6 (cauzele Boddaert contra Belgiei, C. pen. și alții contra Franței).

Cu privire la durata procedurii, astfel cum s-a reținut și în cauza Reiner și alții împotriva României, natura rezonabilă a procesului se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții Europene, respectiv natura cauzei, importanța pe care aceasta o prezintă pentru reclamant, complexitatea, care este dată, de regulă, de numărul celor acuzați și al martorilor, de volumul dosarului, de dificultățile ce țin de administrarea probelor, de investigațiile ce trebuie desfășurate și de o eventuală dimensiune internațională a cauzei, de comportamentul reclamantului, care trebuie să facă dovada faptului că a depus toate diligentele necesare în vederea derulării normale a procedurilor, precum și comportamentul autorităților.

În acest sens a arătat că a reținut și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 208/25.10.2000, anume că cerința ca litigiul să fie soluționat "într-un termen rezonabil" interesează nu numai sub aspectul pur "temporal" al procedurii, ci, în contextul dispozițiilor art. 6 din Convenție, cu privire la un "proces echitabil", finalitatea acestei locuțiuni atrage și conotația "într-o modalitate rezonabilă".

Având în vedere că instanța de apel a respins pretențiile reclamantului cu privire la efectuarea urmăririi penale de un organ de urmărire penală necompetent, reținând că nu sunt îndeplinite, cumulativ, cerințele răspunderii civile delictuale, soluția pe care a adoptat-o, vizând nulitatea rechizitoriului, ce profită reclamantului, denotă că nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală pentru durata nerezonabilă a procesului penal, astfel încât, sub acest aspect, a considerat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, a arătat că nu poate fi reținută fapta ilicită din prisma comportamentului autorităților care au efectuat urmărirea penală cu încălcarea competenței, generând prelungirea duratei procesului penal, întrucât nu s-a dovedit reaua-credință din această perspectivă, ci o interpretare diferită a normelor de competență de către procuror și judecătorul de camera preliminară, acesta din urmă dispunând anularea actelor de urmărire penală.

Cu referire la cele trei încheieri pronunțate de către judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel Cluj prin care s-au admis contestațiile privind durata urmăririi penale, a arătat că prima și cea de-a treia dintre contestațiile privind durata procesului penal nu au fost formulate de reclamant, ci de alte persoane puse sub acuzare în cauza penală, judecătorul de drepturi și libertăți reținând pasivitatea organelor de urmărire penală exclusiv față de acestea. În plus, la momentul soluționării primei contestații, reclamantul nu era pus sub acuzare pentru cele patru infracțiuni în discuție și doar pentru acestea reținându-se de către instanța de apel durata nerezonabilă a cauzei, fiind aplicabil în opinia recurentului-pârât, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Dată fiind complexitatea cauzei, prin prisma numărului de persoane acuzate și numărului de infracțiuni reținute în sarcina acestora (aspecte subliniate de judecătorul de dreptul și libertăți cu ocazia soluționării contestațiilor împotriva duratei procesului penal), precum și de instanța de apel, a apreciat că durata rezonabilă a procesului penal nu a fost depășită, iar suma de 3.000 euro acordată reclamantului este excesivă.

Sub aspectul cuantumului, a arătat că, statuând în echitate, conform art. 41 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa, în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată, acordând sume rezonabile cu titlu de reparație morală în cauze similare celei pendinte (Vlad și alții împotriva României, Bartok împotriva României, Brudan împotriva României), fiind reliefată necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Cu privire la acordarea sumei de 8.000 euro, reprezentând cheltuieli efectuate pentru asigurarea asistentei juridice, constând în onorariu avocat și 5.301 RON, cheltuieli efectuate pentru deplasări și fotocopiere documente, recurentul-pârât a invocat încălcarea prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., respectiv incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acest act normativ.

Contrar celor reținute, a afirmat că o obligație în sarcina sa, pe temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. nu ar putea fi antrenată, întrucât acestea reglementează numai răspunderea părții care a pierdut procesul.

A precizat că în procesul penal, statul, prin organele de urmărire penală, are obligația de a declanșa acțiunea penală, în vederea restaurării ordinii de drept.

În schimb, procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, punând în discuție interese de ordin personal. De aceea partea inițiatoare a unui litigiu este apreciată a fi în culpă procesuală, întrucât, prin acțiunea sa a determinat pârâtul să iasă din pasivitate pentru a se apăra, efectuând în acest sens cheltuieli de judecată.

Pentru a putea fi acordate cheltuielile de judecată este necesar ca partea adversă să se afle în culpă procesuală, iar fundamentul juridic al cheltuielilor de judecată este întemeiat pe o răspundere civilă de natură delictuală, al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat părții adverse. Astfel, este necesară întrunirea cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv existența unei fapte ilicite săvârșite cu vinovăție, prin care să se fi cauzat părții adverse un prejudiciu constând în efectuarea cheltuielilor de judecată.

Pe cale de consecință, a arătat că statul nu poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare efectuate în dosarul penal ca urmare a clasării cauzei, întrucât acesta nu poate fi privit ca o parte care a pierdut un proces, iar inculpatul ca parte care l-a câștigat.

Pe de altă parte, a apreciat că înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către reclamant în susținerea pretențiilor, constând în speze de judecată efectuate în dosarul penal (de deplasare și pentru fotocopierea unor documente), nu fac dovada faptului că aceste servicii au fost realizate, extrasele de cont care atestă plățile făcute fiind emise pe numele altor persoane.

Recurentul-pârât a susținut că, deși prima instanță a procedat la cenzurarea onorariului avocat în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., acesta are în continuare un cuantum exagerat și nejustificat, impunându-se diminuarea acestuia. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în jurisprudența sa că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil (cauza Weissman și alții împotriva României).

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, față de care a fost admis apelul reclamantului, raportat la trei dintre faptele ilicite invocate (efectuarea urmăririi penale cu încălcarea competenței materiale a D.I.I.C.O.T., neregularități privind aducerea la cunoștința reclamantului a calității de suspect, respectiv declarațiile publice și scurgerea în presă a unor informații din dosarul penal), a afirmat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor legale incidente.

Raportat la soluția dispusă, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului D.I.I.C.O.T., invocată de Ministerul Public, a considerat că aceasta profită și pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, față de dispozițiile art. 2514 C. civ.

În ceea ce privește acordarea către reclamant a sumei de 3.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru scurgerea unor informații nepublice în presă, a solicitat să se aibă în vedere dispozițiile art. 8 din Convenție, respectiv faptul că statul nu are rol în mediatizarea procesului penal și nici în cenzurarea informațiilor astfel apărute, întrucât s-ar încălca dreptul fundamental la exprimare, garantat de art. 6 alin. (3) și (8), art. 30 și art. 31 alin. (1) din Constituție, precum și de art. 10 din Convenție.

A arătat că, în cazul în care reclamantul se considera prejudiciat ca urmare a informațiilor publicate în presă, aceasta avea posibilitatea de a solicita angajarea răspunderii celor vinovați, astfel cum, de altfel, a și procedat, potrivit art. 304 alin. (1) și (2) C. pen.

În ceea ce privește articolele apărute în presă, a considerat că acestea păstrează justul echilibru între protecția dreptului reclamantului la reputație (ca element al dreptului la protecția vieții private) și libertatea de exprimare protejată la art. 10 din Convenție, astfel că dreptul garantat de art. 8 din Convenție nu a fost încălcat.

A menționat că instanța de apel a redat considerentele expuse la pct. 272 al Deciziei Curții Constituționale nr. 633/12 octombrie 2018, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora cererea reclamantului trebuia respinsă.

