ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1140/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 14 martie 2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat obligarea pârâtei la acordarea daunelor morale pentru condiții necorespunzătoare de detenție, în cuantum de 100.000 euro, aferente executării pedepsei privative de libertate de 3 ani și 2 luni, pedeapsă efectuată în perioada 16.02.2019 - 26.02.2022 (cu excepția primelor 30 zile de privare de libertate în care a fost în custodia IPJ Constanța, 16.02.2019 - 18.03.2019), constatând în încălcarea normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, prevăzute de art. 1 alin. (3), art. 5 din Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, aprobate prin Ordinul ministrului justiției nr. 433/C/2010 (Normele aprobate prin Ordinul nr. 433/C/2010), cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 606 din 3 martie 2023, Tribunalul Constanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârât, ca neîntemeiată, și a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.000 euro, în RON la cursul de referință al BNR din ziua plății, reprezentând daune morale pentru condiții necorespunzătoare de detenție, cât și la plata sumei de 599 RON, reprezentând taxă de timbru raportat la pretențiile admise; a fost respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 140 C din 6 iunie 2023, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, împotriva sentinței civile nr. 606 din 3 martie 2023, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr. x/2022, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 140 C din 6 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța. O prima critică se referă la greșită interpretare a dispozițiilor legale referitoare la calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, întrucât instanța de apel a reținut că răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu trebuie raportată la probleme generale ale politicii în materie penală și la obligațiile care revin statului, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, de a lua toate masurile generale/individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenție și derivă din omisiunea statului de a adopta măsuri adecvate în gestionarea condițiilor de detenție, care sunt, în primul rând, în sarcina statului. Cu privire la răspunderea statului pentru condițiile de detenție din România, recurentul-pârât a susținut că, în cauză, legitimitate procesuală pasivă are Administrația Națională a Penitenciarelor și penitenciarele din subordine în care a fost încarcerat reclamantul, Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice neavând calitate procesuală pasivă raportat la prevederile art. 224 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora, dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice, care sunt persoane juridice. Câtă vreme legiuitorul a stabilit obligații directe în sarcina Administrației Naționale a Penitenciarelor, în sensul luării de măsuri pentru evitarea supraaglomerării în penitenciare, în mod greșit, a fost reținută răspunderea delictuală în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. De asemenea, recurentul-pârât a susținut că, raportat la dispozițiile art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă). Conform principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop. Însă, acest drept nu poate fi valorificat decât în limitele stabilite de legiuitor, exercitarea lui de către titular neputând avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe. În ceea ce privește funcțiile răspunderii civile, C. civ. perpetuează viziunea tradițională instituită de doctrina și jurisprudența ce au configurat reperele aplicării C. civ. de la 1864, în care s-au relevat funcția reparatorie și funcția preventiv educativă a răspunderii, însă, prin reglementarea mai circumstanțiată a tipurilor de prejudicii supuse reparației, precum și a condițiilor de antrenare a variatelor tipuri de răspundere civilă, putem spune că noul act normativ augmentează funcția reparatorie a răspunderii civile. Recurentul-pârât a mai arătat că instanța sesizată are obligația să efectueze o analiză riguroasă a conținutului raportului juridic dedus judecății și, ca atare, a naturii obligației în discuție, pentru ca, raportat la particularitățile cauzeii, să poată stabili calitatea procesuală a fiecăreia dintre părți, rațiunea instituirii acestei reguli procedurale fiind tocmai asigurarea scopului definit de legiuitor prin art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în sensul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest sens, a redat dispozițiile art. 1385 alin. (3) C. civ. care statuează fără echivoc că "despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să-1 realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului." Din această perspectivă, recurentul-pârât a învederat faptul că voința reclamantului de a chema în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu este de natură să confere și legitimare procesuală pasivă acestuia, având în vedere că o astfel de legitimare se analizează strict și delimitat în funcție de raportul juridic dedus judecății în cauza respectivă. În susținerea acestei critici, a mai menționat că reclamantul a solicitat despăgubiri de 100.000 euro, dar fără a prezenta nicio justificare a acestei sume, respectiv nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 249 C. proc. civ., de a-și susține cererea de chemare în judecată cu probe pertinente și concludente care să contureze dimensiunea unui eventual prejudiciu suportat de către aceasta. Numai simpla enumerare a penitenciarelor prin care a fost încarcerat, urmare a condamnării sale pentru fapte prevăzute de legislația în vigoare, nu poate justifica obținerea unor despăgubiri de o asemenea valoare. O altă critică privește daunele morale acordate, recurentul-pârât susținând că simpla solicitare de acordare a despăgubirilor pentru condițiile improprii de detenție, nedovedite însă, este de natură a conduce la respingerea pretențiilor, astfel cum au fost formulate în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, mai ales că în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu precizează, pentru fiecare loc de detenție, care au fost problemele punctuale cu care s-a confruntat și care i-au afectat demnitatea umană. În acest context a arătat că, potrivit jurisprudenței instanței supreme, "daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta autorității." (Decizia nr. 2356 din 20 aprilie 2011 pronunțată secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție). În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON, în dovedirea cărora a depus chitanța nr. x din 8 decembrie 2023. În combaterea criticilor privind calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, intimatul-reclamant a susținut, în esență, că Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării finanțelor pentru asigurarea condițiilor de detenție, acesta fiind singurul responsabil pentru dotarea centrelor de detenție cu spații suficiente și corespunzătoare. Cu privire la acordarea daunelor morale acordate, a susținut că înscrisurile probatorii depuse de administrația locului de deținere au dovedit susținerile sale privind condițiile precare din locul de detenție. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurent Înalta Curte retine următoarele: Cum în cauză a fost invocată excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a analiza cu prioritate excepția în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că motivele de recurs dezvoltate conțin critici propriu -zise în ce privește hotărârea recurata, critici ce se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent ca temei de drept al recursului declarat, Înalta Curte reține că acesta vizează ipoteza când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat de recurent din perspectiva greșitei interpretării în ceea ce privește calitatea procesual pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor. Înalta Curte reține că legitimarea procesuală a părților în cadrul unei procedurii judiciare este determinată de raportul juridic astfel cum este dedus judecății, coordonatele acestui raport juridic fiind necesar a se determina prin prisma dreptului la a cărui valorificare tinde reclamantul (drept care trebuie să fie unul propriu, spre a justifica cerința legitimării procesual active) și a obligațiilor despre care acesta afirmă că au fost încălcate de către pârâtul chemați în judecată. Cum dispozițiile art. 36 C. proc. civ., prevăd în ce privește calitatea procesuală că aceasta "rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecații", rezultă că, la momentul sesizării instanței trebuie verificat și stabilit cadrul procesual subiectiv, premergător oricărei analize care privește existenta sau nu a dreptului pretins ori a obligațiilor despre care se pretinde că au fost încălcate, o atare analiză privind drepturile și obligațiile reclamate fiind una care este specifică fondului litigiului. În acest sens sunt și prevederile art. 36 teza finală din C. proc. civ., conform cărora "existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". În speță, instanța de apel a avut în vedere calitatea procesual pasivă a pârâtului Statul Român în analiza condițiilor răspunderii civile delictuale care revine statului pentru prejudiciul invocat de reclamant, față de natura faptei ilicite generate de condițiile din mediul de detenție din penitenciar în care reclamantul a fost deținut putând fi imputată doar statului, iar acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul născut din această faptă putând fi dispusă doar în sarcina acestuia, deoarece Statul este cel care stabilește politica penală. Cum în litigiul pendinte, faptele ilicite reclamate vizează condițiile din penitenciar, Înalta Curte reține că în conținutul raportului juridic dedus judecății dreptului reclamantului de a i se asigura condiții corespunzătoare de detenție îi corespunde obligația subiectului pasiv de a asigura aceste condiții. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că în examinarea calității procesual pasive a Statului Roman în mod legal și corect instanța de apel a reținut că în cauză se impune analiza aspectului dacă pârâtul este titularul obligației de a asigura reclamatului condiții corespunzătoare de detenție. Astfel, instanța de apel validând soluția instanței de fond, și-a însușit raționamentul juridic și legal avut în vedere prin raportare la dispozițiile art. 55 1 din Legea nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 (modificată și completată prin Legea 169/2017) privind executarea pedepselor și a măsurilor preventive de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, act normativ reglementează condițiile de detenție și drepturile persoanelor condamnate, precum și prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Iacov Stanciu contra României și hotărârea pilot din 25 aprilie 2017 în cauza Rezmiveș și alții contra României), referitor la condițiile de detenție necorespunzătoare, prin care s-a reținut că situația reclamanților "nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncționalitate caracteristică sistemului penitenciar din România, care afectează persoane din România, statul român fiind obligat să ia măsuri de ordin general". Astfel, în cauza Iacov Stanciu contra României, Curtea a stabilit, cu privire la art. 3 din Convenție că în ceea ce privește condițiile materiale de detenție și tratarea necorespunzătoare a problemelor de sănătate, acestea sunt cauzate de nerespectarea, de statul român, a obligației prevăzute de art. 46 din Convenție cu privire la forța obligatorie si executarea hotărârilor CEDO. Din perspectiva statuărilor CEDO din hotărârile enunțate, Înalta Curte reține că răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu trebuie raportată la problemele generale ale politicii în materie penală și la obligațiile care revin statului, conform jurisprudenței CEDO de a lua toate măsurile generale/individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenție și derivă din omisiunea statului de a adopta măsuri adecvate în gestionarea condițiilor de detenție care sunt, în primul rând, în sarcina statului de art. 46 din Convenție cu privire la forța obligatorie și executarea hotărârilor CEDO. Prin urmare, având în vedere statuările CEDO, Înalta Curte reține că pentru condițiile necorespunzătoare de detenție răspunderea revine Statului Român urmând a fi atrasă prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta din urmă reprezentând statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care statul participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ. Dreptul de reprezentare al Statului Român de către Ministerul Finanțelor Publice izvorăște din lege, statul fiind chemat să răspundă pentru încălcarea art. 3 din Convenție, pentru condițiile de detenție necorespunzătoare în care reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate. Față de cele expuse, Înalta Curte reține că, în mod legal și corect, Statului Român i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății, față de natura faptei ilicite imputată statului, iar acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul născut din această faptă putând fi dispusă în sarcina acestuia, deoarece Statul este cel care stabilește politica penală, iar prejudiciul, raportat la condițiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate astfel cum au fost reținute, este cauzat de o problemă structurală și sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român, fiind astfel nefondate susținerile recurentului legate de lipsa calității procesuale pasive. În ceea ce privește antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, Înalta Curte reține ca instanța de apel a analizat întrunirea cumulativă a condițiilor acestei răspunderi, precum și cuantificarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, fiind avute în vedere și reperele oferite de CEDO pentru stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral determinat de condițiile improprii de deținere (Hotărârea din 20 iulie 2021 în cauza Polgar c. România (cererea nr. x/19), Hotărârea din 16 decembrie 2021 în cauza Sandu ș.a. c. România (cererile conexe nr. 27855/17 42881/17, 44495/17, 67182/17, 81285/17, 2668/18, 2673/18, 4561/18 și 8476/18), precum și faptul că reclamantul printr-un demers judiciar anterior a obținut recunoașterea încălcării drepturilor sale și obligarea pârâtei la asigurarea anumitor condiții de detenție. Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din susținerile recurentului nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța împotriva deciziei nr. 140 C din 6 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, cu obligarea recurentului-pârât, în temeiul art. 453 C. proc. civ., la plata sumei de 3.000 RON către intimatul-reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată.