ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2414/2024

Deliberând asupra recursurilor deduse judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, la data de 20 mai 2022, sub nr. x/3/2022, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Direcția Națională Anticorupție, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

- în temeiul art. 539, art. 540-art. 542 C. proc. pen., obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 500.000 lei, reprezentând daune morale pentru privarea nelegală de libertate prin arest preventiv și arest la domiciliu în perioada 9.12.2015-11.03.2016 și a sumei de 5.000.000 lei, reprezentând daune morale pentru privarea nelegală de libertate la penitenciarele B și C, în perioada 17.12.2020-23.11.2021, precum și la plata dobânzii legale aferente sumelor acordate, de la data formulării cererii de chemare în judecată și până la data plății integrale a acestora;

- în temeiul art. 539, art. 540-art. 542 C. proc. pen., obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și, în subsidiar, în temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. pen., coroborat cu art. 453 C. proc. civ. și art. 1349 C. civ., obligarea pârâtei Direcția Națională Anticorupție și a pârâtului Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 2.282.952 lei, reprezentând daune materiale constând în cheltuieli cu avocați, transport și cazare și onorarii pentru experți judiciari și expertiza pe perioada procesului penal, precum și la plata dobânzii legale aferente sumelor acordate, de la data formulării cererii de chemare în judecată și până la data plății integrale a acestora.

Prin sentința civilă nr. 1778 din 16 decembrie 2022, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Națională Anticorupție; a fost respins capătul de cerere având ca obiect daune materiale, formulat în contradictoriu cu pârâta Direcția Națională Anticorupție, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală; a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor; a fost obligat acest pârât la plata către reclamant a sumei de 1.000.000 lei, daune morale, a sumei de 2.282.952 lei, daune materiale, precum și a dobânzii legale aferente acestor sume, de la data formulării cererii de chemare în judecată, până la data plății efective.

Prin decizia nr. 1424A din 2 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a respins, ca lipsit de interes, apelul declarat de Direcția Națională Anticorupție, împotriva sentinței civile nr. 1778/16.12.2022, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă; a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A și de pârâtul Ministerul Finanțelor.

Împotriva deciziei nr. 1424A din 2 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, au declarat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Prin recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se susține nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul admiterii excepției lipsei de interes a acestuia în declararea apelului.

Învederează că, în pronunțarea acestei soluții, instanța de apel pornește de la o premisă eronată, respectiv cea a asimilării poziției procesuale a Ministerului Public în procesul civil cu cea a părților. În acest sens, arată că, atunci când acționează în procesul civil, fie prin introducerea cererii de chemare în judecată, fie prin exercitarea căilor de atac, procurorul nu acționează pentru apărarea unor drepturi și interese proprii, ci în virtutea prerogativelor conferite de art. 131 din Constituție, art. 63 lit. e) și f) din Legea nr. 304/2004, în vigoare la data declarării apelului de către Direcția Națională Anticorupție, corespunzător art. 67 lit. e) și f) din Legea nr. 304/2022, și art. 92 C. proc. civ.

Mai arată că, de lege lata, participarea Ministerului Public în procesul civil este reglementată în cuprinsul Capitolului III din Titlul II – Participanții în procesul civil al Cărții I - Dispoziții generale, distinct de Capitolul II, care se referă la părțile din acest proces, în această categorie intrând părțile inițiale din cererea introductivă și alte persoane atrase în procedură. Conform acestor dispoziții procedurale, procurorul are o poziție independentă în proces, fiind acel participant în procesul civil care reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituție, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 820/2020 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 92 alin. (2) C. proc. civ.

Susține că, în situația în care statul are interese procesuale, acesta este reprezentat de autorități care administrează aceste interese, însă în procesul penal, ca și în procesul civil, procurorul acționează întotdeauna din oficiu, și atunci când declanșează procesul, și atunci când intervine în proces, scopul acțiunii sale nefiind acela de a obține pentru una dintre părți satisfacerea unei pretenții, ci de a veghea ca admiterea sau respingerea cererilor părților să se realizeze în conformitate cu legea.

Subliniază că acțiunile având ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin privare nelegală/nedreaptă de libertate în cursul procesului penal, întemeiate pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., au, potrivit art. 541 alin. (3) din același act normativ, o configurare proprie sub aspect subiectiv, al părții căreia legiuitorul îi stabilește calitatea procesuală pasivă, pârât fiind Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. În același sens sunt și dispozițiile art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Astfel, unitatea de parchet care a dispus trimiterea în judecată sau, după caz, a formulat propunerea de luare a măsurii preventive de privare de libertate nu are calitate procesuală pasivă.

Învederează că, în speță, în urma admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Direcției Naționale Anticorupție, procurorul din cadrul acestei unități de parchet a continuat să participe în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 92 alin. (2) C. proc. civ. și Ordinului nr. 62/2016 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind participarea procurorului în cauzele civile, fiind întrunite condițiile art. 92 alin. (4) C. proc. civ. pentru ca procurorul să exercite calea de atac a apelului împotriva sentinței primei instanțe și să critice hotărârea sub aspectul soluției date pe fondul cererii de chemare în judecată.

Cu referire la art. 458 C. proc. civ., susține că pot fi exercitate căile de atac de părțile aflate în proces, care justifică un interes și, în mod excepțional, de alte organe sau persoane cărora legea le recunoaște legitimare procesuală în acest sens, în această ultimă ipoteză aflându-se și procurorul care poate exercita calea de atac, în condițiile art. 92 alin. (4) C. proc. civ., chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă, dacă a participat la judecată, în condițiile legii, deși nu este parte în procesul civil, fiind străin de raportul juridic soluționat prin hotărârea judecătorească.

Prin recursul formulat, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, susține nelegalitatea deciziei recurate, în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Învederează că instanța de apel a ignorat critica formulată, vizând faptul că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu poate fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de reclamant în cadrul procesului penal întrucât acesta avea posibilitatea, conform legii, să le solicite și să le obțină în condițiile stipulate de dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen., care nu fac trimitere la procedura urmată de reclamant în cadrul prezentului dosar.

Afirmă că nepronunțarea instanței asupra unui motiv de apel echivalează cu o nemotivare a hotărârii, ceea ce pune instanța de control judiciar în imposibilitatea de a verifica legalitatea hotărârii.

Invocă dispozițiile art. 6 alin. (1) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., precum și ale art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că instanța de judecată este ținută să realizeze o judecată efectivă a cererilor și apărărilor formulate în proces de părți.

Apreciază că decizia pronunțată este nemotivată, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit.b ) C. proc. civ.

Relativ la despăgubirile pentru daune morale acordate de către instanța de fond, susține că apelul declarat de pârât a fost respins cu argumente de ordin general și care țin de convingerile instanței de apel, și nu cu o motivare care să se bazeze exclusiv pe probatoriul administrat.

Astfel, pornind de la convingerea exprimată în considerentele deciziei recurate, potrivit căreia prejudiciul moral suferit de apelantul reclamant este indiscutabil, instanța de apel nu a analizat suficient îndeplinirea de către reclamant a obligației prevăzute de art. 249 C. proc. civ., în sensul de a-și susține cererea de chemare în judecată cu probe pertinente și concludente, care să contureze existența pretinsului prejudiciu suferit.

Relativ la cuantumul despăgubirilor acordate pentru presupusele daune morale, susține caracterul nerezonabil al acestora. Cu referire la decizii de speță ale instanței supreme, arată că, la cuantificarea daunelor morale, se are în vedere aspectul general ce se degajă din ansamblul jurisprudenței CEDO, care a statuat, în mod constant, că în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral și de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestora, instanța trebuie să manifeste prudență și rezonabilitate în acordarea lor.

Subliniază că, în materia despăgubirilor morale, criteriul echității are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici în venituri nejustificate pentru victime.

Cu privire la despăgubirile acordate cu titlu de daune materiale, arată că instanța de apel a aplicat greșit norma legală incidentă, respectiv dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. pen. Astfel, instanța de apel a reținut că statul este cel care a pornit acțiunea penală față de reclamant și poate fi obligat la plata integrală a cheltuielilor de judecată, însă nu a ținut cont de faptul că toate părțile civile, prin pretențiile formulate față de inculpat (reclamantul din prezenta cauză), au determinat cercetarea suplimentară a acestuia, iar părțile civile Regia Națională a Pădurilor și Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecția Plantelor au declarat apel în cauză.

Mai arată că instanța de apel stabilește o falsă identitate între reprezentanții statului care au declanșat acțiunea penală și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a cărui legitimare procesuală pasivă în cauzele având ca obiect pretenții legate de erorile judiciare este stabilită prin dispozițiile art. 541 alin. (3) C. proc. pen., dispoziții care nu se referă la cheltuielile de judecată din cauza penală. Astfel, nu există temei legal pentru obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata acestor cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, intimatul A a invocat excepția nulității ambelor recursuri.

Relativ la recursul formulat de pârâta Direcția Națională Anticorupție, învederează că este nul întrucât această parte nu a atacat încheierea din data de 5 octombrie 2023, în care s-a tranșat chestiunea lipsei de interes a apelului său, și nici considerentele acelei încheieri.

Referitor la recursul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, arată că nu au fost formulate critici care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul cererii de recurs formulate de pârâta Direcția Națională Anticorupție, intimatul susține că nu sunt incidente dispozițiile art. 92 alin. (4) C. proc. civ., întrucât această parte nu a participat la soluționarea acțiunii de pe o poziție independentă, ci a răspuns în calitate de pârâtă.

Învederează că, prin însăși cererea de apel, Direcția Națională Anticorupție a indicat ca temei dispozițiile art. 466 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează dreptul părților de a declara apel, nu pe cele ale art. 92 alin. (4) C. proc. civ.

Relativ la recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, arată că au fost interpretate corect dispozițiile art. 276 C. proc. pen., statul, în calitate de autor al trimiterii în judecată a reclamantului, fiind obligat să restituie cheltuielile pe care le-a implicat procesul prin care acesta a fost declarat nevinovat.

Susține că sunt inadmisibile criticile care vizează reaprecierea întinderii prejudiciului în această fază procesuală. Cu toate acestea, arată că împrejurările concrete ieșite din comun ale vătămării produse reclamantului prin privarea injustă de libertate justifică repararea prejudiciului moral provocat, în modalitatea acordată de instanța de apel.

Recurenta pârâtă Direcția Națională Anticorupție a depus răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 23 mai 2024 a fost fixat termen de judecată la data de 17 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursurilor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, prin care se critică decizia instanței de apel din perspectiva statuării asupra excepției lipsei de interes a recurentului în declararea apelului, este fondat.

Prin raportare la criticile de recurs deduse judecății, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.– față de invocarea unei vătămări procesuale decurgând din neexaminarea motivelor de apel ca urmare a respingerii căii de atac declarate în cauză, prin admiterea unei excepții procesuale cu caracter peremptoriu, contrar legii – Înalta Curte reține cu privire la cadrul procesual stabilit de reclamant prin cererea de chemare în judecată, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acesta a învestit prima instanță cu o acțiune întemeiată în principal pe prevederile art. 539 C. proc. pen., solicitând, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și cu Direcția Națională Anticorupție, repararea atât a prejudiciului moral, cât și a celui material, prejudicii suferite ca urmare a privării de libertate prin măsuri preventive (reținerea din 09.12.2015, arestul la domiciliu în perioada 11.12.2015-11.03.2016) luate în procesul penal și prin executarea pedepsei închisorii (17.12.2020 - 23.11.2016).

În subsidiar, reclamantul a solicitat și obligarea pârâtei Direcția Națională Anticorupție, alături de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata daunelor materiale (daune constând în cheltuieli cu avocați, transport și cazare și onorarii pentru experți judiciari și expertiza pe perioada procesului penal), precum și la plata dobânzii legale aferente sumelor ce vor fi acordate, în temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. pen. coroborat cu art. 453 C. proc. civ. și cu art. 1349 C. civ.

Demersul judiciar a fost justificat de reclamantul în speță prin împrejurarea că, ulterior condamnării la pedeapsa de 5 ani închisoare prin decizia penală nr. 382/17.12.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă, prin decizia penală nr. 534/23.11.2021, a admis recursul în casație împotriva deciziei penale anterior menționate, decizie care a fost desființată în ceea ce îl privește pe acesta, dispunându-se achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., anularea formelor de executare emise în baza deciziei de condamnare și punerea sa de îndată în libertate.

Având în vedere temeiul juridic invocat prin acțiunea de față, respectiv dispozițiile art. 539 C. proc. pen., coroborate cu cele ale art. 541 C. proc. pen. care stabilesc legitimarea procesuală pasivă a statului în cadrul acțiunii pornite de persoana îndreptățită pentru repararea pagubei decurgând din erorile judiciare produse în procesele penale, conform art. 538 și art. 539 C. proc. pen., prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Națională Anticorupție și a respins capătul de cerere având ca obiect daune materiale, formulat în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală, admițând, în parte, cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu celălalt pârât, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, fiind astfel obligat la plata către reclamant a sumei de 1.000.000 lei, daune morale, a sumei de 2.282.952 lei, daune materiale, precum și a dobânzii legale aferente acestor sume, de la data formulării cererii de chemare în judecată până la data plății efective.

Se reține, totodată, că pârâta Direcția Națională Anticorupție a exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinței pronunțate de tribunal, criticând-o cu privire la cuantumul, apreciat ca fiind ridicat, al despăgubirilor acordate reclamantului reprezentând daunele morale.

Acest apel a fost respins ca fiind lipsit de interes prin decizia ce face obiectul recursului de față, curtea de apel reținând ca atare lipsa acestei condiții de exercitare a acțiunii (sub aspectul căii de atac) prin prisma faptului că, prin sentința apelată, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Națională Anticorupție.

Referitor la cele reținute mai sus, Înalta Curte constată că art. 32 alin. (1) C. proc. civ. reglementează condițiile de exercitare a acțiunii civile, printre acestea regăsindu-se, la lit. d), justificarea unui interes, iar, conform art. 33 teza I C. proc. civ., ,,Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.”

Interesul, înțeles ca una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile, constă în folosul practic, imediat, pe care îl are o parte pentru a justifica declanșarea procedurii judiciare. Acesta trebuie să îndeplinească anumite condiții, și anume să fie legitim, adică să corespundă cerințelor legii materiale și procesuale, să fie personal, ceea ce înseamnă că folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare să aparțină celui care recurge la acțiune, să fie născut și actual, adică să existe la momentul formulării cererii în justiție.

Pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile sau, după caz, a unei căi de atac, instanța învestită cu judecarea cererii trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care titularul acesteia l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale formulate.

În ceea ce privește căile de atac, art. 458 C. proc. civ. prevede explicit că acestea pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care ,,justifică un interes”, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane.

Or, potrivit art. 92 alin. (4) C. proc. civ., ,,procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă, precum și atunci când a participat la judecată, în condițiile legii”.

Din această perspectivă, trebuie remarcat că, printre atribuțiile Ministerului Public, exercitate prin procurori, se regăsesc participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată și exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești [conform prevederilor art. 63 alin. (1) lit. e) și f) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în vigoare la momentul declarării apelului, atribuții consacrate, de altfel, expres și prin prevederile actuale ale Legii nr. 304/2022], iar, în acest sens, art. 92 C. proc. civ. reglementează formele participării procurorului la procesul civil.

Astfel, în temeiul alin. (2., procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, așadar, nu numai la soluționarea acțiunilor civile pe care le poate iniția potrivit legii, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor, o atare reglementare legală constituind o transpunere a dispozițiilor constituționale ale , potrivit cărora „Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor“.

Examinând aceste norme, Curtea Constituțională a reținut că ,,în procesul civil, ca și în procesul penal, procurorul este un exponent al intereselor generale ale societății, consacrate prin Constituție și prin legi”, procurorul apărând ordinea normativă, fără a dezechilibra procesul în favoarea unuia sau altuia dintre titularii drepturilor supuse judecății. Astfel, „în toate cazurile de participare a procurorului în procesul civil, calitatea de parte în acest sens material aparține titularului dreptului subiectiv ce formează obiectul litigiului, care este liber să dispună de acest drept și să-și exercite fără nicio constrângere toate drepturile procesuale.” (a se vedea astfel Decizia nr. 820 din 10 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 113 din 2 februarie 2021, paragrafele 15-17, precum și deciziile anterioare ale Curții Constituționale citate în cuprinsul acestora).

În speță, Înalta Curte constată că împrejurarea că la judecata pricinii în primă instanță a participat un procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, structură cu personalitate juridică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în contextul în care această structură avea și calitatea de parte în cauză, fiind chemată în judecată ca pârâtă, este irelevantă din perspectiva posibilității exercitării, concomitent, de către același procuror a atribuțiilor care îi reveneau ca participant la procesul civil, în aplicarea normelor legale anterior enunțate, în acord cu rolul său constituțional consacrat prin art. 131 din Legea fundamentală.

De altfel, sub acest aspect, în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat în mod constant că prin participarea procurorului în procesul civil legea are în vedere participarea Ministerului Public prin unul dintre parchetele ce îl constituie, iar împrejurarea că la ședința de judecată participă un procuror din cadrul parchetului corespunzător instanței competente ori un procuror din cadrul direcțiilor cu personalitate juridică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu este de natură să afecteze în vreun fel prevederile constituționale referitoare la principiul egalității în drepturi, la unicitatea, egalitatea și imparțialitatea justiției, la exercitarea căilor de atac în condițiile legii, la rolul Ministerului Public în activitatea judiciară și la principiile pe baza cărora își desfășoară activitatea procurorii. Astfel, ,,indiferent de structura căreia îi aparține, reprezentantul Ministerului Public are același rol constituțional în activitatea judiciară, de reprezentant al intereselor generale ale societății și de apărător al ordinii de drept, precum și al drepturilor și libertăților cetățenilor” (în acest sens, a se vedea spre exemplu Decizia Curții Constituționale nr. 230 din 19 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 216 din 3 aprilie 2009).

Prin urmare, în mod justificat se susține de către recurent că, în speță, în situația admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Direcției Naționale Anticorupție, procurorul din cadrul acestei unități de parchet a continuat să participe în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 92 alin. (2) C. proc. civ.– având în vedere și Ordinul nr. 62/2016 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind participarea procurorului în cauzele civile –, fiind deci întrunite condițiile art. 92 alin. (4) C. proc. civ. pentru ca procurorul să exercite calea de atac a apelului împotriva sentinței primei instanțe și să critice hotărârea sub aspectul soluției date pe fondul cererii de chemare în judecată.

Trebuie remarcat și că poziția procesuală a unității de parchet a fost precizată fără echivoc în fața instanței de apel, arătându-se, inițial prin răspunsul la întâmpinarea reclamantului formulat în temeiul art. 471 alin. (4) C. proc. civ., iar ulterior, cu prilejul dezbaterilor, în referire la lipsa de interes a apelului invocată de acesta din urmă, că atât Constituția României, cât și Codul de procedură civilă, respectiv art. 92 alin. (4) din acest act normativ ,,statuează că Ministerul Public poate exercita căile de atac, în condițiile legii, împotriva hotărârilor judecătorești”.

Așadar, instanța de apel a apreciat greșit condiția interesului în privința promovării de către D.N.A. a căii de atac devolutive în prezenta cauză prin prisma chestiunii lipsei legitimării sale procesuale pasive, ce fusese reținută prin sentința apelată, interpretându-se și aplicându-se, totodată, în mod eronat prevederile art. 92 alin. (4) C. proc. civ., mai sus enunțate, prin neidentificarea niciunei ipoteze care ar permite procurorului să declare apel împotriva sentinței primei instanțe.

Este deci întemeiată critica recurentului referitoare la asimilarea greșită prin decizia de apel a poziției procesuale a Ministerului Public în procesul civil cu cea a părților, asimilare ce a dus la reținerea lipsei interesului legitim și personal în exercitarea căii de atac a apelului împotriva sentinței primei instanțe.

S-a omis în acest sens de către instanța de apel că, din perspectiva activităților judiciare pe care le implică participarea procurorului la ședințele de judecată (care pot consta în invocarea, pe parcursul judecății, a unor excepții, formularea unor cereri, inclusiv cu privire la probatoriul administrat în cauză, și punerea de concluzii, de natură a influența soluția ce va fi dată în cauză), aprecierea asupra legalității și temeiniciei unor măsuri dispuse de instanța de judecată, respectiv, asupra legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate în cauză, cu consecința atacării sau nu a acesteia la instanța de control judiciar este inerentă activității judiciare pe care procurorul de ședință a desfășurat-o în fața primei instanțe.

Întrucât condițiile participării procurorului în procesul civil sunt reglementate de norme imperative, vizând ocrotirea unui interes general, încălcarea acestora este sancționată cu nulitatea absolută, efectul negativ al acestei sancțiuni neputând fi înlăturat, ceea ce impune admiterea recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și casarea deciziei recurate, în vederea reluării judecății apelului cu respectarea regulilor procedurale instituite de lege.

Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, acesta a susținut nelegalitatea deciziei recurate, invocând expres dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica referitoare la nepronunțarea instanței asupra unui motiv de apel, respectiv, la încălcarea în această manieră a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. privitoare la motivarea hotărârii judecătorești, precum și a art. 6 alin. (1) și art. 22 alin. (6) din același act normativ în referire și la art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată caracterul vădit nefondat al acesteia.

Astfel, examinând susținerile concrete ale recurentului în acest sens din perspectiva incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece prin acestea se pune în discuție nelegalitatea deciziei recurate decurgând din nemotivarea ori motivarea necorespunzătoare a acesteia, instanța de recurs reține că, contrar aserțiunilor acestui pârât relative la existența unui motiv de apel distinct invocat prin prisma aplicării în cauză a dispozițiilor art. 276 alin. (5) C. proc. pen. care nu permit obligarea Statului Român la plata cheltuielilor efectuate de reclamant în cadrul procesului penal, în cuprinsul cererii de apel se regăsește o prezentare a textului legal menționat, a cărei încălcare s-a invocat, singura critică adusă explicit sentinței primei instanțe prin raportare la acesta făcând referire la împrejurarea că în procesul anterior au avut calitatea de părți civile și alte două entități, subiecte distincte de drept, care au exercitat și apel în fața instanței penale, astfel că, în opinia apelantului-pârât, acesta din urmă nu putea fi obligat să suporte integral cheltuielile de judecată efectuate de reclamant în litigiul respectiv, ci cel mult o cotă parte din aceste speze.

Această critică a primit un răspuns argumentat din parte instanței de apel care a validat soluția tribunalului, arătând că pentru divizarea cheltuielilor de judecată între părțile civile, textul legal indicat prevede cerința esențială ca cheltuielile judiciare să fi fost provocate de partea civilă, iar în speță, câtă vreme statul a pornit acțiunea penală și nu s-a dovedit că cheltuielile judiciare au fost cauzate și de celelalte părți civile, doar statul este răspunzător pentru restabilirea stării de dreptate în condițiile în care motivul achitării a fost acela că faptele imputate nu sunt prevăzute de legea penală [art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.].

Totodată, s-a reținut că în cauză nu a fost contestat cuantumul onorariului de avocat din perspectiva criteriilor prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., situație în care, cuantumul daunelor materiale a fost analizat în limitele criticilor apelantului-pârât ce au vizat numai aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. pen.

Față de cele reținute, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a examinat în mod efectiv și a răspuns tuturor chestiunilor deduse controlului judiciar de către apelantul-pârât, nefiind incident motivul de recurs sus-menționat.

Înalta Curte constată că nu este aplicabil nici celălalt motiv de casare invocat, vizând interpretarea și aplicarea eronată a normelor legale de drept material, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în referire la aceleași dispoziții ale Codului de procedură penală, deja amintite.

Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat în mod corect că, în condițiile în care soluționarea cererii se realizează în cadrul procesual oferit de dispozițiile art. 276 alin. (5) și (6) C. proc. pen., fundamentul obligației de plată a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal de către reclamant derivă în speță din împrejurarea că statul organizează și conduce activitatea judiciară, astfel încât, ca gestionar și organizator al activității judiciare în ansamblu și, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare și tragere la răspundere a celor ce săvârșesc infracțiuni, pârâtul este și cel care trebuie să suporte consecințele pierderii acțiunii penale exercitate constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana față de care a solicitat tragerea la răspundere penală și care, ulterior, a fost achitată definitiv, ținând seama, în același timp, că nu s-a dovedit că celelalte părți civile din procesul penal ar fi cauzat cheltuielile respective (aspect circumscris stabilirii situației de fapt în cauză și care nu poate fi cenzurat de instanța de recurs prin prisma motivelor de nelegalitate prev. de art. 488 alin.1 C. proc. civ.).

Doar în acest fel se poate face în prezenta cauză o interpretare corectă a normei conținute în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în acord cu care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile.

Așadar, nu poate fi primită nici susținerea recurentului privitoare la inexistența unui temei legal pentru obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata acestor cheltuieli de judecată.

Recurentul pârât a adus critici deciziei de apel și în ceea ce privește daunele morale acordate reclamantului, critici subsumate de recurent motivului prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere cele statuate mai sus asupra caracterului fondat al recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, respectiv asupra necesității rejudecării apelului formulat de aceeași parte procesuală în vederea examinării motivelor de apel deduse judecății, motive care au vizat exclusiv aspectul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral pretins de reclamant, Înalta Curte constată, însă, că nu pot fi analizate în această fază a procesului criticile recurentului pârât Staul Român privitoare la aceleași daune morale recunoscute de prima instanță și validate de instanța de apel, unicitatea hotărârii atacate și examinarea completă a căilor de atac exercitate în fața instanței de apel impunând judecarea împreună a apelurilor declarate sub acest aspect.

În consecință, Înalta Curte, în baza art. 497 C. proc. civ. va admite ambele recursuri declarate în cauză, va casa decizia recurată în vederea rejudecării apelurilor formulate împotriva sentinței tribunalului, în limitele anterior enunțate, conform dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., cu respectarea dezlegărilor din prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 1424A din 2 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 31 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.