ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2430/2023

Ședința publică din data de 29 noiembrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea, în solidar, a pârâților la plata daunelor materiale în cuantum total de 50.152,98 RON, sumă compusă din: onorariu de avocat în cuantum de 6.550 RON; contravaloarea hranei și a cheltuielilor de transport Cluj - Constanța și retur în cuantum de 1.048,98 RON; contravaloarea cazării în Constanța în cuantum de 704 RON și contravaloarea transportului reclamantului cu taxiul și cu persoanele care trebuiau să conducă în locul acestuia pe perioada cât i-a fost suspendat permisul de conducere pe nedrept, în cuantum de 41.850 RON. Totodată, a solicitat ca pârâții să fie obligați, în solidar, la plata daunelor morale în cuantum de 251.100 RON (300 RON pe zi) pentru trimiterea în judecată a reclamantului în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța și a dosarului penal înregistrat sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Constanța - dosar în care reclamantul A. a fost cercetat și condamnat pe nedrept în primă instanță, și pentru că nu a putut să conducă vreun autoturism pe drumurile publice din data de 24.07.2015 până în data de 08.11.2017 din cauza condamnării nedrepte anterior descrise.

Prin sentința civilă nr. 2128 din 27 noiembrie 2018, a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța și a fost respinsă cererea de chemare în judecată introdusă în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată față de o persoană fără capacitate de folosință; a fost calificată excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind o apărare de fond și a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu acest din urmă pârât.

Prin decizia nr. 139A din 14 februarie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2128 din 27.11.2018. S-a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că: s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 7.890,96 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamant în procesul penal ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, precum și suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în prezentul proces, reprezentând onorariul de avocat. Au fost menținute, în rest, dispozițiile sentinței apelate.

Prin decizia nr. 2592 din 24 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București; a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel; a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași decizii.

Cauza a fost reînregistrată la data de 22.12.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie sub nr. x/2018*.

Prin decizia civilă nr. 597 A din 19 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2128/27.11.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a schimbat în parte sentința civilă, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 7.890,96 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamant în procesul penal ce a format obiectul dosarului nr. x/2016

A obligat pârâtul la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond - onorariu de avocat, cu aplicarea art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., respingând în rest cererea, cu privire la acordarea onorariului de avocat în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 597 A din 19 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs recurenții-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a solicitat admiterea recursului, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Printr-o primă critică de nelegalitate, recurentul a susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, respectiv a articolelor de lege care reglementează răspunderea civilă delictuală precum și a prevederilor art. 224 C. civ. care reglementează răspunderea statului.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că statul nu este responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi care primesc delegație de suveranitate, deoarece aceștia nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului, nefiind îndeplinite niciuna dintre condițiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor pentru fapta proprie, în condițiile în care fapta este comisă de către o altă instituție cu personalitate juridică și pentru care nu se menționează atragerea răspunderii statului.

Sub acest aspect, recurentul a arătat că presupusele fapte ilicite s-au produs ca urmare a cercetării penale, aceasta nefiind de natură să atragă răspunderea delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, ci eventual, a organelor de conducere ale persoanei juridice responsabile cu atribuții de cercetare și trimitere în judecată a autorilor unor presupuse fapte penale.

Astfel, a învederat că prejudiciul invocat de recurentul-reclamant A. constă în contravaloarea cheltuielilor de hrană, a celor făcute cu deplasarea, cazarea, transportul cu taxiul, costul suportat si pentru persoanele care l-au însoțit pe toata perioada cercetării penale, aceste cheltuieli neîncadrându-se în noțiunea de "eroare judiciară", astfel cum rezultă din dispozițiile legale, respectiv art. 96 alin. (3) si 4 din Legea nr. 303/2004 si art. 538 si art. 539 C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul a criticat decizia instanței de apel, în ceea ce privește obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, susținând că în cauză nu se poate reține o culpă procesuală a instituției, care nu a dat dovada de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovată de declanșarea litigiului, invocând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 451 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a susținut că onorariul de avocat este nejustificat de mare în raport de volumul de muncă presupus cu pregătirea apărării în cauză, având în vedere că instanța a soluționat dosarul într-un termen scurt.

Astfel, recurentul a considerat că onorariul de avocat trebuia cenzurat de instanța de judecată, în acest sens făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Costin contra România, hotărârea din 26 mai 2005 și cauza Johanna Huber contra România, hotărârea din 21 februarie 2008, în care s-a reținut că aceste cheltuieli efectuate trebuie să fie necesare și efectuate real în limita unui cuantum rezonabil.

Recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin criticile aduse deciziei atacate, recurentul-pârât a invocat o aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 1357 C. civ., precum și a dispozițiilor art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susținut că instanța de apel a considerat ca fiind aplicabile în speță dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală în privința pârâtului Statul Român, apreciind ca fiind îndeplinite condițiile privind angajarea răspunderii acestuia, prin incidența cazului particular de răspundere civilă delictuală, și anume culpa procesuală.

Recurentul a învederat că potrivit art. 453 C. proc. civ., obligația de plată a cheltuielilor judiciare revine părții din proces care a câștigat procesul, iar potrivit art. 32 alin. (2) din C. proc. pen., doar inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente au calitatea de părți în procesul penal.

Drept urmare, în condițiile în care nu a avut calitatea de parte în procesul penal, Statul Român nu putea fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de către reclamant prin aplicarea dispozițiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată.

În aceste condiții, recurentul a apreciat ca neîntemeiat raționamentul inserat în considerentele deciziei instanței de apel, potrivit căruia nu există nicio deosebire de regim juridic între trimiterea în judecată de către parchet a unei persoane care a fost ulterior achitată definitiv și chemarea în judecată a unui pârât de către reclamant ale cărui pretenții au fost respinse definitiv, iar în ambele situații inițiatorul demersului judiciar ar trebui sa răspundă pentru cheltuielile de judecată suportate de adversar pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Totodată, a arătat că dispozițiile art. 276 din C. proc. pen., care reglementează situația cheltuielilor judiciare în procesul penal, prevăd, la alin. (5) că, în caz de achitare, obligația plății cheltuielilor judiciare revine persoanei vătămate sau a părții civile, în măsura în care cheltuielile au fost provocate de acestea, stipulându-se în alin. (6) că, în celelalte cazuri, obligația de restituire va fi stabilită potrivit legii civile.

Astfel, consideră că în restul ipotezelor de restituire a cheltuielilor judiciare la care se face referire în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., nu poate fi inclusă ipoteza obligării statului, ca titular al acțiunii penale, la plata cheltuielilor judiciare, ținând seama de rolul acestuia în procesul penal, de principiul oficialității are guvernează procesul penal, dar și de specificul cercetării judecătorești în cadrul unui asemenea proces.

Așadar, recurentul a susținut că, în condițiile inexistenței unei fapte proprii a Statului Român, cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantului, răspunderea civilă delictuală nu poate fi angajată.

Totodată, a considerat că nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului Statul Român nu poate fi reținută, întrucât, pentru ca aceasta să-și găsească aplicarea, ar fi necesar ca Statul Român să aibă calitatea de comitent al magistraților procurori, or, între pârât și procurori nu există un raport de prepușenie, pârâtul nefiind ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Sub acest aspect, recurentul a făcut trimitere și la dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, din care rezultă, în opinia sa, că statul nu poate fi tras la răspundere decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare. Așadar, în conformitate cu dreptul național, Statul Român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal, inclusiv a celor decurgând din plata onorariului de avocat, doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

În susținerea criticilor aduse deciziei recurate, s-a făcut trimitere la decizia nr. 3976 din 09 decembrie 2004, decizia nr. 1911 din 15 noiembrie 2016 și decizia nr. 3529 din 03 iulie 2013, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și la cauza Nolkenbockhoff vs Germania și cauza Lutz vs Germania, pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține, în esență, încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, respectiv a articolelor de lege care reglementează răspunderea civilă delictuală, art. 1357-1371 C. civ., precum și a prevederilor art. 224 C. civ. care reglementează răspunderea statului.

Cel de-al doilea motiv de recurs formulat vizează o greșită aplicare a dispozițiilor art. 451 C. proc. civ., cu referire la proporționalitatea cheltuielilor de judecată la care partea a fost obligată de instanța de apel.

Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține, pe de o parte, o aplicare greșită a dispozițiilor art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ., în ceea ce privește obligarea statului la acoperirea cheltuielilor efectuate de parte în procesul penal

Prealabil examinării propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei, reținute de către instanțele de fond.

La data de 24.07.2015, reclamantul A. a fost oprit pe raza localității Constanța, ocazie cu care i s-a întocmit un dosar penal pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, dosar înregistrat sub nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța.

Prin sentința penală nr. 786 din 07 iunie 2017, pronunțată în dosarul penal nr. x/2016 al Judecătoriei Constanța s-a dispus, în baza art. 396 alin. (4), art. 335 alin. (2) C. proc. pen., cu aplicarea art. 83 C. pen., o pedeapsă de 1 an închisoare; a fost amânată aplicarea pedepsei și s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, conform art. 84 C. pen.. În baza art. 85 C. pen. coroborat cu art. 86 alin. (1) din același cod, pe durata termenului de supraveghere, s-a stabilit în sarcina inculpatului, reclamantul A., respectarea următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de probațiune Constanța, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe Serviciului de probațiune Constanța, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea; d) să comunice Serviciului de probațiune Constanța schimbarea locului de muncă; e) să comunice Serviciului de probațiune Constanța informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

Prin decizia penală nr. 1087/2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, s-a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței penale nr. 786/07.06.2017. În temeiul art. 423 alin. (2) C. proc. pen., a fost desființată în tot sentința și, rejudecând, instanța penală a dispus achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen. și înlăturarea obligației de plata a sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată.

Prin prezentul demers judiciar, reclamantul a chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata daunelor materiale reprezentând contravaloarea onorariului de avocat achitat pentru pregătirea apărării în dosarul penal, contravaloarea hranei și a cheltuielilor de transport și cazare, precum și daune morale pentru trimiterea în judecată în dosarul în care a fost cercetat și condamnat, în primă instanță, pe nedrept. Totodată, reclamantul a solicitat acoperirea prejudiciului pentru imposibilitatea de a conduce vreun autoturism, pe drumurile publice, pentru o perioadă de doi ani, urmare a condamnării suferite.

Prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, iar instanța de apel, în primul ciclu procesual, a admis apelul declarat de reclamant, a admis, în parte, cererea inițială și a obligat obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 7.890,96 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamant în procesul penal ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, păstrând celelate dispoziții ale primei instanțe.

Prin decizia pronunțată, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, reținând, ca singur viciu ce a determinat soluția de casare, omisiunea instanței de prim control judiciar de a pune în discuția părților corelarea prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. și/sau a prevederilor art. 276 alin. (5) și (6) din C. proc. pen. cu dispozițiile de drept comun (art. 1349 și 1357 C. civ. pe care reclamantul și-a fundamentat pretențiile) spre a se determina dacă cele dintâi se circumscriu limitelor procesului pendinte.

Prin decizia atacată, instanța de apel, în rejudecare, a admis apelul declarat de reclamantul A.; a schimbat în parte sentința civilă, în sensul că: a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 7.890,96 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamant în procesul penal ce a format obiectul dosarului nr. x/2016; a obligat pârâtul, care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum de 1.000 RON, din totalul de 3.500 RON achitat de reclamant cu titlu de onorariu avocatului său, proporțional cu valoarea pretențiilor admise.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut că nu atât indicarea unui anume text de lege dă cauza acțiunii, cât instituția de drept material (sau regula de drept) la care se raportează reclamantul în expunerea motivelor de fapt și de drept în cuprinsul acțiunii.

Astfel, a subliniat că, în considerarea rolului constituțional al instanțelor judecătorești, prevăzut de art. 124 din legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este și obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile situației de fapt reținute, adică regulile de drept instituite de legiuitor în acea ipoteză, nefiind ținut de textele de lege indicate de către părți.

Constatând că unicului temei juridic invocat de către reclamant, și anume răspunderea civilă delictuală a Statului pentru cheltuielile efectuate în procesul penal în care acesta a fost definitiv achitat, îi corespund mai multe texte de lege, și anume atât în art. 1357 și următoarele C. civ., cât și în art. 276 alin. (6) C. proc. pen. cu referire la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a reținut că dispozițiile menționate din cele două coduri de procedură sunt de fapt (și) reguli de drept substanțial nu sunt decât aplicații într-o materie specială a răspunderii civile delictuale (conducând la aceeași soluție, prin explicitarea în cazul concret a regulii generale), iar nu norme speciale derogatorii de la acest tip de răspundere (care să conducă la o altă soluție).

Din perspectiva acestor considerente de ordin teoretic, curtea de apel a reținut, în privința respectării principiului disponibilității, că art. 453 alin. (1) C. proc. civ., la care face trimitere la art. 276 alin. (6) C. proc. pen., este aplicabil în cauză, indiferent dacă a fost invocat sau nu de către reclamant - sub rezerva punerii în discuție a acestui aspect, viciu de procedură remediat în cauză în al doilea ciclu procesual, la termenul din 18.03.2022.

II.1. Asupra recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București

Prin memoriul de recurs, pârâtul a invocat încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, respectiv a articolelor de lege care reglementează răspunderea civilă delictuală, art. 1357-1371 C. civ., din perspectiva unei interpretări greșite a prevederilor art. 224 C. civ. care reglementează răspunderea statului, în cauză nefiind pusă în discuție răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor pentru fapta proprie.

Sub acest aspect, recurentul a susținut că pretențiile reclamantului nu se încadrează în noțiunea de "eroare judiciară", astfel cum rezultă din dispozițiile legale, respectiv art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 și art. 538- 539 C. proc. pen., astfel că statul nu poate fi obligat la acoperirea acestora.

Critica formulată este nefondată.

Contrar celor susținute de recurent, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, reglementată de dispozițiile art. 538-539 C. proc. pen., ci poate fi antrenată și în ipoteza în care statul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin tratatele internaționale la care este parte privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care au forță juridică obligatorie în ordinea juridică internă, și al căror garant este statul însuși.

În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenției Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenție este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curții pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naționale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligația statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi și libertăți, obligații pozitive, dar și înlăturarea eventualelor încălcări de către autoritățile naționale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

Particularitatea acțiunii deduse judecății este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea și de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune și întrunirea condiției vinovăției autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, justificat fiind de obligația pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenție.

Tot astfel cum răspunderea internațională a statului, parte contractantă la Convenție, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcționează angajarea răspunderii statului în fața instanțelor naționale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acțiune sau inacțiune din partea unei autorități de stat sau a unei persoane ce acționează în cadrul funcției sale oficiale, așadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenților sau funcționarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligația de a acționa într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenția Europeană.

În aceste condiții, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, iar repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacției echitabile.

Recurentul-pârât susține că răspunderea statului are caracter subsidiar, invocând prevederile art. 224 alin. (1) C. civ., conform cărora "Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului.". Una dintre excepțiile de la regulă, de strictă interpretare, este cea prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constituție ce se înscrie erorilor judiciare. Astfel, apreciază că instanța de apel a reținut în mod greșit că dispozițiile normei generale privind răspunderea civilă delictuală sunt aplicabile pentru antrenarea răspunderii recurentului-pârât în lipsa unei norme sau proceduri speciale în dreptul intern, care să permită analizarea pretențiilor cu acest obiect.

În opinia recurentului-pârât, răspunderea civilă delictuală obiectivă a statului nu poate fi reținută, întrucât presupusele fapte ilicite s-au produs ca urmare a cercetării penale, aceasta nefiind de natură să atragă răspunderea delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, ci eventual, a organelor de conducere ale persoanei juridice responsabile cu atribuții de cercetare si trimitere în judecată a autorilor unor presupuse fapte penale.

Înalta Curte constată că aceste critici, ce reprezintă o reiterate a celor susținute pe întreg parcursul litigiului, sunt nefondate, având în vedere particularitățile unei astfel de cauze în care poate fi antrenată răspunderea directă a Statului Roman, prin raportare la obligațiile pozitive ce îi revin acestuia ca efect al ratificării Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reține incidența textului de lege evocat care face vorbire despre răspunderea subsidiară a statului.

