ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1200/2021

Ședința publică din data de 27 mai 2021

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la 14 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, și precizată la 26 noiembrie 2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea acestuia la plata despăgubirilor în valoare de 157.700 euro pentru condițiile necorespunzătoare de încarcerare în minorat/majorat din timpul executării pedepsei privative de libertate de 1577 zile în perioadele 08.11.2013 - 24.12.2013 (46 zile) și 27.01.2014 - 08.04.2018 (1531 zile).

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 55

1

alin. (6)

din Legea nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 și pe cele ale art. 5 paragr. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

La termenul de judecată din 15 mai 2020, instanța de fond a invocat, din oficiu, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Prin sentința nr. 818 din 29 mai 2020, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, invocată din oficiu, și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia nr. 202 din 20 noiembrie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 818 din 29 mai 2020, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța.

Împotriva deciziei nr. 202 din 20 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul A..

În motivarea cererii de recurs, reclamantul, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor corespunzătoare de detenție, precum și a organizării centrelor de detenție în spații adecvate de cazare, conform legislației naționale și europene.

Ministerul Finanțelor reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, precum și în orice alte situații în care acesta participă în mod nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ.

Recurentul a susținut că responsabilitatea organizării activităților referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, precum și acordarea drepturilor prevăzute de lege persoanelor aflate în stare de detenție revine penitenciarelor (art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016), ca structuri funcționale ale Administrației Naționale a Penitenciarelor (art. 11 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016), subordonate Statului Român, prin Ministerul Finanțelor.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, desființarea deciziei recurate, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de fond.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 18 martie 2021, sub nr. x/2019, și repartizat aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 8.

Prin rezoluția completului din 22 martie 2021, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 27 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților, în condițiile prevăzute de art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471

1

alin. (5) și (6) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată la 2 aprilie 2021, în termenul legal, intimatul a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea motivelor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

La 11 aprilie 2021, recurentul a transmis, prin poșta electronică, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției invocate de intimat, urmând a se reține că, prin motivele de recurs nu a reiterat susținerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată, ci critici ale deciziei nr. 202 din 20 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

7.1 Deliberând cu prioritate, în condițiile prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepției nulității recursului, invocate de intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin întâmpinare, Înalta Curte constată următoarele:

Intimatul a afirmat că susținerile recurentului din cererea de recurs reprezintă o reluare a motivelor expuse în cererea de chemare în judecată, care nu pot fi circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Sub aspect formal, recurentul trebuie să invoce critici legate de hotărârea recurată, pe care să le încadreze ulterior în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul a combătut aceste apărări, afirmând că ceea ce a criticat în recurs este decizia nr. 202 din 20 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, motivele invocate nefiind reluări ale celor expuse în cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că aceste susțineri ale recurentului sunt reale, de vreme ce, prin memoriul de recurs acesta a criticat decizia curții din perspectiva greșitei soluționări a cauzei urmare admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, deși, în cauză se impune angajarea răspunderii statului pentru condițiile necorespunzătoare de detenție din penitenciare.

Înalta Curte constată că aceste motive se referă, în fapt, la nerespectarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, conform cărora "Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante", prin cererea de recurs recurentul criticând decizia atacată din perspectiva confirmării soluției pronunțate de tribunal asupra excepției lipsei calității procesuale pasive.

Dispozițiile art. 3 din Convenție, deși nu au fost indicate explicit de recurent, ci au fost identificate de instanță în virtutea rolului activ conferit de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., pot fi subsumate cazului de casare invocat în susținerea cererii de recurs, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 din acest act normativ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin întâmpinare.

7.2 Examinând recursul din perspectiva criticilor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata despăgubirilor în valoare de 157.700 euro pentru condițiile necorespunzătoare de încarcerare la care a fost supus în perioada executării pedepsei privative de libertate în perioadele 08.11.2013 - 24.12.2013 și 27.01.2014 - 08.04.2018 (1531 zile).

Tribunalul Constanța, secția I civilă, prin sentința nr. 818 din 29 mai 2020, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, invocată din oficiu, și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia nr. 202 din 20 noiembrie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a menținut soluția tribunalului în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, respingând, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 818 din 29 mai 2020, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă.

Recurentul a criticat în recurs legalitatea soluției curții de apel, susținând, în esență, că statul trebuie să răspundă pentru conformitatea condițiilor de detenție cu reglementările naționale și europene în materie, în raporturile juridice generatoare de drepturi și obligații, precum și în alte situații în care participă în nume propriu, acesta fiind reprezentat de Ministerul Finanțelor.

Criticile recurentului sunt fondate.

Prin art. 55

1

din Legea nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal - dispoziții legale invocate de recurent în susținerea cererii de chemare în judecată - s-a instituit măsura compensării deținuților cazați în condiții necorespunzătoare.

Alin. (2) al acestui articol explicitează noțiunea "condiții necorespunzătoare", aceasta referindu-se la "cazarea unei persoane în oricare centru de detenție din România care a avut lipsuri la condițiile impuse de standardele europene."

Deși prin actul normativ menționat au fost reglementate condițiile de detenție și drepturile persoanelor condamnate, acest act normativ nu cuprinde dispoziții cu privire la entitatea ce poartă responsabilitatea cauzării unor suferințe determinate de precaritatea condițiilor din penitenciare.

Dimpotrivă, prin Legea nr. 254/2013, modificată și completată prin Legea nr. 169/2017, au fost atribuite Administrației Naționale a Penitenciarelor (instituție publică, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Justiției) doar sarcini cu privire la organizarea executării pedepselor privative de libertate, coordonarea și controlul activității unităților care se organizează și funcționează în subordinea sa, organizarea, funcționarea și atribuțiile acestei entități fiind stabilite prin hotărâre a Guvernului, finanțarea fiindu-i asigurată de la bugetul de stat sau din resurse proprii.

Față de contextul arătat, în lipsa unei reglementări exprese în dreptul intern, Înalta Curte arată că, în situația recurentului, care a reclamat condițiile precare de detenție din penitenciarele în care a executat pedeapsa privativă de libertate, calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, se impune a fi examinată în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care, în hotărârea cvasi-pilot din 24 iulie 2012, pronunțată în cauza Iacov Stanciu contra României, a stabilit, cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 3 din Convenție, că, în ceea ce privește condițiile materiale de detenție și tratarea necorespunzătoare a problemelor de sănătate, acestea sunt cauzate de nerespectarea, de către statul român, a obligației prevăzute de art. 46 din Convenție cu privire la forța obligatorie și executarea hotărârilor CEDO.

Curtea a statuat, în paragr. 199 al hotărârii, referitor la condițiile de detenție necorespunzătoare, că "acestea nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciar ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. De asemenea, chiar și într-o situație în care aspecte distincte ale condițiilor de detenție sunt în conformitate cu reglementările interne, efectul cumulat al acestora poate fi de așa natură încât să constituie un tratament inuman. Așa cum a subliniat Curtea în mod repetat, Guvernului îi revine sarcina de a-și organiza sistemul penitenciar de așa natură încât să asigure respectarea demnității deținuților."

În același sens s-a pronunțat Curtea Europeană și în hotărârea-pilot din 25 aprilie 2017 în cauza Rezimveș și alții contra României, stabilind că situația reclamanților nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncționalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane (paragr. 110), statul român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Curtea a fost constantă în a aprecia că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov contra Republica Moldova, Păvălache contra României), prin art. 3 din Convenție fiind instituită, în sarcina autorităților, obligația pozitivă de a se asigura că orice persoană privată de libertate execută pedeapsa în condiții care nu o supun unei suferințe sau încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției (cauzele Kudla contra Poloniei și Enășoaie contra României).

În raport de aceste statuări, Înalta Curte constată că nu poate fi exclusă răspunderea statului pentru condițiile necorespunzătoare de detenție, de vreme ce acesta nu s-a conformat recomandărilor Curții Europene a Drepturilor Omului și nu a respectat dispozițiile art. 46 din Convenție, deși, ca parte contractantă s-a obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în cauzele în care este parte.

Răspunderea Statului Român urmează a fi atrasă prin reprezentantul său, Ministerul Finanțelor, mandatul de reprezentare fiindu-i conferit prin dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ., conform cărora "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens."

Reglementări similare se regăsesc și în art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, prin care s-a stabilit că acesta "reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ."

Astfel, dreptul de reprezentare al Statului Român de către Ministerul Finanțelor izvorăște din lege, statul fiind chemat în judecată să răspundă pentru încălcarea dispozițiilor art. 3 din Convenție, pentru condițiile necorespunzătoare de detenție în care recurentul a executat pedeapsa privativă de libertate.

În raport de argumentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 497 coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., constatând că, în mod greșit, litigiul a fost soluționat fără a se intra în judecata fondului, va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 202 din 20 noiembrie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, va casa decizia recurată și sentința nr. 818 din 29 mai 2020, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă și va trimite cauza, spre rejudecare, Tribunalului Constanța pentru soluționarea litigiului conform tuturor motivelor invocate în legătură cu fondul cererii de chemare în judecată, conform art. 510 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare.

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 202 din 20 noiembrie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Casează decizia recurată și sentința nr. 818 din 29 mai 2020, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă și trimite cauza, spre rejudecare, Tribunalului Constanța.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 mai 2021.