ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1660/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, la data de 10 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia din urmă la plata cu titlu de daune materiale a sumei de 500.000 euro, echivalentul în RON, reprezentând prejudiciul moral suferit în urma privării de libertate în cursul procesului penal pentru arestarea preventivă nedreaptă dispusă față de acesta, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 538 C. proc. pen., art. 1349 și urm. C. civ., decizia CCR nr. 136/2021, art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Constituția României.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Constanța, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 2191 din 17 iunie 2022, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât și de Ministerul Public; a respins, ca nefondată, cererea de repunere în termenul de prescripție; a respins, ca prescrisă, acțiunea în repararea prejudiciului pentru arestarea nedreaptă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța, în apel:

Prin decizia civilă nr. 4/C din 08 ianuarie 2024, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2191 din 17 iunie 2022, pronunțate de Tribunalul Constanța.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 4/C din 08 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 26 februarie 2024, sub nr. x/2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 29 februarie 2024, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde mențiunile privind privind numele, domiciliul și domiciliul ales al recurentului; indicarea hotărârii care se atacă, semnătura reprezentantului convențional al recurentului-avocat B. (împuternicire avocațială la fila x); în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) al aceluiași articol, s-a constatat că recurentul a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 80/2013, s-a reținut că cererea de recurs este scutită de la plata taxei de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, în vederea pronunțării unei soluții pe fondul pretențiilor deduse judecății.

În dezvoltarea motivelor de recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant a arătat că instanța de apel a dat o interpretare nelegală dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., astfel cum acestea au fost interpretate de Curtea Constituțională, dispozițiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen., dar și prevederilor art. 1349 și urm. C. civ., în raport de care a înțeles să-și fundamenteze acțiunea introductivă de instanță, modalitatea de interpretare a acestor dispoziții legale reprezentând o denegare de dreptare și o încălcare a principiului prevăzut de art. 3 coroborat cu art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

Câtă vreme arestarea nedreaptă se conturează la sfârșitul procesului penal, prin hotărârea de achitare, deznodământul procesului judiciar în această manieră reprezintă un criteriu esențial pentru compensarea nedreptății suferite de persoana în cauză, fiind distinctă de arestarea nelegală ce presupune existența unor acte de procedură emise de către organele penale competente sau de către instanța de judecată, prin care s-a constatat nelegalitatea măsurii arestării preventive.

Așadar, momentul de la care începe să curgă termenul prevăzut de dispozițiile art. 541 alin. (2) C. proc. pen. nu poate fi apreciat în raport de actele de procedură ce vizează măsura arestării nelegale, cel puțin din perspectiva faptului că în cazul arestării nedrepte aceste acte nu există.

Câtă vreme art. 541 alin. (2) C. proc. pen. nu cuprinde dispoziții referitoare la un termen și la momentului de la care acesta începe să curgă în ceea ce privește acțiunea în despăgubiri pentru arestarea nedreaptă, această posibilitate fiind recunoscută de către Curtea Constituțională, o apreciere contrară reprezintă o încălcare a principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Astfel, din modalitatea de redactare a considerentelor deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale a României rezultă că instanța de contencios constituțional, ca garant al respectării constituției de către stat, a consființit că, în asigurarea drepturilor și libertăților cetățenilor, libertatea fiind un drept fundamental, dispozițiile art. 539 C. proc. pen. se circumscriu unui drept care, deși, se fundamentează pe art. 1 alin. (3) din Constituție, nu este reglementat expresis verbis în textul de lege, dar se impune a fi respectat și desdăunat în caz de încălcare.

În condițiile în care dreptul recurentului la dezdăunare pentru daunele ce i-au fost produse prin arestarea sa nedreaptă a fost consfințit abia prin recunoașterea acestuia prin decizia nr. 136/2021 a CCR, aprecierea că dreptul la acțiune ar fi prescris în raport de dispozițiile art. 541 alin. (2) C. proc. pen., ar echivala cu o denegare de dreptate, precum și cu o încălcare a principiului constituțional și european al liberului acces la justiție, precum și a dreptului la un proces echitabil, fapt ce nu poate fi permis în lumina dispozițiilor art. 5 C. proc. civ., a Constituției și a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Deși procedura reglementată de art. 539 C. proc. pen. reprezintă o procedură specială care derogă de la dreptul comun, recurentul consideră că distincția făcută de legiuitor a avut drept scop doar stabilirea unui regim juridic specific acestei forme de răspundere a statului în raport de alte forme de răspundere juridică de drept comun, context în care condițiile de drept substanțial ale angajării acestei răspunderi a statului pentru prejudiciul suferit ca urmare a arestării nedrepte sunt cele prevăzute de dreptul comun (art. 1349-art. 1395 C. civ.), respectiv fapta culpabilă ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