Așa cum s-a reținut în doctrină și jurisprudență, statul răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, dar nu pentru fapta săvârșită de o altă persoană, ci în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție.

În aceste condiții, prin raportate la art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se reține că statul trebuie să răspundă pentru consecințele prejudiciabile ale propriei activități judiciare, pe care o organizează și o conduce, în conformitate cu prevederile constituționale și legale, în calitatea sa de garant al legalității și independenței actului de justiție.

Or, această răspundere a statului este angajată pe temei obiectiv pentru riscurile luării unor măsuri sau pronunțării unor hotărâri care nu corespund exigențelor art. 6 din Convenție, de natură a prejudicia persoanele justițiabile.

Astfel că, în mod judicios, a reținut instanța de apel că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a statului, pentru prejudiciul decurgând din necesitatea acoperirii cheltuielilor judiciare avansate pentru pregătirea și susținerea apărării în cadrul procedurii judiciare, finalizate prin achitare.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel l-a obligat, în mod greșit, la plata cheltuielilor de judecată, atâta timp cât în cauză nu poate fi reținută o culpă procesuală, instituția nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovată de declanșarea litigiului.

Deși aceste critici au fost încadrate juridic prin memoriul de recurs în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că ele se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, din moment ce aduc în discuție modalitatea în care instanța de apel a aplicat în cauză o normă de drept procesual.

Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat.

În primul rând, se reține că prin decizia civilă nr. 597A din 19 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2128/27.11.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a schimbat în parte sentința civilă, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 7.890,96 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamant în procesul penal ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 7.890,96 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamant în procesul penal cea format obiectul dosarului nr. x/2016, precum și suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în prezentul proces, reprezentând onorariul de avocat. Au fost menținute, în rest, dispozițiile sentinței apelate.

Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs se critică inclusiv cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel, argumentându-se în sensul că suma acordată este nejustificată în raport de complexitatea și dificultatea litigiului.

În raport de criticile cu care a rămas învestită, Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurentului-pârât, că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. atunci când a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului A., dat fiind că, prin formularea apelului în contradictoriu cu acest pârât, s-a născut un raport procesual direct între aceste părți litigante.

Astfel, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează pe culpa procesuală a părții care a pierdut procesul.

Or, în cadrul apelului declarat în cauză, partea care a pierdut procesul este pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, iar reclamantului A. este partea care a câștigat în calea de atac exercitată.

Prin urmare, în mod corect a dispus instanța de apel, la cererea părții care a câștigat procesul, obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la acele critici din memoriul de recurs care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată, se constată că nu se circumscriu niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., din moment ce privesc temeinicia deciziei civile recurate.

În același sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de recurs în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerente, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentului-pârât neputând fi încadrate în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege, nu vor fi analizate.

Față de aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate nu sunt fondate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

II.2. Asupra recursului declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

Prin critica formulată, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâtul a reclamat greșita soluționare a cererii reclamantului care viza plata cheltuielilor judiciare suportate în faza de urmărire penală.

În esență, s-a susținut interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., fiind învederat faptul că în ipotezele de restituire a cheltuielilor judiciare la care se face referire în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. nu poate fi inclusă ipoteza obligării statului, ca titular al acțiunii penale, la plata cheltuielilor judiciare, ținând seama de rolul acestuia în procesul penal, de principiul oficialității care guvernează procesul penal, dar și de specificul cercetării judecătorești în cadrul unui asemenea proces.

Așadar, recurentul a susținut că, în condițiile inexistenței unei fapte proprii a Statului Român, cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantului, răspunderea civilă delictuală nu poate fi angajată.

Drept urmare, în condițiile în care nu a avut calitatea de parte în procesul penal, Statul Român nu putea fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de către reclamant prin aplicarea dispozițiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, astfel că nu poate fi antrenată în sarcina sa vreo culpă procesuală în acest sens.

Critica recurentului, deși susceptibilă de încadrare în cazul de nelegalitate evocat, este neîntemeiată.

În cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata cheltuielilor judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal, finalizat cu soluția de achitare.

Demersul judiciar al reclamantului a avut ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul și necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părții câștigătoare.

În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părți este reglementată de dispozițiile art. 276 din C. proc. pen., în vigoare la data soluționării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acțiunii pendinte.

Cu referire la obligația suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părții civile obligația de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5), C. proc. pen. prevede, prin alin. (6) al aceluiași articol că instanța stabilește obligația de restituire conform legii civile.

În ceea ce privește sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie și situației în care inculpatul, față de care s-a pronunțat o soluție de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, articolul mai sus menționat reglementează un alt mecanism juridic de restituirea sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Or, în litigiul pendinte, se reține că acțiunea penală nu a fost declanșată prin plângerea penală a persoanei vătămate, ci prin rechizitoriu și a fost finalizată prin adoptarea soluției de achitare a reclamantului.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reținută în sarcina altor subiecți procesuali îndrituiți să declanșeze activitatea judiciară, în cauză sunt incidente, așa cum corect a reținut instanța de apel, prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă.

Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 din C. proc. pen.

În ceea ce privește determinarea legii civile aplicabile, instanța de recurs constată că, în mod corect, instanța de apel a reținut, ca temei juridic al obligației de plată a cheltuielilor de judecată, prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ.

Într-adevăr, Statul român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) din C. proc. pen., însă acesta este titularul dreptului de a trage la răspundere penală a autorului infracțiunii, iar exercitarea acestui drept prin acțiune penală, reprezintă din punct de vedere procesual instrumentul juridic pus la dispoziția celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în fața organelor judiciare raportul conflictual de drept penal.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 14 din C. proc. pen., obiectul acțiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Ca subiect pasiv al pretinsei infracțiuni, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost lezate, statul a fost titularul acțiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanșând din oficiu investigația și conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluția de achitare pronunțată la finalul cercetării judecătorești are semnificația pierderii procesului de către cel care l-a pus în mișcare.

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu este, per se, parte în procesul penal, Statul Român, în calitate de titular al acțiunii penale, atâta timp cât are dreptul, obligația și puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârșirea de infracțiuni, trebuie să își asume și responsabilitatea pierderii acțiunii penale exercitate și să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana față de care a solicitat tragerea la răspundere penală și care a fost achitată în mod definitiv.

Din această perspectivă, răspunderea civilă delictuală a Statului Român nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăției, sub forma intenției sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligație de garanție, respectiv obligația de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției. Statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal, pentru că în discuție nu este fapta ilicită a organelor de urmărire penală, exercitarea cu rea-credință sau gravă neglijență a funcției procurorului, ci exclusiv respingerea acuzației în materie penală ca soluție definitivă a procesului inițiat.

În acest context, Înalta Curte reține că, din momentul în care acțiunea penală a fost respinsă, dispunându-se achitarea în mod definitiv, în patrimoniul persoanei achitate se naște un drept de creanță împotriva statului, pentru recuperarea cheltuielilor de judecată făcute pentru a-și asigura apărarea, în condițiile în care instanța penală nu s-a pronunțat asupra acestui aspect. Este de neacceptat ca o cheltuială judiciară, fie ea efectuată în cadrul unui proces penal, să nu poată fi recuperată de către persoana care a fost achitată, întrucât o atare soluție ar contraveni principiilor care guvernează procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevărului și garantarea libertăților persoanei, precum și principiilor procesului civil, și anume legalitatea, egalitatea în fața legii civile, dreptul la un proces echitabil etc.

A nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluționat prin pronunțarea unei soluții de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabilește expres subiectul de drept care este titularul obligației de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O astfel de interpretare a prevederilor textului de lege anterior menționat ar fi contrară și principiului echității - principiu recunoscut în mod constant și protejat de către instanțele judecătorești - întrucât, în acest caz particular, inculpatul față de care se pronunță o soluție de achitare s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii și susținerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanșat, ci și să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deși, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală.

Prin urmare, criticile circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate, instanța de apel făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 1357 C. civ., art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, urmând a fi respins.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursurile declarate în cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Statul Roman prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei nr. 597A din 19 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.