ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 908/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă la 06.06.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro reprezentând daune morale, cauzate prin detenția nelegală, impunerea măsurii preventive de a nu părăsi teritoriul țării, condamnarea nelegală și condițiile inumane și degradante de detenție la care a fost supus în perioada încarcerării; obligarea pârâtului la plata sumei de 223.213.7 ron reprezentând daune materiale ce constau în cheltuielile de judecată efectuate în cadrul dosarului penal nr. x/2007, constând în onorarii de avocat, transport, cazare, expedieri poștale; obligarea pârâtului la plata dobânzii aferente sumei solicitate de la data formulării cererii de chemare în judecată și până la achitarea integrală a sumei datorate; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentului dosar. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 1.000.000 euro reprezentând daune morale cauzate prin detenția nelegală și măsura preventivă de a nu părăsi teritoriul țării impusă, condamnarea dispusă nelegal și condițiile inumane și degradante de detenție la care a fost supus în perioada încarcerării; obligarea pârâtului la plata sumei de 223.213.7 ron reprezentând daune materiale ce constau în cheltuielile de judecată efectuate în cadrul dosarului penal nr. x/2007, constând în onorarii de avocat, transport, cazare, expedieri poștale; obligarea pârâtului la plata dobânzii aferente sumei solicitate de la data formulării cererii de chemare în judecată și până la achitarea integrală a sumei datorate, cu obligarea la plata cheltuielor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 539 și urm. Cod de procedură penală, art. 61, 72, art. 1349 și urm. C. civ., art. 52, 53 din Constituția României, art. 5 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin sentința civilă nr. 85513.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, a fost admisă cererea formulată de petentul A. și a fost dispusă strămutarea judecării acțiunii civile ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Cluj, la Tribunalul Bistrița-Năsăud. Prin încheierea civilă nr. 537/F/23.11.2018, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost dispusă scoaterea de pe rol a acțiunii civile formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, având ca obiect acțiune în răspundere delictuală și trimiterea dosarului spre soluționare Tribunalului Bistrița Năsăud. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalul Bistrița Năsăud, secția I civilă la 05.12.2018, sub nr. x/2018.

Sentința pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud Prin sentința civilă nr. 783/F/27.04.2022, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Finanțelor Publice Bistriț-Năsăud; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 250.000 de euro (sau echivalentul în RON la data plății), cu titlu de daune morale și suma de 207.379,7 RON, cu titlu de daune materiale; a obligat pârâtul să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumelor de 250.000 de euro și de 207.379,7 RON, începând cu 06.06.2018, data introducerii acțiunii, până la data plății efective.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia Prin decizia civilă nr. 601/21.02.2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelurile formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud și de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism-Biroul Teritorial Bistrița Năsăud împotriva sentinței civile nr. 783/F/27.04.2022, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, secția civilă; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 30.000 de euro (sau echivalentul în RON la data plății), cu titlu de daune morale și suma de 180.602,42 RON, cu titlu de daune materiale; a menținut restul dispozițiilor din sentința apelată; a respins apelul incident formulat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 601/21.02.2024 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă au declarat recurs reclamantul A., pârâtul Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița Năsăud și recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism-Biroul Teritorial Bistrița-Năsăud. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, arătând că prin decizia atacată s-a făcut aplicarea greșită a normelor de drept material și procedural (art. 539 C. proc. pen., art. 1349 și urm. C. civ.), astfel că se impune rejudecarea pentru a asigura o soluționare corectă și echitabilă a cauzei. Într-o primă critică, recurentul-reclamant a arătat că, în mod greșit, instanța de apel nu a acordat despăgubiri pentru măsura restrictivă de libertate constând în interdicția de a părăsi țara, sens în care a aplicat greșit dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ. privind răspunderea civilă delictuală. Instanța de apel a apreciat eronat că în situația dată nu ne-am afla în prezența unei fapte ilicite constând în aplicarea unor măsuri restrictive de libertate nedrepte. Recurentul a fost supus unor măsuri restrictive de libertate extrem de intruzive, respectiv obligația de a nu părăsi țara, însoțită de următoarele obligații suplimentare: să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; să se prezinte la organele de poliție, respectiv IPJ Cluj ori de câte ori este chemat; să nu își schimbe locuința fără încuviințarea organului judiciar care a dispus măsura; să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme; să nu se apropie de nici una dintre persoanele vătămate, de membrii familiei acestora, de martorii și