ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2375/2023

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 19 iunie 2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat instanței de judecată, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: obligarea pârâtului la plata de daune materiale în cuantum de 359.008 RON, reprezentând contravaloare deplasări constând în cheltuielile de combustibil, masă și cazare, onorarii avocați, venituri nerealizate pe perioada arestării preventive și ulterior, datorită intrării societății angajatoare în faliment, cheltuielile fiind efectuate de reclamant în dosarele de urmărire penală ale Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, dosarele de verificare a măsurilor preventive din Cluj-Napoca și dosarele de la Brăila și Galați; obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de daune morale ce se compun din suma de 100.000 euro, reprezentând daune pentru suferințele morale cauzate prin privarea de libertate a reclamantului în perioada 30.10.2006-23.03.2007 și restrângerea dreptului de liberă circulație a reclamantului în perioada 23.03.2007- 13.11.2012, prin luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea și ulterior țara și din suma de 200.000 euro reprezentând daune morale cauzate reclamantului prin durata excesivă și nejustificat de lungă a întregului proces penal din 30.10.2006 până la data de 20.12.2017; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumelor de bani solicitate la punctele I și II de la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată și până la plata efectivă a acestora; obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată aferente procesului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 1349 și 1373 din C. civ., art. 5, art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și celelalte dispoziții legale la care a făcut trimitere în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Prin încheierea din data de 25 septembrie 2018 a Tribunalului Cluj, s-a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Hotărârea pronunțată la fond Prin sentința civilă nr. 841 din 13 decembrie 2021, Tribunalul Cluj ~ secția civilă a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință, a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 285.520 RON cu titlu de daune materiale, constând în suma de 49.312 RON cu titlu de cheltuieli de deplasare, cazare și masă la Tribunalul Brăila și Curtea de Apel Galați și în suma de 236.208 RON cu titlu de venit nerealizat. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 235.372,5 RON reprezentând echivalentul în RON al sumei de 47.550 Euro, cu titlu de daune morale pentru suferințele morale cauzate prin privarea de libertate în perioada 30.10.2006 -23.03.2007 și restrângerea dreptului la liberă circulație în perioada 23.03.2007 -13.11.2012. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 495.000 RON reprezentând echivalentul în RON a sumei de 100.000 Euro cu titlu de daune morale pentru suferințele morale cauzate prin durata excesivă și nejustificat de lungă a procesului penal. A obligat pârâtul la plata către reclamant a dobânzii legale aferente sumelor mai sus menționate, începând cu data pronunțării sentinței - 13.12.2021 și până la plata efectivă. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial. Împotriva sentinței civile nr. 841 din 13 decembrie 2021 și împotriva încheierii civile din data de 25 septembrie 2018 ale Tribunalului Cluj, a declarat apel în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, iar reclamantul A. și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism -Serviciul Teritorial Cluj au declarat apel în termen legal, doar împotriva sentinței civile nr. 841 din 13 decembrie 2021 a Tribunalului Cluj.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia nr. 216/A din data de 18 mai 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte, apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva încheierii civile din 25 septembrie 2018 și împotriva sentinței civile nr. 841 din 13 decembrie 2021 ale Tribunalului Cluj, secția I civilă, pronunțate în dosarul nr. x/2018 și a admis în parte, apelul declarat de D.I.I.C.O.T. Cluj-Napoca, împotriva sentinței civile nr. 841 din 13 decembrie 2021, pronunțate de Tribunalul Cluj, secția I civilă în dosarul civil nr. x/2018, pe care le-a schimbat în parte, după cum urmează: A admis excepția inadmisibilității cererii reclamantului având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor la plata de daune morale cauzate prin privarea de libertate în perioada 30.10.2006 - 23.03.2007, în temeiul răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349, art. 1373 Noul C. civ. A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de obligare a pârâtului la plata de daune morale pentru arestarea preventivă. A obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor la plata către reclamantul A. a următoarelor sume cu titlu de despăgubiri: - 14.300 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale pentru privarea de libertate nedreaptă în perioada 30.10.2006 - 23.03.2007; - 6.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale pentru durata nejustificat de lungă a procesului penal; - 10.360 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând beneficiul nerealizat pe perioada 30.10.2006 - 23.03.2007. A obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor să plătească reclamantului dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, calculată asupra sumelor mai sus menționate, începând cu data pronunțării deciziei și până la plata integrală a sumelor. A respins restul pretențiilor din cererea reclamantului. A menținut dispoziția din sentința apelată referitoare la cheltuielile de judecată. A respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 841 din 13 decembrie 2021 a Tribunalului Cluj, secția I civilă, pronunțate în dosarul civil nr. x/2018

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 216/A din data de 18 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, căi de atac cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, reclamantul A. a solicitat admiterea căii sale de atac, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Cluj, apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. Primul motiv de recurs vizează despăgubirile materiale reprezentând beneficiul nerealizat, motiv de casare care, în opinia recurentului reclamant, se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În acest sens, recurentul susține că instanța de apel a reținut în mod eronat, faptul că beneficiul nerealizat ar trebui acordat strict pentru perioada cât a fost reținut și arestat preventiv și nu ar trebui acordat pentru toată perioada cât a trecut de la punerea în libertate și până la emiterea deciziei de pensionare pe caz de boală, încălcând astfel, prevederile art. 1.385 alin. (1) și (3) și art. 1.388 din C. civ. Un prim argument în sprijinul acestui motiv de recurs se referă la faptul că instanța de apel, respectiv Curtea de Apel Cluj, cu bună știință și cu rea-credință, a respins acordarea unor venituri salariale dovedite care au existat până la momentul începerii cercetărilor și care proveneau de la o societate care funcționa în parametri optimi și al cărei faliment se datorează tocmai activităților întreprinse de DIICOT în vederea dovedirii unor presupuse fapte care nu au avut nicio legătură cu legea penală. Un al argument al recurentului se referă la imposibilitatea de a-și găsi un loc de muncă, din cauza stigmatelor de "pușcăriaș", "șantajist", dar și din cauza faptului că era nevoit să se prezinte la termenele de judecată care erau dese și presupuneau drumuri de 2 zile la Brăila sau Galați, adică la o distanță rutieră mare. Alt argument adus de recurent în sprijinul acestui motiv de recurs vizează împrejurarea că din cauza procesului penal, a fost nevoit să se pensioneze anticipat în anul 2016, starea sa de sănătate degradându-se considerabil. Procesul penal, care s-a dovedit a fi în final, o eroare judiciară, i-a afectat nu doar sănătatea, ci și viața personală, familială, cariera, iar_Statul Român, în calitate de garant față de drepturilor cetățenilor săi, trebuie să suporte consecințele de dezdăunare, inclusiv de plată retroactivă a unor drepturi salariale nerealizate de orice cetățean, indiferent de calitate, funcție, mediul public sau privat în care și-a desfășurat activitatea lucrativă. Al doilea motiv de recurs vizează daunele materiale constând în cheltuielile de judecată ocazionate de procesul penal, care, în opinia recurentului reclamant, se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., întrucât se referă la greșita interpretare a prevederilor art. 328 și art. 329 C. proc. civ. Recurentul reclamant arată că Tribunalul Cluj a cuantificat în mod corect cheltuielile de judecată generate de procesul penal, în baza probelor existente la dosarul cauzei, cu precădere în baza unei prezumții simple, legal admise în legislația autohtonă. Acesta a verificat prezența efectivă a recurentului la procesul penal, stabilind că a fost de 82 de ori în fața instanțelor din Brăila și Galați, pentru a-și exercita drepturile procesuale. Recurentul reclamant învederează că nu a reușit să păstreze toate bonurile care să dovedească deplasările, dar ele au existat, prezența la proces nefiind posibilă fără deplasarea pe ruta Cluj - Galați - Cluj. De aceea, în opinia sa, argumentele Curții de Apel Cluj privind greșita folosire a prezumțiilor sunt eronate, raportat la prevederile art. 328 și 329 C. proc. civ. Al treilea motiv de recurs vizează daunele morale pentru durata procesului, motiv care, în opinia recurentului reclamant, se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât magistrații Curții de Apel Cluj au făcut o greșită aplicare a dreptului material, rezumându-se doar la indicarea jurisprudenței ca și criteriu de stabilire a daunelor morale aferente duratei nerezonabile a procesului penal. Un prim argument adus în sprijinul acestui motiv de recurs se referă la împrejurarea că singurul criteriu folosit de Curtea de Apel Cluj pentru aprecierea daunelor morale rezultate din durata nerezonabilă a procesului, care a ținut 11 ani, o lună și 20 de zile, este cel jurisprudențial, ceea ce conduce la concluzia că lipsește practic o analiză proprie a criteriilor, prevederilor legale, a situației particulare a reclamantului și a suferințelor de ordin moral cauzate de o durată totalmente nefirească a unui proces penal. De asemenea, în opinia recurentului reclamant, instanța de apel a reținut în mod eronat, că durata mare a procesului s-a datorat și faptului că unei alte persoane din dosar i s-a admis cererea de strămutare, dosarul fiind trimis spre soluționare instanțelor din Brăila. Acesta arată că justețea cererii de strămutare a fost constată chiar de către Înalta Curte de Casație și Justiție, iar acest fapt nu poate fi imputat niciunui justițiabil și nu poate fi reținut ca și criteriu de reducere a sumelor solicitate cu titlu de daune morale. Un alt argument se referă la faptul că audierea unui număr mare de persoane nu-i poate fi imputată recurentului reclamant, pentru a nu i se acorda despăgubirile solicitate întrucât majoritatea persoanelor care au dat declarații în cadrul procesului penal au fost selectate de către reprezentanții DIICOT pentru a dovedi fapte care nu aveau nicio legătură cu acuzația în sine. Cel de-al treilea argument subsumat acestui motiv de recurs, se referă la faptul că în opinia recurentului reclamant, Curtea de Apel Cluj a scos din context o afirmație făcută de reprezentantul său convențional, la termenul de judecată din 18.05.2022, instanța de apel reținând că "instanța penală a acordat chiar și 3 termene într-o lună, conform propriilor susțineri ale reprezentatului reclamantului". Cu privire la această situație, recurentul arată că a dorit a insista asupra faptului că termenele erau dese, putând fi chiar și 3 într-o lună, ceea ce presupunea cheltuieli mari lunare pentru deplasare. În concluzie, în opinia recurentului reclamant, magistrații Curții de Apel Cluj nu au realizat o analiză reală pentru a stabili suferințele efectiv cauzate de durata nerezonabilă a procesului penal, cuantumul daunelor morale fiind diminuat în mod totalmente nejustificat și nelegal, exclusiv prin raportare la jurisprudență care, în dreptul intern, nu constituie izvor de drept, aplicând greșit prevederile art. 1 alin. (1) din C. civ. Al patrulea motiv de recurs vizează daunele morale pentru arestarea preventivă nedreaptă, motiv care în opinia recurentului reclamant, se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. raportat la prevederile art. 1 alin. (1) C. civ. și rezidă în faptul că magistrații Curții de Apel Cluj au făcut o greșită aplicare a dreptului material, rezumându-se doar la indicarea jurisprudenței ca și criteriu de stabilire a daunelor morale aferente arestării preventive nedrepte. În cadrul acestui motiv de recurs, se susține că instanța de apel a omis cu desăvârșire să analizeze suferințele efectiv încercate de recurentul reclamant ca urmare a petrecerii unui număr de 144 de zile în stare de reținere și arest preventiv, arestare care s-a dovedit totalmente nedreaptă, întrucât faptele pentru care s-a dispus această măsură nu fuseseră prevăzute de legea penală niciodată, nici sub imperiul vechiul C. pen., nici sub imperiul C. pen. actual. De asemenea, acesta arată că impactul negativ al acestor suferințe rezultă din depoziția martorului audiat de Tribunalul Cluj la data de 06.12.2021. Însă, în opinia recurentului reclamant, instanța de apel nu a avut în vedere toate aceste elemente care există la dosarul cauzei, urmărind să diminueze daunele morale iar nu să realizeze o evaluare proprie. Al cincilea motiv de recurs vizează excepția inadmisibilității cererii reclamantului având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata de daune morale cauzate prin privarea de libertate în perioada 30.10.2006 - 23.03.2007, motiv care, în opinia recurentului reclamant, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 raportat la faptul că magistrații Curții de Apel au făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 1349 și art. 1373 C. civ. În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul reclamant arată că Statul are o răspundere civilă delictuală obiectivă ori de câte ori se dovedește că a dispus pe nedrept măsuri restrictive de libertate. Chiar dacă nu există o reglementare expresă, Statul poate fi obligat la plata de despăgubiri, în temeiul unei răspunderi civile delictuale și în cazul restrângerii nedrepte a altor drepturi. Or, recurentul reclamant arată că i-au fost restrânse mai multe drepturi, în mod abuziv, respectiv dreptul de a părăsi teritoriul țării, dreptul de a conduce activitatea societății B. S.R.L., dreptul de a lua legătura cu persoane care au fost/puteau fi audiate în dosarul penal, inclusiv cu angajații societății pe care o administra. Iar dacă nu ar exista o răspundere civilă delictuală obiectivă a Statului pentru aceste restrângeri, s-ar încălca prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție. Astfel, recurentul concluzionează că, având în vedere că aceste măsuri i-au cauzat și suferințe de ordin nepatrimonial, iar Statul Român poate fi obligat la plata despăgubirilor solicitate, magistrații Curții de Apel Cluj au interpretat greșit prevederile art. 1349 și 1373 C. civ. Al șaselea motiv de recurs vizează apelul declarat de DIICOT Cluj, motiv care în opinia recurentului reclamant poate fi încadrat în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. Un prim argument se referă la faptul că instanța de apel s-a pronunțat asupra apelului formulat de DIICOT cu încălcarea prevederilor art. 476 alin. (2) din C. proc. civ. Astfel, deși Curtea de Apel Cluj a învederat în cuprinsul deciziei recurate că va analiza doar susținerile DIICOT exprimate la dosarul de fond, cele din apel fiind tardiv depuse, ulterior și-a însușit în mare argumentele prezentate prin memoriul din 11.05.2022, respectiv cele exprimate oral de procurorul de ședință din 18.05.2022 și nu cele învederate de procurorul de la dezbaterile pe fond a cauzei. În opinia recurentului reclamant, o asemenea abordare încalcă prevederile art. 470 alin. (1) lit. c), cu) atât mai mult cu cât în motivarea deciziei de apel se pune accent cu preponderență pe aspectele învederate de DIICOT, care nu este parte în proces și nu pe apărările/excepțiile formulate de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor. De asemenea, se susține că instanța de apel s-a mulțumit cu afirmațiile făcute de reprezentantul DIICOT care reflectă incertitudini, fără a încerca să afle adevărul în cauză, fără a realiza o analiză proprie cu privire la suferințele recurentului și cuantumul despăgubirilor în vederea reparării acestora, ceea ce încalcă prevederile art. 22 C. proc. civ. Pentru toate motivele invocate în cererea de recurs, se solicită a se dispune admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 216/A/2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă la data de 18.05.2022 și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel. Prin cererea de recurs formulată, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și, ca urmare a rejudecării cauzei, să fie schimbată în parte decizia civilă nr. 216/A din data de 18 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în sensul de a se admite apelul și de a se respinge în tot acțiunea. Cererea de recurs vizează atât soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de obligare la plata de daune morale pentru privarea de libertate nedreaptă și pentru arestarea preventivă, cât și soluția pe fond de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor, recurentul apreciind ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Un prim argument se referă la împrejurarea că în opinia recurentului, instanța de apel era chemată să analizeze îndeplinirea condițiilor răspunderii civile obiective a Statului Român și respectarea termenelor de formulare a acțiunii, aspecte pe care le-a soluționat în mod eronat. Potrivit art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate este condiționată de stabilirea acesteia prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz. Cu privire la constituționalitatea textului de lege menționat, s-a pronunțat Curtea Constituțională care însă, nu a înlăturat această condiție pentru acordarea despăgubirilor, după cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 136/2021. De aceea, în opinia recurentului pârât, instanța trebuia să analizeze admisibilitatea acțiunii raportat la acest text de lege și obiectul reglementat, respectiv repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate. Un alt argument subsumat motivului de recurs invocat se referă la împrejurarea că acțiunea ce are ca obiect sumele acordate cu titlu de daune morale pentru privarea de libertate putea fi introdusă doar în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii penale prin care s-a stabilit eroarea judiciară, după cum rezultă din dispozițiile art. 541 din C. proc. pen. De aceea, în opinia recurentului, prin raportare la actul reținut de instanță ca temei al admiterii acțiunii, constând în încheierea Tribunalului Brăila rămasă definitivă la 24.03.2007, cererea de obligare la plata de daune morale pentru privarea de libertate nedreaptă și arestarea preventivă este prescrisă, indiferent dacă se are în vedere art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., care nu era în vigoare la data încetării măsurii sau art. 506 alin. (2) în vigoare la momentul respectiv. Se arată în cererea de recurs, că și soluția instanței referitoare la individualizarea sumelor este dată cu aplicarea eronată a normelor de drept material. În condițiile în care nu sunt dovedite cerințele răspunderii materiale, acordarea sumelor pe baza prezumțiilor simple este nelegală. Săvârșirea faptei ilicite poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, însă prejudiciul efectiv, existența și întinderea acestuia pot fi dovedite doar în condițiile prevăzute de art. 1386 și următoarele din C. civ., coroborat cu art. 249 - art. 358 din C. proc. civ. De asemenea, în opinia recurentului, întinderea daunelor materiale, morale și a dobânzii legale penalizatoare este stabilită în mod nelegal și excede limitelor privind reparația adecvată instituită de art. 539-540 din C. proc. pen. Tot în cuprinsul cererii de recurs se critică soluția instanței de apel și sub aspectul cheltuielilor de judecată, întrucât nu sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 453 din C. proc. civ. Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 216/A din 18 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj și urmare a rejudecării cauzei, schimbarea în parte a deciziei civile recurate în sensul de admitere a apelului și de respingere în totalitate a acțiunii ca prescrisă, nelegală și neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză La data de 7 octombrie 2022, intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantul A., prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casare și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a formulat întâmpinare prin care a arătat ca nu are calitate procesuală pasivă, luarea măsurilor arestului și privării de liberate nefiindu-i imputate. La data de 14 septembrie 2022, intimatul A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. La data de 4 noiembrie 2022, recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând cenzurarea susținerilor recurentului A..

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 9 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 216/A din 18 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. A fixat termen de judecată la data de 28 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Un prim motiv de recurs al reclamantului, încadrat de recurent în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1385 alin. (1) și (3) C. civ. și art. 1388 C. civ., ca urmare a neacordării prin decizia recurată a beneficiului invocat nerealizat aferent perioadei cuprinse între punerea în libertate a părții procesuale reclamante și emiterea deciziei de pensionare pentru caz de boală. În acest sens, recurentul reclamant dezvoltă argumentele referitoare la faptul că falimentul angajatorului său a fost determinat de declanșarea și desfășurarea procesului penal, fiindu-i interzis reclamantului (administrator al societății angajatoare) să administreze firma, să ia legătura cu majoritatea angajaților, activitatea societății fiind astfel, stopată; la faptul că i-a fost imposibil să își găsească un loc de muncă, datorită stigmatelor generate de inculparea sa; la împrejurarea că procesul penal i-a determinat deteriorarea stării de sănătate, i-a distrus carierea, locul de muncă și la îndreptățirea sa astfel, de a obține de la pârâtul intimat Statul Român, garant al drepturilor cetățenilor săi, veniturile de care astfel nu a beneficiat. În raport de ansamblul acestor critici, Înalta Curte constată că ele nu fac decât să repună în discuție existența legăturii de cauzalitate dintre beneficiul nerealizat aferent perioadei expuse, invocat de recurentul reclamant și desfășurarea procesului penal cu reclamantul inculpat aflat în stare de libertate (ulterior înlocuirii măsurii preventive a arestării). Or, ca element al răspunderii civile delictuale, legătura de cauzalitate reprezintă raportul cauzal, legătura dintre faptă (acțiune - inacțiune) ca și cauză și rezultatul sau urmarea imediată ca și efect, aflându-ne așadar în prezența unui element de fapt, a cărui existență se stabilește de la caz la caz, pe baza probelor administrate. Pe cale de consecință a acestei caracterizări a legăturii de cauzalitate, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit, întrucât el determină de fapt un control al temeiniciei deciziei recurate și nu unul al legalității acesteia. Or, Înalta Curte observă că o instanță de recurs exercită un control exclusiv de legalitate asupra unei hotărâri judecătorești, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. ("Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile") și art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ("Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)"). Aceasta înseamnă că instanța de recurs nu poate să reevalueze situația de fapt a cauzei, configurată de instanța de apel în mod definitiv pe baza probelor administrate, întrucât într-o astfel de situație ar realiza un control al temeiniciei deciziei recurate și nu al legalității acesteia. Din această perspectivă expusă, controlul de legalitate al instanței de recurs trebuie să se grefeze pe situația de fapt stabilită în mod definitiv de instanța de apel, instanță devolutivă a fondului cauzei, pe baza dovezilor administrate. Însă, în cadrul acestui amplu motiv de recurs formulat de recurentul reclamant din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., dezvoltat prin multitudinea de critici enunțate, această parte procesuală solicită practic, instanței de recurs să procedeze la reevaluarea situației de fapt a cauzei, în temeiul probelor administrate, pe care le și dezbate, pentru a se ajunge la concluzia existenței unei alte situații de fapt decât cea configurată de curtea de apel. Astfel, invocând încălcarea în cauză a prevederilor art. 1385 alin. (1) și (3) C. civ. și ale art. 1388 C. civ. referitoare în esență, la principiul reparării integrale a prejudiciului și la stabilirea pierderii și a nerealizării câștigului din muncă, recurentul reclamant solicită de fapt, instanței de recurs ca pe baza dovezilor administrate cauzei pe care le invocă și prin cererea de recurs, această instanță să constate că beneficiul invocat nu ar fi fost realizat datorită desfășurării procesului penal. Această reevaluare solicitată Înaltei Curți este însă, una de temeinicie, de reconfigurare a situației de fapt a cauzei, fapt care excede coordonatelor controlului jurisdicțional al instanței de recurs, delimitate potrivit celor expuse anterior. Așadar, atât timp cât instanța de apel a stabilit în mod definitiv în baza probelor administrate (inclusiv a celor indicate de către recurentul reclamant), referindu-se chiar în mod expres la elementele factuale pe care recurentul le reinvocă în această direcție în cererea de recurs, că recurentul reclamant "nu a dovedit prin nici un mijloc de probă că ar fi putut realiza venituri în același cuantum lunar și în această perioadă. (...) Curtea constată că nu se poate reține existența unui raport cert de cauzalitate în această privință. (...) Mai mult, nu există un raport de cauzalitate între inculparea unei persoane și faptul că aceasta nu mai desfășoară activități lucrative de natura celor desfășurate anterior sau de orice altă natură, de vreme ce nicio interdicție generală în acest sens nu a fost impusă punctual persoanei în cauză și nu rezultă că procesul penal ar fi determinat pierderea capacității de muncă a persoanei în cauză, reclamantul având probleme de sănătate înainte de declanșarea procedurilor judiciare penale. (...) Curtea constată că reclamantului nu i se pot acorda daune materiale reprezentând beneficiul nerealizat pe perioada 23.03.2007 - 20.12.2017, întrucât, pe de o parte, conform celor anterior expuse, nu sunt întrunite condițiile cumulative ale angajării răspunderii civile delictuale, iar pe de altă parte, reclamantul nu a dovedit prin nici un mijloc de probă că ar fi putut realiza venituri în același cuantum lunar, sau într-un alt cuantum, și în această perioadă", Înalta Curte nu poate pe cale de consecință, decât să constate corecta aplicare a normelor juridice incidente invocate de recurentul reclamant la această situație de fapt concretă decelată de curtea de apel. Secundul motiv de recurs al reclamantului, încadrat de acesta în prevederile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., însă subsumabil de fapt, doar dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât pune în discuție eronata aplicare de către instanța de apel doar a unor norme procesuale, este de asemenea nefondat. Astfel, recurentul consideră nelegală aprecierea instanței de apel relativă îndepărtării în temeiul prevederilor art. 328 și art. 329 C. proc. civ., a prezumțiilor referitoare la cheltuielile de judecată invocat a fi fost efectuate în procesul penal, reținute de tribunal. Înalta Curte constată sub acest aspect, faptul că prin întreg ansamblul de critici arondat acestui motiv de recurs, reclamantul nu contestă utilizarea de către tribunal a acestui mijloc de probă (prezumțiile) în justificarea acordării categoriei menționate de despăgubiri materiale. Or, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte constată că sumele indicate cu acest titlu de către recurentul reclamant, derivă din încheierea unor acte juridice având ca obiect exempli gratia: cumpărarea de alimente, de combustibil, achiziționarea de servicii hoteliere. Pe cale de consecință, într-adevăr deveneau incidente în cauză dispozițiile art. 309 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la admisibilitatea probei cu martori, indicate de către instanța de apel: "(2) Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON" coroborate cu art. 329 C. proc. civ.: "În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori". Așadar, raportat la cuantumul indicat de recurent al acestor cheltuieli și la dispozițiile procesuale ilustrate, proba cu prezumții judiciare nu putea fi într-adevăr folosită pentru dovedirea tezei probatorii a efectuării acestor cheltuieli invocate și a fortiori (cu atât mai mult), nu putea fi utilizată singură în acest scop procesual. Instanța de apel nu a reținut în cadrul deciziei recurate existența vreunei excepții din cele prevăzute la art. 309 alin. (4) C. proc. civ., pentru ca proba cu martori și subsecvent, cea cu prezumții să devină admisibile în privința teze probatorii punctuale enunțate anterior. Starea de afectare personală a recurentului, invocată de această parte procesuală a fi fost determinată de desfășurarea procesului penal, nu îl exonerează pe reclamant de obligația procesuală derivată din art. 249 C. proc. civ., respectiv cea de probare a susținerilor sale, sfera de aplicare dispozițiilor art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ. fiind una limitată și specială (de exemplu: relația afectivă apropiată dintre părțile contractuale) - dat fiind caracterul de excepție al acestei norme juridice ultim enunțate - care nu cuprinde și o astfel de împrejurare de altfel, nereținută de către instanța de apel în cadrul situației de fapt a cauzei decelate în mod definitiv. Împrejurarea invocată în cererea de recurs în sensul că hârtia folosită pentru astfel de acte este una de tip termic care se șterge după o perioadă de timp, nu poate contura nici excepția procesuală reglementată de art. 309 alin. (4) pct. 3 C. proc. pen., întrucât acest aspect nu poate fi echivalat nici cazului fortuit și cu atât mai puțin forței majore, atât timp cât acest element putea fi cel puțin prevăzut - dacă nu și împiedicat prin diverse mijloace -, recurentul reclamant însuși invocând în această direcție în cererea de recurs, notorietatea acestui aspect. Așadar, grefat pe elementele expuse supra și atât timp cât instanța de apel a stabilit în urma evaluării probatoriului, că "Or, reclamantul nu a administrat nici un fel de înscrisuri doveditoare în acest sens, (...). Apare greu de crezut că reclamantul nu a păstrat nici un bon fiscal, nici o factură fiscală, nici o chitanță, care să ateste cheltuielile pe care le-a făcut în perioada de derulare a procesului penal", rezultă că în mod corect au fost aplicate în cauză de către curtea de apel prevederile art. 328 și art. 329 C. proc. civ. Nici motivul de recurs arondat daunelor morale pentru durata excesivă a procesului penal, încadrat de recurentul reclamant în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în referire la art. 1 alin. (1) C. civ., nu poate fi primit. Potrivit art. 1 alin. (1) C. civ., "Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului". Contrar susținerii recurentului reclamant, se constată că instanța de apel nu a pronunțat soluția în privința acestui capăt al cererii de chemare în judecată fundamentând-o prin prisma jurisprudenței expuse în cadrul deciziei recurate, ci dimpotrivă, după ce a expus criteriile de apreciere a caracterului nejustificat al duratei unei proceduri, regăsite și decelate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, curtea de apel a procedat la cercetarea concretă în cauză a incidenței acestor criterii și subsecvent, la evaluarea cuantumului daunelor generate de durata nerezonabilă identificată. Sub acest aspect, reamintind că textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formând împreună un "bloc de convenționalitate", obligatoriu pentru autoritățile statale, deci inclusiv pentru instanțele judecătorești, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 11 și art. 20 din Constituția României, dar și al articolului 46 din Convenție, Înalta Curte consideră că eventuala neaplicare a criteriilor statuate potrivit acestei jurisprudențe obligatorii în cauza dedusă judecății, ar fi determinat premisa încălcării articolelor convenționale respective. Se observă că și în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul reclamant invocă și critică aprecierile concrete ale instanței de apel asupra evaluării incidenței acestor criterii în cauza dedusă judecății în raport de particularitățile acesteia, ceea ce determină concluzia că de fapt, deși invocă lipsa unei evaluări proprii a instanței de apel, în realitate această parte procesuală contestă înseși statuările concrete ale curții de apel realizate sub acest aspect. Or, atât timp cât subsecvent indicării jurisprudenței relevante în domeniu, instanța de apel a procedat la aplicarea criteriilor incidente în materie (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, miza litigiului pentru persoana în cauză) în mod aplecat la cazul dedus judecății, în funcție de circumstanțele acestuia, nu se poate reproșa respectivei instanțe de judecată o încălcare a dispozițiilor art. 1 alin. (1) C. civ. și nici o lipsă de motivare sub acest aspect în cadrul deciziei recurate, din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Întrucât vizează temeinicia deciziei recurate, reevaluarea acestor criterii în recurs, astfel cum solicită de fapt recurentul în cadrul acestui grup de critici din cererea de recurs, reprezintă o operațiune procesuală prohibită în această cale de atac, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale recursului anterior ilustrate. Înalta Curte apreciază nefondat, pentru rațiuni similare, și motivul patru de recurs al acestei părți procesuale. Astfel, contrar criticilor recurentului reclamant, se observă că instanța de apel a procedat la realizarea unei analize proprii asupra cuantumului daunelor morale cuvenite reclamantului pentru detenția sa nedreaptă. Este adevărat că și sub acest aspect, curtea de apel a debutat prin a ilustra jurisprudența în materie, însă în egală măsură se observă că subsecvent prezentării aspectelor de ordin general regăsite și în practica judiciară, instanța de apel a arătat în continuare că acordarea sumei de 100 Euro/zi de detenție nedreaptă este justificată în raport de particularitățile specifice ale cauzei, raportat la criteriile avute în vedere de art. 540 C. proc. pen., arătând totodată, că "Indiferent de repercusiunile psihice suferite de reclamant, acestea nu pot constitui un fundament suficient pentru acordarea unor daune morale exagerat de mari și care să poată fi catalogate, finalmente, ca reprezentând o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului, prin depășirea evidentă a scopului compensatoriu, rezonabil și echitabil, respectiv, consolatoriu pentru prejudiciul moral pe care l-a resimțit reclamantul". Nu se poate așadar, imputa nici sub acest aspect instanței de apel, din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., încălcarea art. 1 alin. (1) C. civ. sau lipsa unei motivări proprii asupra acestor elemente. Penultimul motiv de recurs al reclamantului, arondat art. 488 pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la prevederile art. 1349 C. civ. și art. 1373 C. civ. este nefondat din perspectiva a două elemente. Primul este acela că excepția inadmisibilității în privința cererii reclamantului având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata de daune morale cauzate prin privarea de libertate în perioada 30.10.2006 - 23.03.2007, a fost corect soluționată de curtea de apel prin prisma principiului specialia generalibus derogant, prin raportare la existența și prevalența astfel, a procedurii speciale existente și reglementate de art. 539 C. proc. civ., paragrafele din cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 ilustrate de către instanța de apel sub acest aspect fiind edificatoare. Secundul element vizează faptul că deși în titlul acestui motiv de recurs, reclamantul se raportează la perioada privării de libertate, cu toate acestea, în dezvoltarea motivului de recurs, această parte procesuală se raportează la măsura procesual penală a interdicției de a părăsi localitatea, măsură sub imperiul căreia reclamantul s-a aflat în perioada 23.03.2007 - 13.11.2012, potrivit situației de fapt configurate de către instanța de apel. Or, pe acest palier de discuție, se observă că instanța de apel nu a admis nici o excepție a inadmisibilității în privința acestui capăt de cerere, ci dimpotrivă, a soluționat pe fond capătul de cerere privind acordarea de daune morale pentru aplicarea măsurii interdicției de a părăsi localitatea, fundamentat de reclamant pe dispozițiile art. 1349 și art. 1373 C. civ. Așadar, raportat la aceste coordonate procesuale stabilite în apel de instanța de apel, Înalta Curte, în respectul prevederilor art. 494 C. proc. civ. în referire la art. 477 C. proc. civ., observă că criticile recurentului reclamant sunt nefondate întrucât chiar regimul juridic de drept comun reglementat de C. civ., recte art. 1349 și art. 1373 C. civ. impun întrunirea mai multor condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale, una dintre acestea fiind existența unei fapte ilicite. Or, în cadrul deciziei civile s-a reținut în mod definitiv în cadrul situației de fapt de care prezenta instanță de recurs este ținută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdicțional, că nu a existat vreo faptă ilicită, astfel încât pe cale de consecință, soluția de neantrenare a răspunderii juridice a intimatului sub acest aspect este corectă prin prisma art. 1349 și art. 1373 C. civ., neputându-se invoca în mod fondat pe cale de consecință, nici încălcarea art. 25 sau art. 52 Constituția României, atât timp cât instanța de apel, devolutivă a fondului cauzei, a stabilit în cadrul situației de fapt a cauzei, inexistența unei fapte ilicite. Instanța prezentă de recurs nu își însușește nici ultimul motiv de recurs invocat de recurentul reclamant, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. (în realitate, subsumat exclusiv dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât reclamantul invocă prin intermediul său nelegala aplicare de către instanța de apel a unor norme procedurale), relativ încălcării de către curtea de apel a prevederilor art. 468, art. 470 alin. (1) lit. c) și art. 476 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la apelul declarat de intimatul DIICOT S.T. Cluj. Astfel, contrar aserțiunii recurentului reclamant, instanța de apel a ilustrat în decizia recurată chiar prin citat susținerile apelantului DIICOT S.T. Cluj realizate în faza procesuală a fondului, susțineri care i-au mărginit analiza respectivei căi de atac (a se vedea filele x ale deciziei recurate). Lecturând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a grefat raționamentul juridic în limita acestor jaloane stabilite de intimat încă din prima fază a judecății, elocvente în acest sens fiind exempli gratia, trimiterile exprese ale instanței de apel la susținerile procurorului DIICOT din faza procesuală a fondului, susțineri referitoare la cuantumul disproporționat al daunelor morale acordate pentru detenție nedreaptă (pagina 49 a deciziei recurate). Opoziția intimatului pârât DIICOT S.T. Cluj cu privire la acordarea diverselor sume de bani a fost exprimată în mod argumentat de această parte procesuală în cadrul dezbaterilor asupra fondului cauzei din fața tribunalului, în vreme ce aspectele invocate prin memoriul depus în faza procesuală a apelului au fost calificate de către curtea de apel ca reprezentând concluzii scrise. Înalta Curte constată însă, că elemente în privința cărora recurentul reclamant invocă preluarea lor fidelă de către curtea de apel din memoriul de apel al procurorului depus tardiv, se regăsesc de fapt, în același mod detaliat și în cuprinsul cuvântului pe fondul cauzei al procurorului din prima fază a judecății (de exemplu: trimiterile la practica aferentă chestiunii de drept a duratei excesive a procedurii judiciare, acestea regăsindu-se într-o formă similară, detaliată, atât în pledoaria orală a procurorului DIICOT din fața tribunalului - filele x verso, 181 dosar fond, ultimul volum - cât și în paginile 3 și 4 din memoriul depus de intimat în apel la data de 11.05.2022). Utilizarea sintagmei "deși este posibil" de către instanța de apel nu este de natură să ilustreze o ignorare de către aceasta a obligației sale procesuale de a stărui în aflarea adevărului, reglementată de art. 22 C. proc. civ., ci, dimpotrivă, indică din perspectiva dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., aprecierea curții de apel asupra caracterului deficitar al probei reținute de tribunal în justificarea acordării despăgubirilor reprezentate de cheltuielile de judecată invocat a fi fost realizate în cadrul procesului penal. Ea reprezintă așadar, o expresie folosită în cadrul raționamentului juridic dezvoltat de instanța de apel sub acest aspect. Concomitent, nu se observă în cadrul deciziei recurate nici vreo ignorare de către curtea de apel, prin antiteză, a apărărilor, excepțiilor invocate de către apelantul pârât Statul Român, astfel cum nefondat invocă recurentul reclamant. Raportat totodată, la caracterul identic al problematicii juridice supuse dezbaterii în ambele faze de fond și de apel ale judecății, precum și la împrejurarea că o soluție juridică se sprijină în general, pe o sumă de argumente care pot deveni astfel, comune pentru acei ce consideră soluția respectivă ca fiind cea corectă, Înalta Curte, pentru ansamblul considerentelor expuse, conchide că nu se poate reproșa instanței de apel o soluționare a unor motive de apel formulate în afara termenului legal procesual, astfel cum în mod nefondat invocă recurentul din perspectiva dispozițiilor art. 468, art. 470 alin. (1) lit. c) și art. 476 alin. (2) C. proc. civ. Urmare a celor expuse, se impune respingerea recursului reclamantului ca nefondat. Același caracter juridic îl prezintă și recursul promovat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Astfel, motivul principal de recurs al acestei părți procesuale vizează greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor legale referitoare la prescripția dreptului material la acțiune. Înalta Curte de Casație și Justiție, în acord cu susținerile intimatului reclamant din cuprinsul întâmpinării formulate în recurs, constată că prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 incidentă cauzei pendinte, problema datei de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune în situația caracterului nedrept al detenției preventive (ipoteză regăsită în speță) a fost tranșată: "41. (...) Soluția dată/pronunțată pe fondul acuzației în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată și nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluție nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. (...) 42. De aceea, statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. (...) 44. Prin urmare, având în vedere obligația statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilității libertății individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluției procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparație atât materială, cât și morală. De aceea, condiționarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție în condițiile în care, în temeiul acestor dispoziții constituționale, și soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate". Așadar, întrucât potrivit celor expuse, dies ad quo a termenului de prescripție este acela al datei rămânerii definitive a hotărârii judecătorești penale de achitare și întrucât această dată a fost decelată de curtea de apel, pe baza probelor administrate cauzei, a fi 20.12.2017, rezultă că soluția de respingere a excepției de prescripție a dreptului material la acțiune criticată este una legală, corectă în raport de prevederile art. 541 alin. (2) C. proc. pen.: "Acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, a ordonanței sau, după caz, a încheierilor organelor judiciare prin care s-a constatat eroarea judiciară, privarea nelegală sau injustă de libertate, respectiv caracterul nelegal al măsurii de supraveghere tehnică". Trimiterile acestui recurent pârât la calificarea datei emiterii încheierii Tribunalului Brăila (2007) de înlocuire a măsurii preventive a arestării ca reprezentând momentul de debut al curgerii termenului de prescripție în discuție, întrucât prin respectivul act procesual penal s-ar fi constatat caracterul nelegal al măsurii preventive de libertate, sunt nefondate, atât timp cât în cadrul situației de fapt a cauzei, stabilite în mod definitiv de către curtea de apel în temeiul probelor administrate în cauză, instanța de apel a reținut că "În speță, după cum bine se poate constata din actele dosarului, nu există o încheiere penală prin care să se fi constatat caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate, respectiv, nu există o încheiere penală prin care să se fi stabilit faptul că arestarea preventivă a reclamantului în perioada 30.10.2006 - 23.03.2007 ar fi fost nelegală" (pagina 45 a deciziei recurate).