ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1887/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă sub nr. x/2022 din data de 16.09.2022, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 50.000 euro reprezentând despăgubiri pentru condiții necorespunzătoare de încarcerare aferente executării pedepsei privative de libertate, din intervalul 12.09.2018-08.08.2022, în penitenciarele Poarta Albă, Tulcea și Giurgiu.

Sentința pronunțată de Tribunalul Constanța: Prin sentința civilă nr. 2332 din data de 28.06.2024 Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța: Prin decizia civilă nr. 39/C din 10.02.2025, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2332/28.06.2024, pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr. x/2022, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 39/C din 10.02.2025, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă în dosarul nr. x/2022 a declarat recurs reclamantul A.. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 27.03.2025, sub nr. x/2022, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr.

Prin cererea de recurs formulată de reclamantul A. la data de 06.03.2025, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și reținerea cauzei spre rejudecare, procedând la admiterea apelului, modificarea în tot a deciziei primei instanțe, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată și cu acordarea cheltuielilor de judecată, invocându-se incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În expunerea motivelor de recurs se arată că în mod greșit a apreciat instanța de apel că în perioada detenției nu i-a fost asigurată, cu caracter de continuitate, suprafața minimă de 4 m.p./deținut, când, în realitate, această situație a fost permanentă, prezentând în acest sens suprafețele camerelor în care a fost cazat pe durata încarcerărilor în cadrul celor trei penitenciare. Cu privire ventilația camerelor și a grupului sanitar, instanța de apel a reținut că se realizează natural, grupul sanitar fiind separat de restul camerei, cât și cu privire la temperatura din timpul iernii, a apei calde, a deratizării și deparazitării realizate periodic, a prezenței spațiilor pentru depozitarea lucrurilor personale, precum și a mobilierului necesar pentru servirea mesei. Cu privire la aceste aspecte, recurentul arată că nu corespund situației de fapt, întrucât în perioada dedusă judecății lipsea intimitatea pentru grupul sanitar, temperaturile în timpul iernii erau de 10-12 grade Celsius, nu exista mobilier care să permită depozitarea bunurilor personale, hrana era necomestibilă, iluminatul inadecvat, apa caldă lipsea în mod curent, spațiul de plimbare era insuficient, lenjeria era veche, existau șobolani, ploșnițe, păduchi și gândaci, toate aceste aspecte demonstrând starea improprie a spațiului de detenție. Printr-un motiv distinct de recurs se arată că în mod eronat instanța de apel a reținut aplicabilitatea în cauză a art. 249 C. proc. civ., întrucât reclamantul nu a fost în măsură să realizeze fotografii în perioada în care s-a aflat în spațiile de detenție pentru a-și proba pretențiile, motiv pentru care a solicitat informații de la penitenciarele unde a fost cazat. În acest context, se arată că este fundamental eronată reținerea instanței de apel potrivit căreia Administrația Națională a Penitenciarelor a efectuat reale demersuri pentru îmbunătățirea condițiilor de igienă, iar din probatoriul administrat ar reieși că reclamantul a beneficiat de condiții de igienă suficiente și apte să concretizeze respectarea demnității umane, precum și faptul că suprafața de 4 m.p./deținut nu a fost respectată cu caracter de continuitate. Din probele administrate, constând în adresele de răspuns provenind de la penitenciare, reiese că reclamantul a fost cazat în spații considerate ca fiind neconforme pentru o perioadă de cel puțin 1278 de zile. Mai arată recurentul că în mod eronat a fost înlăturată de către instanța de apel depoziția martorului audiat în cauză cu motivarea că nu prezintă relevanță de vreme ce a fost coleg de cameră cu reclamantul până în 2019 - în perioada pentru care acestuia i s-au considerat 84 de zile executate suplimentar, martorul relatând experiența personală pentru perioada ulterioară, de vreme ce nu mai era coleg de cameră cu reclamantul. În realitate, arată recurentul, depoziția martorului este relevantă pentru că reflectă condițiile existente în cadrul penitenciarului. Se mai arată că fapta ilicită imputată, reflectată în condițiile precare de detenție, reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 1 alin. (1) - (3) și art. 5 din Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, aprobate prin OMJ nr. 2772/2017 - aplicabil în cauză rationae temporis. În plus, pentru stabilirea caracterului ilicit al faptei, instanța de apel trebuia să aibă în vedere și standardul stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea art. 3 din Convenție, sens în care au fost expuse citate din mai multe hotărâri ale Curții. Cu referire la prejudiciul moral încercat, recurentul solicită ca Înalta Curte să aprecieze asupra acestuia, în considerarea faptului că întinderea și cuantificarea lui nu poate fi probată, ci, potrivit art. 3 din Convenția EDO, acesta se prezumă. De asemenea, se arată că este întrunită și condiția legăturii de cauzalitate. În continuare se prezintă extrase din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la materia dedusă judecății. 5. Apărările formulate în cauză: Prin întâmpinarea formulată la data de 14.05.2025, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.R.F.P. Galați - A.J.F.P. Constanța a solicitat respingerea căii de atac ca neîntemeiată. În susținerea netemeiniciei căii de atac, intimatul a precizat că în mod corect s-a reținut că nu există faptă ilicită, că reclamantul nu a dovedit faptul că a fost supus unui tratament care să poată fi inclus în categoria relelor tratamente, și nici împrejurarea că pentru condițiile necorespunzătoare de detenție ar fi necesară o despăgubire morală ori materială suplimentară măsurii de reducere a pedepsei. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând recursul în raport de excepția privind nulitatea recursului, a cărei analiză este prioritară în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata nulitatea căii de atac, pentru considerentele ce succed: Din perspectiva excepției nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs, invocată din oficiu, Înalta Curte reține că în noua lege procesual civilă, în considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) din același act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică. Interpretarea acestor prevederi legale impune, totodată, și concluzia că cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurentul să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să conțină critici pertinente formulate împotriva hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv. În acest cadru legal, instanța de recurs nu poate examina decât acele susțineri ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică. În contextul reperelor enunțate, în ceea ce privește cererea de recurs formulată de reclamantul A., Înalta Curte observă că partea s-a prevalat doar în mod formal de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cât timp nu a circumstanțiat în niciun mod criticile sub aspectul încălcării unor norme de drept material, în considerarea soluției pronunțate de instanța de apel. Astfel, nemulțumirile recurentului cu privire la soluția instanței de apel reprezintă, în concret, veritabile critici de netemeinicie, acesta făcând referire la elementele de fapt ale cauzei și criticând statuările instanței de apel cu privire la situația de fapt, astfel cum aceasta rezultă din probatoriul administrat în fața instanțelor de fond, contestând corectitudinea statuării în ce privește condițiile de detenție, respectiv perioada în care în care suprafața aferentă per deținut era mai mică de 4 m.p., precum și aspecte ce țin de maniera de ventilare a spațiului de cazare, a deratizării/dezinsecției, a temperaturii din interiorul camerelor în timpul iernii, a (in)existenței unui mobilier adecvat pentru depozitarea lucrurilor personale și pentru a lua masa, a lipsei intimității în camera de toaletă și a altor astfel de aspecte ce țin, exclusiv, de situația de fapt. Recurentul a apreciat că toate aceste aspecte reprezintă fapta ilicită imputată pârâtului și demonstrează o lezare a demnității umane, motiv pentru care s-ar fi impus acordarea unor daune morale. Înalta Curte reține că toate aceste aspecte țin de reaprecierea materialului probator pentru a determina o altă situație de fapt decât cea statuată în fața instanțelor de fond, aspect ce excede cadrului procesual al recursului, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalității hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Nici greșita reținere a incidenței în cauză a art. 249 C. proc. civ. nu este formulată sub forma unei veritabile critici de recurs, de vreme ce invocarea acesteia este subsumată tot unei împrejurări de fapt, recurentul afirmând imposibilitatea sa de a fi documentat fotografic condițiile din spațiile de detenție. Or, după cum arată chiar recurentul, acesta avea la dispoziție și alte mijloace pentru a-și proba susținerile, mijloace de probă la care, de altfel, a și recurs, solicitând informații despre condițiile de detenție aferente perioadelor în care acesta a fost încarcerat, toate instituțiile formulând adrese de răspuns în legătură cu aspectele solicitate. Aceste adrese au fost avute în vedere de instanțele fondului, dar și de recurent în motivarea căii de atac a recursului pe care a exercitat-o. Din acest motiv, critica nu este susceptibilă să fie încadrată în punctul 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ca reprezentând o eventuală încălcare a regimului de administrare al probatoriului în cauză. Dimpotrivă, prin critica în care se afirmă inaplicabilitatea acestui articol ce statuează sarcina probei în procesul civil, partea tinde să critice, în fapt, tot aspecte pe care instanța de apel le-a statuat cu privire la împrejurările de fapt, în considerarea probelor administrate în cauză. În mod similar, invocarea art. 1 alin. (1) - (3) și art. 5 din Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, aprobate prin OMJ nr. 2772/2017 nu se realizează din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceste dispoziții de drept material fiind citate pentru a sublinia cadrul legal național care reglementează condițiile de detenție, în considerarea cărora, recurentul apreciază că instanța de apel ar fi trebuit să rețină o altă situație de fapt. Cu referire la înlăturarea probei testimoniale administrate în cauză, susținerile recurentului nu pot fi încadrate în critici de nelegalitate - o eventuală încălcare a regimului de administrare a probatoriului - de vreme ce acesta se limitează la a menționa că, în realitate, această probă avea un caracter util, chiar dacă pentru perioada de referință martorul audiat nu a mai ocupat aceeași cameră cu reclamantul, mărturia sa fiind acoperitoare pentru condițiile de detenție din întreg penitenciarul. Or, aprecierea probatoriului reprezintă apanajul instanțelor de fond, în procesul lor de statuare asupra elementelor de fapt ale cauzei. Cu referire la invocarea art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte reține că acesta devine aplicabil în măsura în care situația de fapt reținută în cauză confirmă o încălcare de natura celei reglementate pe cale convențională. În cauza de față, situația premisă nu a fost confirmată, astfel că nu se poate da eficiență standardului instituit de art. 3 din Convenție și nici nu își găsesc aplicare dezlegările Curții EDO din jurisprudența invocată de recurent. Așadar, deși a fost indicat ca temei de drept art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din analiza criticilor formulate reiese că nu există nicio referire la dispoziții de ordin material, nefiind așadar indicat niciun text potențial incident și nici critici sub aspectul încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material de către instanța de apel. Pentru aceste considerente, având în vedere că în cauză, criticile formulate de recurent prin calea de atac promovată nu se încadrează în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu se pot reține motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform alin. (3) al art. 489 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 39/C din 10 februarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.