În speță, în mod nelegal, instanța de apel a interpretat și a apreciat aplicabilitatea doar a dispozițiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen..

r

care instituie un termen de exercitare a acțiunii în despăgubiri doar pentru arestare (măsuri privative de libertate) nelegală și nu pentru arestare nedreaptă.

Astfel, termenul de 6 luni reglementat de dispozițiile art. 541 C. proc. civ. nu poate să curgă decât de la data publicării deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, și anume 12 mai 2021, sens în care nu poate fi avut în vedere ca moment de debut al curgerii termenului de 6 luni data rămânerii definitive a hotărârii prin care recurentul a fost achitat, respectiv 15 iulie 2019, de vreme ce până la declararea neconstitutionalității art. 539 alin. (1) C. proc. civ. nu era recunoscut dreptul la despăgubiri pentru arestare nedreaptă, iar neconstituționalitatea acestei prevederi a fost apreciată din perspectiva faptului că nu se recunoștea posibilitatea acordării despăgubirilor pentru o arestarea preventivă, care, deși a fost dispusă în mod legal, s-a constatat, prin hotărâre definitivă de achitare, pronunțată anterior declarării neconstitutionalității dispozițiilor art. 539 alin. (1) C. proc. pen. că a fost nedreaptă, în contextul în care instanțele penale au constatat, printr-un probatoriu complex administrat, faptul că recurentul nu a fost vinovat de acuzația penală ce i s-a adus.

În mod nelegal instanța de apel s-a raportat la aplicabilitatea dispozițiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen., care nu prevăd momentul de la care curge termenul de 6 luni pentru exercițiul dreptului la acțiune în despăgubiri în repararea prejudiciului pentru arestare nedreaptă, dispozițiile în discuție vizând exclusiv situația termenului pentru exercitarea dreptului la acțiune în despăgubiri pentru arestarea nelegală.

Astfel, în pofida faptului că dispozițiile art. 539 C. proc. pen. au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 136/2021, curtea de contencios constituțional instituind un nou concept juridic, diferit de reglementarea cuprinsă la art. 539 alin. (1) C. proc. pen., care vizează despăgubirea pentru privarea nelegală de libertate, respectiv acela de despăgubiri acordate pentru arestarea nedreaptă, dispozițiile art. 541 alin. (2) C. proc. pen. nu conțin criterii temporale (respectiv momentul de la care începe să curgă termenul procedural de prescripție de 6 luni) în raport cu care se poate exercita dreptul la acțiune pentru arestare nedreaptă.

În consecință, a susținut că instanța, în virtutea rolului său de interpretare și aplicare a legii în scopul înfăptuirii justiției, nu putea să respingă acțiunea, pe calea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în raport de prevederile art. 541 alin. (2) C. proc. pen., în acest mod fiind încălcate principiile constituționale privitoare la universalitatea legii, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție, dreptul la apărare, drepturile persoanei vătămate printr-un act al autorității publice, precum și plenitudinea exercitării drepturilor și libertăților fundamantale.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La data de 25 martie 2024, prin poștă, în termen legal, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Galați - AJFP Constanța, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei atacate, ca legală.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că în mod corect instanța de apel a reținut faptul că, potrivit art. 541 alin. (2) C. proc. pen., acțiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată.

Cum, în cauză, hotărârea penală prin care s-a dispus definitiv asupra achitării reclamantului a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 15 iulie 2019, termenul de 6 luni a început să curgă de la acea dată și s-a împlinit la data de 15 ianuarie 2020, iar reclamantul a înregistrat prezenta acțiune pe rolul instanței în data de 10 noiembrie 2021, astfel că dreptul material la acțiunea în repararea prejudiciului produs prin privarea nelegală de libertate a fost exercitat cu depășirea termenului de 6 luni, în mod just instanța de fond reținând că excepția prescripției dreptului material la acțiune este întemeiată.

Susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia dreptul său la acțiune s-ar fi născut la momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 136/03.03.2021 a Curții Constituționale, respectiv 12 mai 2021, nu poate fi reținută, întrucât tinde să modifice și să eludeze prevederile art. 541 alin. (2) C. proc. pen., care stipulează expres că termenul de introducere a acțiunii în repararea pagubei este de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată.

A arătat că în ceea ce privește termenele și condițiile în care pot fi exercitate acțiunile/căi le de atac, acestea sunt reglementate prin norme de ordine publică legiuitorul având în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc judecată unui proces.

În referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României, a precizat că deciziilor date de Curtea Constituțională li se aplică principiul neretroactivității legii, potrivit căruia normele juridice nu pot și nu trebuie să producă efecte juridice pentru trecut, ci numai pentru viitor, așadar de la data intrării în vigoare a actului normativ.

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, legea prevede numai pentru viitor. La data achitării reclamantului dispozițiile speciale privind tragerea la răspundere a Statului Român erau prevăzute de C. proc. pen., acestea stipulând expres termenul și condițiile în care acțiunea pentru recuperarea prejudiciului putea fi introdusă.

Referitor la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, pentru aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpa procesuală, sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determiniat aceste cheltuieli.

O altă condiție care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată, este ca partea care le solicită să fi câștigat în mod definitiv procesul, însă o astfel de ipoteză nu se regăsește în cauză.

II.2.2 Răspunsul la întâmpinare:

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 10 noiembrie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 03 aprilie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului declarat în cauză.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit situației de fapt, astfel cum a fost expusă de reclamant și reținută atât de prima instanță, cât și de instanța de apel, situație necontestată în cauză, reclamantul A. a fost cercetat în cadrul dosarului penal nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, pentru săvârșirea infracțiunilor de inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 și infracțiunea de luare de mită în formă continuată prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. (1969) raportat la art. 6 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 5 C. pen.

Prin ordonanța de reținere nr. 127 din 23 mai 2011 s-a dispus față de reclamant măsura reținerii pentru 24 de ore, iar prin încheiere pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2011 s-a dispus măsura arestării preventive pentru o perioadă de 30 de zile, cu începere din data de 25 mai 2011, fiind prelungită în mod succesiv până la data de 20 noiembrie 2011, când a expirat perioada maximă de 180 de zile a arestului preventiv ce poate fi dispus în cursul urmăririi penale.

După punerea sa în libertate, față de reclamant s-a dispus prin ordonanță a procurorului luarea măsurii controlului judiciar, măsură ce a fost menținută până la data de 05 mai 2015.

Prin sentința penală nr. 236 din 22 martie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2012, s-a dispus achitarea reclamantului, alături de ceilalți 28 de inculpați trimiși în judecată în legătură cu fapte de corupție, iar prin decizia penală nr. 177 din 15 iulie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători a respins apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție și inculpații C., D. și E., decizia de achitare fiind definitivă.

Prin acțiunea cu care a învestit prima instanță, invocând soluția de achitare dispusă la finalul procesului penal, în cadrul căruia a fost arestat preventiv, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin privarea nedreaptă de libertate.

Temeiul juridic al cererii reclamantului, astfel cum acesta a fost precizat în mod expres, prin cererea depusă la data de 01 aprilie 2022, este reprezentat de dispozițiile art. 539 C. proc. pen., potrivit cărora "(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei".

Prin decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 29 noiembrie 2017, s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul textului de lege menționat.

În același timp, Înalta Curte a reținut că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

În sens contrar, prin decizia nr. 136 din 03 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 12 mai 2021, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen., sau achitare, încalcă art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza I din Constituție.

În acest sens, prezintă relevanță considerentele decizorii ale deciziei nr. 136/2021 cuprinse în paragrafele 41-45, conform cărora:

"41. În consecință, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertății individuale și ulterior s-a dovedit că acuzația în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din C. proc. pen.. Soluția dată/pronunțată pe fondul acuzației în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată și nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluție nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției.

Prin decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din data de 20 februarie 2023, obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că: «În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate.

În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen..»

Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condițiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri și în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, respectiv atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

În motivarea acestei dezlegări, instanța supremă a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 136 din data de 3 martie 2021 face parte din categoria deciziilor ce sancționează o soluție legislativă, pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanța de contencios constituțional statuând că, în privința unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluții de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate (par. 45).

Considerentele decizorii ale hotărârii prealabile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au în vedere faptul că, urmare a pronunțării decizie nr. 136 din data de 3 martie 2021 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost sancționate prin decizia menționată, au dobândit o aplicare previzibilă și unitară (par. 47).

Totodată, s-a reținut că soluțiile de clasare sau de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzației penale și, ca urmare a acestui fapt, al reținerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (par. 50 și 51).

A mai arătat instanța supremă și că cele două decizii obligatorii - decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2017, respectiv decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 - nu oferă o viziune diferită asupra relevanței hotărârii de achitare în ce privește dreptul la despăgubiri, întrucât se raportează la situații distincte în care se pretinde un asemenea drept; decizia de recurs în interesul legii se referă la ipoteza arestării nelegale, caz în care hotărârea de achitare, prin ea însăși, nu are valoare din perspectiva dreptului la despăgubiri, dacă arestarea nelegală nu s-a constatat în condițiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în timp ce decizia Curții Constituționale are în vedere ipoteza arestării injuste, demonstrate tocmai prin hotărârea de achitare în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din același cod.

Prin urmare, a constatat că aceste două decizii converg în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., evident, însă, pe laturi diferite.

Referitor la autoritatea competentă să constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul la repararea pagubei, Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a reținut că art. 539 alin. (2) C. proc. pen. condiționează repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz.

Această condiționare instituie, în sarcina organelor judiciare anterior referite, o obligație de a se pronunța prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunță hotărârea definitivă și care au făcut obiectul controlului pe calea contestației, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204 - 206 din C. proc. pen.

De asemenea, aceasta presupune obligația instanței de judecată care se pronunță prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate (decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, par. 12). Curtea a constatat că obligația organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., de a se pronunța, prin hotărârile definitive pe care le pronunță, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecție prevăzut la art. 5 din Convenție (par. 17). Modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispozițiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. își îndeplinesc această obligație nu constituie o problemă de constituționalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea și aplicarea legii (decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 18; decizia nr. 179 din 29 martie 2016, par. 20; decizia nr. 271 din 10 mai 2016, par. 21, decizia nr. 133 din 9 martie 2017, par 19).

Prin urmare, conform Curții Constituționale, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanță de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare.

Relația între dispozițiile alin. (1) și (2) ale art. 539 C. proc. pen. trebuie privită și din perspectiva dispozițiilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen., normă care instituie termenul în care o astfel de acțiune în despăgubiri poate fi introdusă la instanța civilă, și anume în termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau a încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat privarea nelegală de libertate.

Din perspectiva motivului de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a pretins nelegalitatea deciziei atacate în ceea ce privește interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 539 și art. 541 alin. (2) C. proc. pen., dar și a prevederilor art. 1349 și urm. C. civ., pe care a înțeles să-și fundamenteze acțiunea introductivă de instanță, modalitatea de interpretare adoptată de instanța de apel fiind, în aprecierea recurentului, o denegare de dreptare și o încălcare a principiului prevăzut de art. 3 în referire la art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant consideră că dreptul său la acțiune s-a născut la momentul publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei nr. 136 din 03 martie 2021 a Curții Constituționale a României, respectiv 12 mai 2021, pentru că până la acel moment legea nu recunoștea dreptul de a beneficia de despăgubiri pentru repararea prejudiciului produs prin privarea nedreaptă sau injustă de libertate.

În opinia acestuia, dispozițiile art. 541 alin. (2) C. proc. pen. nu își găsesc incidența în cazul unei acțiuni fundamentate pe răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate ca urmare a arestării nedrepte, câtă vreme textul legal evocat vizează exclusiv acțiunea în repararea pagubei cauzate în cazul arestării nelegale, momentul de la care începe să curgă termenul de 6 luni fiind stabilit în raport de actele de procedură prin care a fost constatată arestarea nelegală, respectiv ordonanța procurorului, încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei ce vizează contestarea măsurii preventive privative de libertate.

Cum art. 541 alin. (2) C. proc. pen. nu cuprinde dispoziții referitoare la un termen și momentul de la care acesta începe să curgă în ceea ce privește acțiunea în despăgubiri pentru arestarea nedreaptă, o apreciere contrară reprezintă o încălcare a principiului ubi lex non distinquit, nec nos distinguere debemus.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte observă că afirmația privind aplicarea greșită a art. 1349 și urm. C. civ. pe care reclamantul și-a fundamentat acțiunea introductivă de instanță, nu poate forma obiectul unei analize în recurs, întrucât este invocată omisso medio, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din același act normativ privind ordinea exercitării căilor de atac. Astfel, reclamantul nu a criticat hotărârea instanței de fond din această perspectivă, împrejurare față de care, în apel, analiza excepției a presupus verificări jurisdicționale cu trimitere exclusiv la art. 541 alin. (2) C. proc. pen. pentru a se stabili momentul de început al prescripției extinctive sub aspectul valorificării dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile. În aceste circumstanțe, critica invocată pentru prima dată direct în calea de atac a recursului este inadmisibilă câtă vreme vizează un aspect ce nu a făcut obiectul judecății în apel.

În continuare, reținând caracterul nefondat al criticii ce reclamă interpretarea greșită a dispozițiilor art. 539 și ale art. 541 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte are în vedere faptul că prescripția extinctivă reprezintă acel mod de înlăturare a răspunderii civile constând în stingerea dreptului material la acțiune neexercitat în termenul stabilit de lege.

Cu alte cuvinte, prin obiectul și efectul pe care îl produce, prescripția este un veritabil mijloc de înlăturare a răspunderii civile, subiectul pasiv al raportului de constrângere nemaiputând fi tras la răspundere după împlinirea termenului de prescripție, însă continuă să rămână ținut de obligația care-i incumbă și pe care o poate executa de bunăvoie.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că reglementarea în legislațiile naționale a unor termene de prescripție sau de decădere, nu reprezintă în sine o violare a dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană, cu atât mai mult dacă răspund exigențelor acestui articol, astfel cum au fost interpretate de Curte: restricționarea să nu atingă substanța însăși a acestui drept; restricționarea să urmărească un scop legitim; să existe un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Aceasta întrucât stabilirea unor astfel de termene este o trăsătură comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, respectiv garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra unor evenimente îndepărtate în timp, greu de probat în caz de dispariție a probelor necesare (cauza Stablings și alții împotriva Regatului Unit, hotărârea din 24 septembrie 1996, par. 50-52).

Referitor la corelația dintre prescripția extinctivă și dreptul de acces liber la justiție, Curtea Constituțională a României a arătat în mod constant că stabilirea unor termene de prescripție (sau de decădere) nu încalcă dreptul de acces liber la justiție, consacrat de art. 21 alin. (2) din Constituție.

Aceasta întrucât "instituția prescripției, în general și termenele în raport cu care aceasta își produce efectele nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiție, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât numai într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigențe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exercițiului unui anumit drept având consecință fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul "este ținut să le acorde ocrotire, în egală măsură". (a se vedea decizia Curții Constituționale nr. 269/24.02.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314/12.05.2009; decizia Curții Constituționale nr. 272/24.06.2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723/11.08.2004).

Înalta Curte constată că acțiunea reclamantului este fundamentată pe dreptul la repararea pagubei pentru prejudiciile suferite urmare a caracterului nedrept sau injust al măsurii privative de libertate dispuse față de acesta, în mod legal, în cursul unui proces penal, prin extinderea sferei de aplicare a dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., ca urmare a intervenției Curții Constituționale a României prin decizia nr. 136 din 03 martie 2021.

Sub aspectul efectelor deciziilor de admitere a excepției de neconstituționalitate în cadrul litigiilor în care se pune problema aplicării dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale, Curtea Constituțională a tranșat în repetate rânduri în jurisprudența sa această problematică.

În acest sens, prezintă relevanță considerentele deciziei nr. 392 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 776/25.08.2020, prin care Curtea Constituțională a reținut următoarele:

"23. În ceea ce privește efectele unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, Curtea a reținut că decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor. În aceste condiții, decizia de constatare a neconstituționalității se va aplica în privința raporturilor juridice ce urmează a se naște după publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I - facta futura, însă, având în vedere faptul că excepția de neconstituționalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă și un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituționalității numai raporturilor juridice care urmează a se naște, deci unor situații viitoare ipotetice, întrucât și-ar pierde esențialmente caracterul concret. Așadar, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște - facta futura, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional, acele situații care au devenit facta praeterita.