inculpații din cauză, respectiv să nu comunice direct sau indirect cu aceștia, un număr de peste 150 persoane, pentru o perioadă de 5 ani, 7 luni și 20 de zile. Instanța de apel adaugă la lege când afirmă că pentru a reține caracterul ilicit al măsurii restrictive de libertate este necesar să se fi hotărât anterior caracterul nelegal al acesteia. Adăugarea acestei cerințe a nelegalității măsurii nu are un fundament legal, fiind rezultatul unei analogii eronate cu textul de la art. 539 C. proc. pen.. În primul rând, condiția caracterului nelegal al măsurii arestului preventiv a fost prevăzută pentru legiuitor exclusiv pentru această formă specială de angajare a răspunderii. Întocmai cum instanța de apel reține că art. 539 C. proc. pen. nu poate fi extrapolat pentru alte măsuri restrictive, nici condițiile instituite prin această reglementare nu vor putea fi extrapolate. În al doilea rând, întreaga argumentație din cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 pornește de la ideea că textul art. 539 C. proc. pen.. nu respectă standardul impus de art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, criticând condiționarea dreptului la reparație de stabilirea caracterul nelegal al măsurii prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei. În aceste condiții, rămâne de analizat dacă simpla emitere a unei soluții de achitare, precum cea dispusă prin decizia penală nr. 1342/A/2017 de Curtea de Apel Galați, este aptă să determine caracterul nedrept și, implicit ilicit, nu și neapărat nelegal, al măsurii restrictive dispuse în cauză. Or, poziția recurentului este în sens afirmativ, ilicitul fiind consecință automată a achitării, prin raportare la analiza retroactivă ce poate și se impune a fi făcută, respectiv că acea măsură nu a fost necesară și a îngrădit libertatea inculpatului într-o manieră vătămătoare și inutilă. Astfel, ilicitul este derivat al nedreptății și nu neapărat al nelegalității. În urma unei achitări definitive, nici exprimarea suspiciunilor cu privire la nevinovăția unui acuzat nu mai este admisibilă. Prezumția de nevinovăție înseamnă că, în cazul în care a existat o acuzație penală și procedurile penale s-au încheiat printr-o achitare, persoana care a fost subiectul procedurilor penale este nevinovată în fața legii și trebuie să fie tratată într-o manieră compatibilă cu această stare de nevinovăție. Astfel, soluția de achitare va genera caracterul nedrept al măsurii restrictive de liberate, aptă să constituie ilicitul, devenind indiferent și eventualul caracter nelegal. Această concluzie derivă din imperativul aplicării art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, dreptul la despăgubire urmând a fi recunoscut inclusiv în ipoteza restricționării nedrepte a libertății în cursul procesului penal. În aceste condiții, argumentele dezvoltate în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 nu vor fi direct aplicabile, dar recurentul se poate prevala de aceste raționamente pentru a dovedi că simpla achitare în baza deciziei penale nr. 1342/A/2017 de Curtea de Apel Galați conferă acestuia dreptul la despăgubire pentru măsurile restrictive de liberate menținute pentru o perioadă de 5 ani, 7 luni și 20 de zile. Printr-o a doua critică, recurentul-reclamant a arătat că în mod greșit instanța de apel nu a acordat despăgubiri pentru atingeri aduse onoarei, reputației și demnității. Instanța de apel a apreciat că singurele temeiuri apte să genereze despăgubiri sunt răspunderea specială pentru arestul dispus într-o procedură penală finalizată cu achitarea, instituită prin art. 539 C. proc. pen., și răspunderea delictuală de drept comun pentru durata excesivă și nerezonabilă a procedurilor penale. Cu toate acestea, motivele pentru care recurentul a solicitat, iar Tribunalul Bistrița a acordat despăgubiri pentru atingerea acestor valori nepatrimoniale nu se rezumă la caracterul nedrept al măsurii preventive și durata excesivă a procedurilor penale. Astfel, afectarea recurentului s-a materializat într-o manieră complexă, ce excedează dispozițiilor art. 540 C. proc. pen. și consecințelor duratei procesului. În acest sens, prima instanță a avut în vedere modalitatea în care s-au derulat procedurile penale sau condițiile de detenție de pe perioada arestului preventiv, arătând expres că este vorba de lezarea altor drepturi fundamentale ale omului și, implicit, invocarea altor temeiuri de drept decât cele ce privesc repararea prejudiciilor privind lezarea dreptului la libertate. Or, instanța de apel omite să aibă în vedere această faptă ilicită distinctă, limitându-se să rețină că "pentru mediatizarea excesivă a cazului, nu poate fi antrenată răspunderea statului, cât timp nu s-a reținut o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție de către organele de cercetare penală și, mai apoi, de către instanțele de judecată." Instanța de apel omite că prin administrarea declarațiilor de martori și pe baza înscrisurilor de la dosar, instanța de fond reține o faptă ilicită suplimentară, constând în derularea defectuoasă a urmăririi penale. Mai departe, se dezvoltă o eroare de raționament, mediatizarea nefiind fapta ilicită în sine, ci consecința vătămătoare a acesteia. Cu alte cuvinte, din cauza modalității defectuoase de derulare a anchetei, (prezentarea inculpaților cu cătușe în fața presei, furnizarea și scurgerea de informații trunchiate către presă, etc.) s-a generat o mediatizare a dosarului ce, în final, a condus la încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale recurentului. Prin aceasta au fost încălcate drepturile stipulate de articolele 3 (interzicerea tratamentelor inumane ori degradante), 5 (dreptul la libertate și la siguranță), 6 (dreptul la un proces echitabil) și 8 (dreptul la respectarea vieții private) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A treia critică a recurentului-reclamant a vizat greșita neacordare de daune materiale pentru a doua noapte de cazare. Instanța de apel a apreciat justificată critica referitoare la acordarea de daune materiale reprezentând cheltuieli cu a doua noapte de cazare, cea ulterioară fiecărui termen de judecată. În acest sens, deși instanța de apel este de acord cu aplicarea prezumției judiciare referitoare la nevoia de cazare pentru asigurarea prezentării la termenele de judecată din Brăila și Galați de după strămutare, apreciază că aceasta se aplică exclusiv pentru noaptea de cazarea anterioară judecății. Potrivit art. 329 C. proc. civ., în cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins. Ele însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori. În acest sens, trebuie reținut cu titlu de element factual, că ședințele de judecată de pe parcursul dosarului penal presupuneau cu regularitate audierea de martori. Astfel, numărul mare de termene de judecată și durata acestora s-a datorat volumului mare de martori din dosarul penal. În aceste condiții, termenele de judecată aveau o durată considerabilă, finalizându-se constant în a doua parte a zilei și de multe ori în cursul nopții. Mai departe, trebuie avut în vedere că distanța dintre Cluj-Napoca și Brăila sau Galați este de peste 500 km, drumul normal, fără condiții de trafic sau meteo ieșite din comun, necesitând aproximativ 10 ore de condus. Ultima critică a recurentului-reclamant se referă la acordarea daunelor morale într-un cuantum nejustificat de redus, situație față de care au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1385, art. 1391 și art. 252 C. civ. Astfel, deși instanța de apel face o trimitere corectă la criteriile abstracte ce guvernează stabilirea daunelor morale și surprinde modalitatea în care s-a materializat suferința fizică și psihică a recurentului, greșeala este generată de aplicarea în concret a acestora, din prisma stabilirii cuantumului de acordat. Modalitatea de cuantificare generează o încălcare întocmai a criteriilor la care face trimitere instanța de apel, aprecierea devenind astfel nerezonabilă, injustă și lipsită de echitate, generând în final o sumă derizorie. Însăși discrepanța față de suma acordată de prima instanță arată o lipsă de rezonabilitate din partea instanței de control judiciar. Suma acordată nu doar că nu aduce alinare sau satisfacție morală recurentului ci generează frustrare suplimentară, percepția acestuia fiind că însăși hotărârea menită să atenueze dezagreabilul face parte din materializarea opresiunii aduse asupra acestuia, ce aparent nu a luat sfârșit nici în prezent. Relevante în amploarea suferinței produse recurentului sunt elementele la care acesta a făcut trimitere constant pe durata litigiului, respectiv: persoana acestuia (istoricul profesional, situația familială și poziția din societate, reputația de care se bucura, faptul că la debutul dosarului penal cariera era în ascensiune); specificul acuzațiilor penale, respectiv că recurentul ar fi furnizat ziariștilor coinculpați informații utilizate pentru șantaj la care avea acces, dat fiind că își desfășurase anterior activitatea în instituții ale statului specializate în culegerea de informații; condițiile inumane de detenție ce au afectat însăși integritatea fizică și psihică a recurentului și au accentuat suferința produsă de măsura arestului. Totodată trebuie avută în vedere modalitatea în care s-a derulat dosarul penal: mediatizare exagerată plecând de la scurgeri de informații din partea organelor de cercetare, cu articole de presă la nivel național în care inculpații erau redați într-o conotație negativă, cu decupări din interceptări sau extrase din actele procesuale menite să inducă publicului ideea de vinovăție a inculpaților, imagini TV cu inculpații în cătușe; recurentul a fost supus unor diverse forme de presiuni atât directe cât și asupra membrilor familiei; strămutarea și complexitatea dosarului au impus 180 de deplasări Cluj-Napoca - Brăila, ce a determinat ca simpla derulare a procesului penal să reprezinte o executare în sine a unei pedepse, soluția de achitare devenind astfel un panaceu derizoriu; suferința îndurată prin raportare la traumele produse familiei acestuia; gravitatea acuzațiilor, durata și amploarea activităților judiciare. Recurentul arată că parte din criticile aduse în privința manierei de cuantificare este și cea privind raportarea la un pretins standard derivat din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că deși instanța de apel trimite la valori acordate de instanța europeană, omite să ia în considerare faptul că practica națională conturează un standard mai ridicat din prisma compensării vătămării prin daune. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița Năsăud a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii supuse reformării și reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului cu titlu de daune morale și materiale. O primă critică a recurentului-pârât a vizat modalitatea de stabilire a caracterului nelegal al privării de libertate. Astfel, în contradictoriu cu susținerile instanței de apel, recurentul arată că în ceea ce privește stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate în urma arestării preventive, nu se poate pronunța decât judecătorul de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară, respectiv instanța de judecată. Pentru a se naște dreptul la despăgubire este necesar ca încheierea sau hotărârea pronunțată de judecător să fie definitivă și să constate că măsura a fost luată, prelungită sau menținută cu încălcarea dispozițiilor legale. Nu se pune problema nelegalității atunci când măsura a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale, însă ulterior s-a apreciat că se impune înlocuirea ei cu o măsură preventivă mai blândă (exact ca în prezenta cauză, când măsura arestării preventive a fost înlocuită cu obligația de a nu părăsi țara), întrucât nelegalitatea unei măsuri preventive vizează aspecte ce țin de nerespectarea condițiilor legale de luare, prelungire sau menținere a măsurii respective. Caracterul nelegal al privării de libertate nu rezultă implicit din soluția dispusă de organele judiciare, iar hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui, temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. În acest sens, prin Decizia nr. 15/18.09.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946/29.11.2017, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul textului de lege menționat. În același timp, Înalta Curte a reținut că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. În sens contrar, prin decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen. sau achitare, încalcă art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Referitor la autoritatea competentă să constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul la repararea pagubei, Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a reținut că art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. condiționează repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz. Această condiționare instituie, în sarcina organelor judiciare anterior referite, o obligație de a se pronunța prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunță hotărârea definitivă și care au făcut obiectul controlului pe calea contestației, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204 - 206 din C. proc. pen. De asemenea, aceasta presupune obligația instanței de judecată care se pronunță prin hotărâre definitivă asupra cauzei, de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate. Prin urmare, conform Curții Constituționale, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanță de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare. Or, în litigiul pendinte, încheierile prin care s-a dispus și apoi s-a prelungit măsura arestării preventive au fost contestate de către apelantul reclamant, iar prin încheieri definitive, contestațiile au fost respinse, ca neîntemeiate. În ceea ce îl privește pe reclamantul din prezenta cauza, nici prin încheierile definitive prin care s-a dispus și apoi s-a prelungit măsura arestării sale preventive de către judecătorii de drepturi și libertăți, și nici prin încheierea judecătorului de cameră preliminară sau prin hotărârea instanței de judecata nu s-a stabilit caracterul nelegal al privării sale de libertate, împrejurare care reiese cu claritate din hotărârile judecătorești dispuse în prezenta cauză. Prin încheierea penală nr. 146/2006 s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului, iar prin încheierea din 26.03.2007 s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, ce a fost revocată prin încheierea din 13.11.2012, observându-se faptul că apărarea nu a formulat critici referitoare la legalitatea măsurilor preventive, iar instanța, din oficiu, nu a identificat aspecte de natură să pună la îndoială condițiile de luare a măsurilor preventive și de menținere a acestora. Mai mult, examinarea măsurilor preventive dispuse în cauză indică respectarea condițiilor de legalitate. O a doua critică a recurentului-pârât se referă la daunele morale acordate pentru arestarea abuzivă. În acest sens, recurentul învederează că dreptul la repararea pagubei conferit de art. 5 paragraful 5 din Convenție este direct și strict condiționat de stabilirea unei arestări nelegale, ilicite, iar această condiție rezultă din chiar redactarea normei convenționale. Totodată, Curtea de la Strasbourg a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată și trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii. În cauză, acordarea daunelor morale se poate face numai în condițiile legii, iar legea în vigoare, respectiv art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., restrânge acordarea despăgubirilor numai în cazul în care măsura preventivă a fost dispusă în mod nelegal. Curtea Europeană a Drepturilor Omului impune și ea verificarea caracterului nelegal al arestării/detenției, din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 5 paragrafele 1 - 4 din Convenție și face acest lucru pentru simplul motiv că, în caz contrar, respectiv în cazul unei privări legale de libertate, nu poate activa dispozițiile art. 5 paragraful 5 din Convenție în vederea acordării de despăgubirii. Exigențele mai sus menționate caracterizează, și aplicarea dispozițiilor art. 9 alin. (5) și art. 539 din C. proc. pen., întrucât ambele norme de procedură penală condiționează recunoașterea dreptului la repararea pagubei de stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate, după caz, fie prin ordonanța procurorului, fie prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, fie prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanței învestite cu judecarea cauzei. Constatarea nelegalității măsurii privative de libertate trebuie să fie explicită și să rezulte din