Astfel, instanța de apel a reținut că s-a produs o faptă ilicită prin scurgerea unor informații nepublice către presă, fără însă a se înregistra un aport semnificativ în sfera prejudiciului produs, în contextul în care, articolele de presă s-au limitat să menționeze calitatea reclamantului de suspect, într-un dosar instrumentat de D.I.I.C.O.T., fără a detalia și individualiza faptele în concret imputate reclamantului, fără a deplasa accentul informațiilor transmise asupra situației juridice a acestuia.

Reiese, astfel, că evidențierea calității de suspect a reclamantului nu a fost în măsura să pericliteze rezultatul anchetei, nu a dezvăluit surse confidențiale, nu a pus în pericol viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfășurare, nu a adus atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părțile implicate în proces, nefiind încălcate nici prevederile art. 12 alin. (1) lit. e) și f) din Legea nr. 544/2001.

A apreciat că nu au fost dovedite aceste aspecte și nici instanța de apel nu a motivat soluția în acest sens. Mai mult, informația este anterioară Regulamentului (UE) nr. 679 din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date.

Recurentul-pârât a afirmat că instanța de apel nu a expus motivul pentru care a constat existența unui prejudiciu produs prin această faptă și a considerat că suma acordată, în valoare de 3.000 euro, este exagerată și nejustificată.

Prin întâmpinarea formulată la 14 octombrie 2024, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat.

Aceleași concluzii au fost formulate de recurentul-pârât prin întâmpinarea depusă la 4 octombrie 2024, la recursul reclamantului.

Prin rezoluție s-a stabilit termen pentru soluționarea recursurilor la data de 27 februarie 2025.

La acest termen de judecată, instanța a rămas în pronunțare asupra recursurilor, pronunțarea fiind amânată, în baza art. 396 alin. (1) C. proc. civ., la data de 13 martie 2025.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

II.1 Prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a criticat pentru nelegalitate decizia recurată, sub aspectul validării în apel a soluției primei instanțe de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, reiterând, în esență, apărările invocate pe această cale în fazele procesuale anterioare referitoare la răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, care poate fi angajată în condițiile legii speciale, iar nu potrivit dreptului comun, în caz contrar apreciind că se încalcă principiile fundamentale specialia generalibus derogant și electa una via.

Se susține că instanța de judecată nu are dreptul de a proceda la soluționarea pe fond a acțiunii în considerarea temeiului de drept indicat de reclamant, respectiv, prin raportare la prevederile art. 1349 și următ. C. civ., întrucât ar lăsa fără efect dispozițiile legale speciale dedicate de legiuitor acțiunii în reparație rezultate din săvârșirea unei erori judiciare.

Critica astfel formulată nu va fi primită, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte trebuie, în prealabil, să constate că, în cauză, reclamantul, solicitând tragerea la răspundere civilă a pârâților și invocând dispozițiile dreptului comun referitoare la răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349 și art. 1353 coroborat cu art. 1381 și următ. din C. civ., a dedus judecății mai multe situații juridice distincte, fiecare dintre acestea circumscrise unor petite de cerere distincte, având ca obiect plata unor despăgubiri morale sau materiale, așadar, fiecare dintre aceste pretenții impunându-se a fi analizate individual, corespunzător regimului juridic propriu.

Astfel, prin acțiune reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, obligarea acestora, în solidar, la plata unor despăgubiri în cuantum de 85.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin faptele ilicite izvorâte din încălcarea art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, respectiv daune morale în cuantum de 20.000 euro pentru efectuarea urmăririi penale cu încălcarea competenței materiale a D.I.I.C.O.T., daune morale în valoare de 20.000 de euro pentru efectuarea urmăririi penale urmate de soluția clasării pe motiv că fapta nu există, daune morale în cuantum de 15.000 euro pentru neregularitățile privind aducerea la cunoștință a calității de suspect, despăgubiri morale în valoare de 15.000 euro pentru nerespectarea duratei rezonabile a cercetărilor penale și daune morale în cuantum de 15.000 euro pentru declarațiile publice și scurgerea în presă a unor informații din dosarul penal.

Totodată, a solicitat obligarea pârâților la plata în solidar a despăgubirilor materiale în cuantum de 1.543.689,46 RON, compuse din suma de 36.600 RON pentru problemele medicale suferite, 91.489,8 RON, reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în dosarul penal, respectiv 1.415.599,66 RON, constând în beneficiu nerealizat, precum și a cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Instanța de apel, răspunzând criticii similare a pârâtului referitoare la inadmisibilitate formulată în calea devolutivă de atac, a reținut, pe de o parte, că acțiunea promovată este fundamentată pe dispozițiile dreptului comun, situație în raport cu care Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 este relevantă exclusiv sub aspectul unei delimitări clare între acțiunea în răspunderea statului întemeiată pe eroare judiciară, prin care se valorifică dispozițiile art. 538 și 539 din C. proc. pen., și acțiunea în răspundere civilă, fundamentată pe dispozițiile dreptului comun, cum este prezentul demers judiciar al reclamantului, concluzia la care astfel a ajuns curtea de apel fiind aceea a "accesului neîngrădit al acestei din urmă acțiuni, în ipoteza în care particularul prejudiciat este lipsit de altă modalitate de a obține repararea pagubei".

Pe de altă parte, s-a argumentat prin decizia atacată în sensul că acțiunea în despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin durata îndelungată a unei proceduri judiciare penale excedează domeniului de aplicabilitate al art. 539 C. proc. pen., plasându-se sub auspiciile dispozițiilor art. 6 CEDO și ale art. 1349 C. civ., instanța invocând în sprijinul acestui raționament jurisprudența CEDO în materie, respectiv hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la 10.04.2018 în cauza Brudan contra României, prin care s-a statuat că "acțiunea în răspunderea civilă delictuală, întemeiată pe art. 1349 din noul C. civ. (art. 998-999 din vechiul C. civ.), astfel cum a fost interpretat în mod constant de instanțele naționale, constituie o cale de atac eficientă pentru a denunța durata excesivă a procedurilor desfășurate în fața instanțelor penale sau civile" (paragr. 86).

Față de motivul de recurs invocat, Înalta Curte, prioritar, trebuie să remarce că această argumentație a instanței de prim control judiciar nu distinge fără echivoc între toate petitele deduse judecății de către reclamant, respectiv nu se raportează la obiectul și cauza diferită a fiecăreia dintre aceste cereri, ignorând caracterul complex al acțiunii cu care instanța fondului a fost învestită, chiar dacă este real că recurentul-pârât a formulat critica de apel într-o manieră generală, invocând, în esență, caracterul special al acțiunii civile în despăgubiri pentru erori judiciare față de acțiunea de față.

Referitor la eroarea judiciară evocată de pârât ca unic fundament al răspunderii obiective a statului, este necesar a se reține jurisprudența relevantă a Curții Constituționale, care, întemeindu-se pe prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție referitor la răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, a lămurit sfera de aplicare a acestei noțiuni în materie penală.

Prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, Curtea Constituțională a constatat că "noțiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituție, este o noțiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției", situație în raport cu care prin aceeași decizie instanța de contencios constituțional a statuat că noțiunea de eroare judiciară presupune "o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanțiale, dar care produce consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale. Dacă în privința drepturilor absolute orice abatere produce consecințe grave, în privința altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie să circumscrie condițiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă/capabilă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate" (paragrafele 216, 217).

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, anterior modificării dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor prin prevederile art. I pct. 151 din Legea nr. 242/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 15 octombrie 2018, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale era reglementat exclusiv de C. proc. pen., respectiv de art. 538 și 539, iar în materie extrapenală, de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, care prevedea că dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă era de natură să determine o eroare judiciară.

Textul art. 96 din Legea nr. 303/2004,