Înalta Curte reamintește, cu titlu de principiu, faptul că forța obligatorie a deciziilor Curții Constituționale prevăzută de art. 147 alin. (4) din Constituția României se atașează dispozitivului și considerentelor pe care se întemeiază raționamentul din punct de vedere juridic. În acest sens este relevant faptul că, potrivit Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină soluția adoptată, în verificarea conformității textelor legale analizate cu prevederile Constituției României. Astfel, Curtea Constituțională reține că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept.

Chiar și în modalitatea de aplicare imediată a deciziilor Curții Constituționale prin care a fost declarată neconstituțională o soluție legislativă, ele nu pot produce alt efect decât acela pe care l-ar produce adoptarea unei legi noi care să consacre soluția legislativă impusă de Curte prin deciziile pronunțate. Acest lucru rezultă atât din prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, cât șidin art. 15 alin. (2) din Constituție, care consacră principiul neretroactivității legii și excepțiile de la acest principiu. Așadar, întrucât deciziile Curții Constituționale produc efecte doar pentru viitor, regula este că ele nu pot fi aplicate unor fapte sau acte juridice anterioare.

Dispozițiilor art. 541 alin. (2) C. proc. civ. instituie un termen de prescripție a dreptului la acțiune de 6 luni, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate."

Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a statuat că:

"Art. 52 alin. (3) teza a doua din Constituție, prin expresia "condițiile legii", lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale în care dreptul la reparații poate fi exercitat, aceeași idee regăsindu-se și în dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora "Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori potrivit practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte". Termenul de 6 luni, prevăzut la art. 541 alin. (2) din C. proc. pen., este un termen de prescripție a dreptului la acțiune, rezonabil, care asigură condițiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acțiune în justiție în scopul obținerii reparațiilor legale. De altfel, exercițiul niciunui drept fundamental recunoscut de Constituție sau de tratatele internaționale privind drepturile omului nu trebuie absolutizat, motiv pentru care instituirea prin lege a unor condiții procesuale de valorificare a respectivului drept, cum este, în speță, instituirea unui termen de 6 luni pentru introducerea acțiunii, nu este incompatibilă cu exigențele constituționale care se circumscriu principiului liberului acces la justiție (a se vedea decizia nr. 788 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 143 din 24 februarie 2016, decizia nr. 696/28.10.2021, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 78/26.01.2022).

În ceea ce privește stabilirea momentului de la care începe să curgă acest termen, Înalta Curte reține că în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile are ca temei respectiva ordonanță de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare, rămase definitive.

Conform prevederilor art. 551 pct. 4 C. proc. pen., hotărârea primei instanțe rămâne definitivă la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins apelul.

În prezenta cauză, prin sentința penală nr. 236 din 22 martie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2012, s-a dispus achitarea reclamantului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., hotărâre ce a rămas definitivă în urma respingerii apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție și inculpații C., D. și E., prin decizia penală nr. 177 din 15 iulie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2017.

Așadar, dreptul la acțiune al reclamantului pentru repararea prejudiciului produs prin privarea nelegală de libertate, întemeiat pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., s-a născut la data la care s-a pronunțat hotărârea penală definitivă, prin care s-a statuat asupra achitării acestuia, respectiv 15 iulie 2019, situație în care, în raport de dispozițiile art. 541 alin. (2) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul primei instanțe la data de 10 noiembrie 2021, a fost depusă cu depășirea termenului legal de 6 luni, calculat conform art. 181 alin. (3) C. proc. civ., astfel încât excepția prescripției dreptului material la acțiune s-a constatat în mod corect a fi întemeiată.

Interpretarea propusă de recurentul-reclamant conduce la concluzia, inacceptabilă, a posibilității nașterii dreptului la acțiune la data de 21 mai 2021, când a fost publicată decizia nr. 136/2021 în Monitorul Oficial al României, prin aceasta partea tinzând la eludarea prevederilor art. 541 alin. (2) C. proc. pen., de vreme ce la momentul descris cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 era soluționată definitiv prin decizia penală nr. 177 din 15 iulie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, iar o aplicare a deciziei Curții Constituționale nr. 13