încălcări determinate ale legii, respectiv din nerespectarea, condițiilor legale de luare, prelungire sau menținere a măsurii preventive. În doctrină, în mod constant, s-a arătat că dreptul la despăgubire consacrat de dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., respectiv de prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenție, subzistă, în condițiile arătate, independent de împrejurarea că la finalul procesului penal inculpatul este achitat sau condamnat definitiv pentru infracțiunea pentru care s-a dispus măsura privativă de libertate, deoarece dispozițiile art. 539 din C. proc. pen. nu condiționează dreptul la despăgubire de stabilirea nevinovăției persoanei respective, ci doar de stabilirea nelegalității privării de libertate, în raport cu normele care o reglementează și cu prevederile art. 5 paragrafele 1 - 4 din Convenție, respectiv ale art. 9.alin. (1) - (4) din C. proc. pen. Prin urmare, pentru recunoașterea dreptului la repararea pagubei consacrat de dispozițiile art. 539 din C. proc. pen. nu interesează temeiul de drept în baza căruia inculpatul a fost achitat, norma fiind incidență chiar și în cazul condamnării definitive a persoanei, singura condiție de fond pentru activarea dreptului la despăgubire fiind legată de dovedirea caracterului nelegal al măsurii privative de libertate dispuse față de inculpat în cursul procesului penal. Soluția legislativă reglementată de prevederile art. 539 din Codul de procedură penală este confirmată și de dispozițiile art. 540 din același cod - având denumirea marginală "Felul și întinderea reparației"-, care prevăd expres că "la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situația prevăzută la art. 538". Cu privire la daunele morale, principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proportionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. În cauză, suma de 30.000 euro contravine jurisprudentei și principiilor statuate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care, în Cauza Micu împotriva României, pentru condiții inumane de detenție s-a acordat ca prejudiciu moral suma de 13.200 euro. Solicită instanței de control judiciar ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale să aibă în vedere ca acestea să nu constituie un temei al îmbogățirii fără justă cauză și să fie proporționale cu atingerea adusă persoanei, proportionalitate care trebuie analizată prin raportare la cuantumul acordat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze simulare, asa cum recurentul a arătat mai sus. O a treia critică a recurentului-pârât a vizat daunele materiale acordate reclamantului. Referitor la cheltuielile de cazare în cuantum de 72.077.2 RON, recurentul arată că acestea sunt nedovedite, întrucât deși reclamantul a depus unele facturi, el nu a depus facturi care să dovedească suma acordată de instanță în cuantum de 72.077,2 RON. În ceea ce privește acordarea de cheltuieli de deplasare în cuantum de 88.599,73 RON doar în baza unor prezumții, aceasta nu este legală, întrucât art. 452 din Codul de procedură civilă prevede faptul că aceste cheltuieli trebuie dovedite în concret prin înscrisuri doveditoare care să releve dincolo de orice îndoială că reclamantul a efectuat acele cheltuieli. Referitor la cheltuielile de deplasare care trebuie dovedite prin înscrisuri, nu este aplicabil art. 329 C. proc. civ., întrucât nu este permisă proba cu martori. Solicită reducerea cuantumului despăgubirilor acordate cu acest titlu. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism-Biroul Teritorial Bistrița-Năsăud a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Recurentul a făcut o amplă expunere a situației de fapt, arătând că recurentul A. a fost implicat într-un caz de corupție de mare amploare, ce a avut implicații majore în sistemul judiciar din România. Acesta a fost inițial condamnat pentru crimă organizată și șantaj, acuzații grave care au dus la impunerea unor măsuri preventive, inclusiv detenție. Cazul său a fost investigat de DIICOT Bistrița-Năsăud, structura specializată a Ministerului Public responsabilă cu combaterea crimei organizate. De asemenea, A. a fost acuzat de implicare într-un grup organizat care desfășura activități ilegale, printre care se numărau și acte de șantaj și crimă organizată. Recurentul a învederat că instanța de apel a aplicat greșit legea și a ignorat aspectele procedurale esențiale, astfel încât se impune ca soluția să fie revizuită și cauza trimisă spre o nouă judecată. O primă critică adusă deciziei atacate este că instanța de apel a respins critica Ministerului Public vizând greșita obligare a pârâtului la plata sumei de 35.000 euro cu titlu de daune morale, în condițiile în care reclamantul nu a solicitat constatarea depășirii duratei rezonabile și repararea prejudiciului cauzat prin aceasta, reducând doar cuantumul sumei acordate cu acest titlu la suma de 15.000 euro. Or, atât prima instanță cât și instanța de apel au dispus extra petita obligarea Statului Român la plata despăgubirilor, cu încălcarea dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata de daune morale doar pentru detenția nelegală, măsura preventivă de a nu părăsi teritoriul țării impusă acestuia, condamnarea nelegală și condițiile inumane și degradante de detenție la care a fost supus în perioada încarcerării. Nu a fost solicitată plata de despăgubiri morale pentru durata excesivă procesului penal. Doar s-a menționat în susținerea cererii că durata procesului penal nu este de neglijat. O atare mențiune nu poate fi echivalată cu manifestarea de voință de a pretinde sume de bani de la pârât pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil. Printr-o a doua critică, recurentul a învederat că instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit normele de drept material, respectiv dispozițiile art. 1349 C. civ. și art. 276 alin. (5) C. proc. pen.. Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale privind despăgubirile și a ignorat faptul că A. nu a dovedit toate elementele necesare pentru a justifica cererea de despăgubiri pentru durata excesivă a procesului penal. De asemenea, instanța de apel a greșit prin schimbarea sentinței fără a respecta procedurile legale corecte și fără a lua în considerare toate dovezile relevante prezentate de părți. Recurentul a mai arătat că statul nu ar trebui să suporte întreaga responsabilitate pentru cheltuielile de judecată, iar reclamantul A. ar trebui să contribuie la costurile procesului, având în vedere natura cererilor sale și circumstanțele cazului. Acordarea sumei de 180.602,42 RON cu titlu de daune materiale constând în cheltuieli ocazionate de derularea procesului penal, nu se justifică, cel puțin în parte. Pe de o parte, pentru că reclamantul nu a solicitat în fața instanței penale obligarea persoanelor vătămate (în număr de 53), să-i achite cheltuielile judiciare efectuate, pentru ca instanța penală să poată verifica în ce măsură cheltuielile făcute de reclamant au fost provocate de o parte dintre persoanele vătămate. Pe de altă parte, nici instanța de apel nu a făcut o astfel de cercetare, deși dispozițiile art. 276 alin. (5) din C. proc. pen. o impuneau cu prisosință, cu atât mai mult cu cât, în rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului, la rubrica mijloace de probă pe care se sprijineau acuzațiile aduse acestuia, erau menționate plângerile și declarațiile persoanelor vătămate, care au constituit principalele mijloace de probă, dar cu privire la care instanța penală a decis definitiv că aduceau acuzații neîntemeiate inculpaților din cauza penală, inclusiv reclamantului. Prin urmare, soluția instanței de apel constituie o eludare evidentă a dispozițiilor art. 276 alin. (5) din C. proc. pen., prin transferarea în sarcina statului a întregii responsabilități de despăgubire a reclamantului și, de asemenea, nesocotește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, recurentul arată că în cauza Calmonovici contra României s-a respins capătul de cerere prin care reclamantul solicita despăgubiri pentru încălcarea vieții sale private protejate de art. 8 din Convenție, cu motivarea că orice procedură penală are anumite repercusiuni asupra vieții private și de familie a individului suspus acesteia, dar care nu încalcă art. 8 din Convenție dacă nu depășesc consecințele normale și inevitabile într-o asemenea situație. În consecință, în concepția Curții Europene a Drepturilor Omului, statul nu este ținut a răspunde pentru consecințele normale și inevitabile pe care le generează supunerea unei persoane la o procedură judiciară. Recurentul apreciază că efectuarea anumitor cheltuieli ocazionate de derularea procesului penal reprezintă astfel de consecințe.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la 20.06.2024, recurentul A. a solicitat respingerea recursurile formulate de către celelalte părți și menținerea deciziei recurate în limitele indicate prin memoriul său de recurs. Referitor la recursul Ministerului Public, arată că instanțele anterioare nu s-au pronunțat extra petita, criticile sub acest aspect fiind pur formale. Trimiterea la cauza Calmanovici contra României este irelevantă, argumentația Curții privind acordarea de daune morale pentru pretinsa încălcare a vieții private protejate prin art. 8 din Convenție. Recurentul pretinde că reclamantul nu a solicitat în fața instanțelor penale obligarea persoanelor vătămate să-i achite cheltuielile efectuate, prin raportare la prevederile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., dar neindicând niciun temei de drept ce justifică obligația reclamantului de a fi formulat o astfel de cerere, ori prin care să se stabilească drept o condiție prealabilă angajării răspunderii statului solicitarea adresată persoanelor vătămate. Dispozițiile art. 276 alin. (5) Cod procedură penală vizează exclusiv ipoteza în care cheltuielile inculpatului achitat au fost provocate de persoana vătămată, noțiunea urmând să fie interpretată prin raportare la principiul oficialității urmăririi penale. Astfel, în ipoteza în care acțiunea penală se exercită din oficiu și infracțiunile nu se urmăresc la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum situația dată, mijlocul de sesizare devine indiferent raportat la oficialitatea urmăririi penale. Astfel, chiar dacă ar exista plângeri penale formulate de persoanele ce s-au considerat vătămate, reprezentantul Ministerului Public a exercitat acțiunea penală din oficiu și odată cu continuarea urmăririi penale a preluat responsabilitatea generării de cheltuieli judiciare, fiind elementul determinant în lanțul cauzal generator al prejudiciului. Potrivit regulilor de procedură penală (art. 16), acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă este incident un caz de achitare sau încetare a procesului penal. Ca subiect pasiv al pretinsei infracțiuni, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost lezate, Statul a fost titularul acțiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a apelantului reclamant, derulând din oficiu investigația și conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluția de achitare pronunțată la finalul cercetării judecătorești are semnificația pierderii procesului de către cel care l-a pus în mișcare. Ca gestionar și organizator al activității judiciare în ansamblu și, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare și tragere la răspundere a celor ce săvârșesc infracțiuni, Statul este cel care trebuie să suporte consecințele pierderii acțiunii penale exercitate, constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana față de care a solicitat tragerea la răspundere penală și care a fost achitată definitiv, doar în acest fel asigurându-se conținut și sens reglementării conținute în art. 276 alin. (6) Cod procedură penală, în acord cu care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile. Aceeași orientare se desprinde și din cuprinsul deciziilor civile nr. 2367/2021, nr. 2533/2021, nr. 517/2022 și nr. 77/2022, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind susținută și de considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021. Problema caracterului ilicit al faptei Statului Român nu se pune în cauză, astfel cum s-a subliniat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, răspunderea statului fiind una obiectivă. Pe de altă parte, în situația dată nu au fost formulate plângeri penale față de apelantul reclamant A.. Mai mult, prin analizarea dosarului penal, s-ar putea observa că majoritatea persoanelor vizate din cuprinsul articolelor de presă au fost audiați în calitate de martori și nu de persoane vătămate, dovadă că acțiunea penală nu a fost limitată la faptele redate prin plângerile penale formulate. De asemenea, niciuna dintre persoanele vătămate nu s-au constituit parte civilă în dosarul penal, soluția de achitare fiind emisă inclusiv prin raportare la declarațiile persoanelor vizate de materialele de presă în sensul că s-au simțit vătămate/lezate de acțiunile inculpaților. Referitor la recursul Statului Român arată că, deși recurentul identifică în mod corect aplicabilitatea Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, omite să expună esența acestei decizii, potrivit căreia în acord cu jurisprudență altor instanțe de contencios constituțional din alte sisteme de drept (evocată în considerentele deciziei), se impune ca statul român să ofere o protecție superioară celei stabilită de art. 5 CEDO, cu privire la libertățile individuale afectate prin derularea unui proces încheiat cu o soluție de respingere a acuzației în materie penală, protecție ce nu este asigurată prin limitarea condițiilor de acordarea a despăgubirilor pentru repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate. În aceste condiții, toate considerentele recurentului în sensul că despăgubirile în temeiul art. 539 alin. (2) C. proc. pen. se pot acorda exclusiv dacă s-a demonstrat caracterul nelegal al măsurii preventive sunt lipsite de relevanță, dat fiind că acestea fac abstracție de raționamentul neechivoc ce reiese din decizia Curții Conbstituționale menționată. În ce privește cuantumul daunelor morale, nu vor fi relevante criticile recurentului care pretind că în jurisprudența Curții Europene nu se identifică spețe în care se acordă despăgubiri într-un cuantum similar cu cel din cauză, nefiind de competența Curții Europene să verifice condițiile sau modalitatea în care statele membre aleg să confere un standard de protecție mai ridicat celui impus de Convenție. În ce privește daunele materiale, sumele pretinse au fost dovedite prin înscrisuri (facturi fiscale ordine de plată), martori (care au afirmat în mod expres că fiecare inculpat era obligat să se deplaseze separat în contextul în care acestora le era prohibit să discute unul cu celălalt) și prezumții premise de lege.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Părțile nu au formulat puncte de vedere la raport. Prin încheierea din 15.01.2025, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița Năsăud și de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Bistrița-Năsăud împotriva deciziei nr. 601 din 21 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă. A stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 19 martie 2025, ora 9 00 , completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, cadrul factual, astfel cum a fost stabilit de instanțele fondului și care nu a fost contestat de părți, relevă faptul că recurentul-reclamant A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2006 din data de 19.01.2007, întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism-Serviciul Teritorial Cluj, pentru săvârșirea infracțiunii de aderare la un grup infracțional, prevăzută de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003 și săvârșirea infarcțiunii de șantaj calificat în formă continuată, prevăzută de art. 194 alin. (1) și (2) C. pen. (1968), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1968). În prezenta cauză urmărirea penală a fost începută prin procesul-verbal din 09.12.2005. Alături de alți inculpați, recurentul-reclamant A. a fost reținut o perioadă de 24 de ore prin ordonanța de reținere din 30.10.2006, dată la care a fost pusă în mișcare și acțiunea penală împotriva acestuia. Prin încheierea penală nr. 146/C/30.10.2006 a Tribunalului Cluj, secția penală s-a dispus arestarea inculpaților, printre care și recurentul-reclamant A., pe o perioadă de 29 de zile, cu începere de la 31.10.2006 și până la 28.11.2006, măsură ce a fost prelungită succesiv, inculpații fiind trimiși în judecată în stare de arest preventiv. Prin sentința penală nr. 70/15.04.2016 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul penal nr. x/2007, recurentul-reclamant A. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an și 10 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de asociere la un grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003, respectiv la 1 an și 2 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj în formă continuată, prevăzută de art. 194 alin. (1) și (2) C. pen. (1969). Cele două pedepse aplicate inculpatului au fost contopite în baza art. 33 lit. a) raportat art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), în final inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare. În baza art. 81 C. pen. (1969) s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, de 2 ani închisoare pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în conformitate cu art. 82 alin. (1) C. pen. (1969).Având în vedere că inculpatul a fost reținut și arestat în perioada 30.10.2006-13.03.2007, a fost dedusă această perioadă din pedeapsa principală, în baza art. 88 C. pen. (1969). Prin decizia penală nr. 1342/A/20.12.2017, Curtea de Apel Galați a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism-Biroul Teritorial Brăila și de inculpații B., C., D., A., E., F. și G.. A desființat în parte sentința penală nr. 70/15.04.2016 a Tribunalului Brăila. În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a achitat pe inculpații B., C., D., A., E., F., G., H. și I. pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj în formă continuată și pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003. Totodată, prin această decizie penală s-a constatat faptul că inculpatul A. a fost reținut și arestat preventiv în perioada 30.10.2006-23.03.2007. Recurentul-reclamant a formulat acțiune în despăgubiri împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, întemeiată în principal, pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen. și în subsidiar, pe dispozițiile art. 1349 C. civ., solicitând: daune morale în cuantum de 1.000.000 euro, pentru detenția nelegală, măsura preventivă de a nu părăsi teritoriul țării, condamnarea nelegală și condițiile necorespunzătoare de detenție; daune materiale în cuantum de 223.213.7 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în procesul penal (onorarii de avocat, transport, cazare, expedieri poștale); dobânzi aferente sumei solicitate de la data cererii de chemare în judecată și până la achitarea integrală a acesteia; cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 783/F/27.04.2022, Tribunalul Bistrița-Năsăud a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 250.000 euro daune morale (pentru detenția nelegală, obligarea de a nu părăsi țara, durata nerezonabilă a procesului penal, atingeri aduse dreptului la demnitate, onoare și reputație), 207.379,7 RON daune materiale (asistență juridică și reprezentare, cheltuieli de cazare, cheltuieli de deplasare). Prin decizia civilă nr. 601/21.02.2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, urmare a admiterii apelurilor declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism-Biroul Teritorial Bistrița-Năsăud împotriva sentinței mai sus menționate, a redus cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului la suma de 30.000 euro daune morale (excluzând de la această reparație măsura obligării de a nu părăsi țara și afectarea dreptului la imagine, onoare și demnitate), respectiv la suma de 180.602,42 RON daune materiale (excluzând din cuantumul acestora a doua noapte de cazare și parte din cheltuielile de transport). I. Referitor la recursul reclamantului A., Înalta Curte reține că acesta este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., caz de casare ce prevede nelegalitatea hotărârii recurate atunci când aceasta este pronunțată cu interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Subsumat motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant supune analizei de legalitate mai multe aspecte, respectiv faptul că, în mod greșit, instanța de apel nu a acordat despăgubiri pentru măsura obligării de a nu părăsi țara, excluderea eronată a dreptului la despăgubiri pentru atingeri aduse onoarei, reputației și demnității, excluderea eronată a dreptului la daune materiale pentru a doua noapte de cazare, precum și acordarea de despăgubiri morale într-un cuantum nesemnificativ. În ce privește măsura obligării de a nu părăsi țara, Înalta Curte constată că aceasta reprezintă o obligație subsecventă măsurii preventive a controlului judiciar prevăzute de art. 215 din C. proc. pen., text legal care în alin. (2) lit. a) prevede faptul că organul judiciar care a dispus măsura controlului judiciar poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, "să nu depășească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviințarea acestuia". În cadrul solicitării de acordare a daunelor morale pentru arestarea nelegală, recurentul-reclamant asimilează măsura controlului judiciar (în forma obligării de a nu părăsi țara) unei privări nejustificate de libertate, posibil a fi remediată prin acțiunea în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen. Înalta Curte constată că forma actuală a textului art. 539 din C. proc. pen.. a fost adoptată în urma pronunțării Deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494/12.05.2021, prin care instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că "soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituțională". În soluționarea cauzei prezintă relevanță paragrafele 30, 34 - 45, 53 și 55 ale deciziei anterior menționate, fiind esențial faptul că "statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca