ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2592/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III - a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea, în solidar, a pârâților la plata daunelor materiale în cuantum total de 50.152,98 RON, sumă compusă din: onorariu de avocat în cuantum de 6.550 RON; contravaloarea hranei și a cheltuielilor de transport Cluj - Constanța și invers în cuantum de 1.048,98 RON; contravaloarea cazării în Constanța în cuantum de 704 RON și contravaloarea transportului reclamantului cu taxiul și cu persoanele care trebuiau să conducă în locul acestuia pe perioada cât i-a fost suspendat permisul de conducere pe nedrept, în cuantum de 41.850 RON. Totodată, a solicitat ca pârâții să fie obligați, în solidar, la plata daunelor morale în cuantum de 251.100 RON (300 RON pe zi) pentru trimiterea în judecată a reclamantului în dosarul de urmărire penală nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța și a dosarului penal înregistrat sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Constanța - dosar în care reclamantul A. a fost cercetat și condamnat pe nedrept în primă instanță, și pentru că nu a putut să conducă vreun autoturism pe drumurile publice din data de 24.07.2015 până în data de 08.11.2017 din cauza condamnării nedrepte anterior descrise.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul București: Prin sentința civilă nr. 2128/27.11.2018, a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța și a fost respinsă cererea de chemare în judecată introdusă în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată față de o persoană fără capacitate de folosință; a fost calificată excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind o apărare de fond și a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu acest din urmă pârât.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București: Prin decizia nr. 139A din 14 februarie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2128 din 27.11.2018. S-a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că: s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 7.890,96 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamant în procesul penal cea format obiectul dosarului nr. x/2016, precum și suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în prezentul proces, reprezentând onorariul de avocat. Au fost menținute, în rest, dispozițiile sentinței apelate.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamantul A., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Dosarul a fost înregistrat la ICCJ la data de 16 iunie 2020 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9. 1. Prin cererea de recurs formulată de reclamantul A. se susține, circumscris motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. că: Instanța de apel a motivat contradictoriu, întrucât a reținut că Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța nu are capacitate de folosință în raport de prevederile art. 89 alin. (3), teza a II-a din Legea nr. 303/2004, deși acest pârât are o decizie autonomă și voința proprie în emiterea actelor juridice. Pentru că acest pârât intimat are o decizie autonomă și voință proprie în emiterea rechizitoriului emis în dosarul penal nr. x/2016 al Judecătoriei Constanța, consideră recurentul că același pârât are capacitate de folosință, putând sta singură în instanță ca subiect de drepturi și obligații. Afirmă recurentul că este pur formală motivarea instanței relativă la prevederile art. 89 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 303/2004. De asemenea se arată că este contradictorie motivarea instanței cu privire la faptul că nu își găsește aplicarea art. 57 alin. (2) C. proc. civ., fără a se fi analizat dacă această entitate a emis rechizitoriul în urma voinței proprii, voință care nu a fost verificată sau aprobată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța. În opinia recurentului, eronată este și aprecierea potrivit căreia rechizitoriul a fost emis de procuror, iar nu de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța și că procurorul poate să răspundă numai în cazul unei erori judiciare. Art. 219 C. civ. prevede că faptele ilicite săvârșite de organele de conducere ale persoanei juridice obligă însăși persoana juridică numai dacă au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, iar faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică cât și fața de terți, motiv pentru care nu se poate reține ca magistratul răspunde doar în condițiile unei erori judiciare prevăzute de art. 538-542 C. proc. pen. Motivarea instanței de apel este considerată contradictorie și în sensul în care s-a apreciat în mod eronat că în apel s-ar fi modificat temeiul juridic al acțiunii (din acțiune în răspundere specială prevăzută de art. 538-542 C. proc. pen. în acțiunea în răspundere delictuală prevăzută de art. 1349 și 1357 C. civ.), deși temeiul acțiunii reclamantului este clar menționat în cererea de chemare în judecată și reluat în motivele de apel formulate. Precizează recurentul reclamant că în cererea de chemare în judecată a făcut referire la prevederile Legii nr. 303/2004, însă această referire se referă doar la dovedirea calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca garant al înfăptuirii actului de justiție și ca titular al acțiunii prin reprezentanții săi. Dar, această calitate procesuală pasiva a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu se are sensul că apelantul-reclamant își întemeiază acțiunea pe răspunderea specială prevăzută de art. 538-542 C. proc. pen. De asemenea, chiar dacă a menționat că acțiunea este scutită de plata taxei de timbru potrivit art. 29 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 80/2013 - referitoare la acordarea despăgubirilor decurgând din condamnare - nu înseamnă, în mod automat și implicit, că temeiul acțiunii vizează prevederile art. 538-542 C. proc. pen. Se susține că, prin interpretarea potrivit căreia art. art. 29 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 80/2013 se referă la situația peroanelor care au suferit o condamnare definitivă, instanța de apel a adăugat la lege, întrucât textul legal nu prevede acest lucru. Potrivit principiului disponibilității, reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual, obiectul dosarului, precum și temeiul de drept al acțiunii, temei pe care îl reprezintă prevederile art. 1349 și 1357 C. civ., respectiv o răspundere civilă delictuală prevăzută de dreptul comun. De asemenea, se afirmă că este contradictorie motivarea instanței de apel întrucât în mod greșit s-a făcut vorbire de o eroare judiciară în condițiile în care nu este vorba de o astfel de eroare, ci de răspunderea pentru o faptă ilicită săvârșită de procurorul de caz și prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța. Relativ la aprecierea instanței de apel în sensul că prevederile procedurii speciale prevăzute de art. 538-542 C. proc. pen. derogă de la dreptul comun și că, în cazul magistraților, se poate aplica doar procedura specială se arată că "nu este cazul în prezenta speță"; se susține că este eronată aprecierea în acest sens pentru că, numai în situația în care ar fi fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 538-539 C. proc. pen., reclamantul nu ar fi avut dreptul de a opta între procedura specială și cea de drept comun. Se mai arată că instanța de apel a apreciat greșit că lipsirea de libertate ar reprezenta, pentru reclamant, interzicerea dreptului de a conduce pe drumurile publice, întrucât restrângerea acestui din urmă drept nu constituie o privare de libertate în sensul prevăzut de art. 539 C. proc. pen. Instanței de apel apreciază i se reproșează și că a reținut greșit că interzicerea dreptului de a conduce pe drumurile publice i-a fost aplicată prin procesul-verbal încheiat de sancționare a contravenției, în baza O.G. nr. 2/2001, iar nu ca urmare a deschiderii dosarului penal înregistrat sub nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța. Prin procesul-verbal de sancționare a contravenției, în baza O.G. nr. 2/2001, restrângerea dreptului de a conduce un autovehicul pe drumurile publice este prevăzut de lege pentru o perioadă de maxim 3 luni, iar apelantul-reclamant a fost sancționat doar pentru o perioadă de 30 de zile. Un alt aspect de contradictorialitate a deciziei recurate îl constituie - în opinia recurentului reclamant - faptul că instanța de apel a apreciat că doar cheltuielile de judecată se subsumează instituției răspunderii civile delictuale, iar nu și daunele materiale și daunele morale solicitate. În consecință, consideră că sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale, așa cum prevede art. 1357 C. civ. În continuare, recurentul reiterează argumentele din cererea de chemare în judecată referitoare la existența unei fapte ilicite, a vinovăției pârâților chemați în judecată, a prejudiciului reclamat, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu Prin cel de-al doilea motiv de recurs, circumscris de recurent motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită dispozițiilor art. 1349 și 1357 C. civ. Dezvoltând această critică, arată recurentul că: Instanța de apel în mod greșita apreciat că reclamantul nu și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, respectiv cele ale art. 1349 și 1357 C. civ. și nu a analizat îndeplinirea condițiilor prevăzute de aceste norme. O aplicare greșită a art. 1349 și 1357 C. civ. rezidă - în opinia recurentului - și din aprecierea că aceste dispoziții sunt aplicabile cheltuielilor de judecată, dar nu și daunelor materiale și morale solicitate, având în vedere că aceste cheltuieli de judecată și daune materiale și morale au fost solicitate în temeiul aceleiași răspunderi civile delictuale, pentru întreaga acțiune formulată de apelantul-reclamant. Se mai susține că instanța de apel a reținut în mod eronat că, în speță, este inadmisibilă aplicarea dreptului comun în condițiile în care răspunderea magistraților se poate solicita doar în temeiul unei răspunderi delictuale speciale, prevăzute de art. 538-542 C. proc. pen.. Derogarea de la răspunderea civilă delictuală prevăzută de dreptul comun se face în cadrul răspunderii civile speciale prevăzute de art. 538-539 C. proc. pen. doar în situația unei erori judiciare, în cazul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 538 și 539 C. proc. pen., respectiv existența unei condamnări definitive sau privări de libertate, condiții care nu sunt îndeplinite în speța apelantului-reclamant. Afirmă recurentul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 57 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a făcut o analiză a rechizitoriului emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța - pentru a vedea dacă aceasta entitate a emis rechizitoriul în urma voinței proprii, neverificată sau aprobată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța - mulțumindu-se să facă aplicarea formală a art. 89 alin. (3) din Legea nr. 3030/2004. Consideră recurentul că pârâtul menționat are capacitate de exercițiu de a sta în judecată, în nume propriu, că acesta a avut o decizie autonomă și voință proprie în emiterea rechizitoriului întocmit în dosarul penal nr. x/2016 al Judecătoriei Constanța. În drept, sunt invocate prevederile art. 483 - art. 502 C. proc. civ., art. 57 alin. (2) C. proc. civ., art. 1349 C. civ., art. 1357 C. civ., Legea nr. 303/2004, art. 1381-1388 C. civ. 2. Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susținut următoarele: Reiterează excepția lipsei calității sale procesual pasive, față de prevederile art. 224 din C. civ. și ale art. 52 alin. (3) din Constituție. În acest context, arată că imputabilitatea faptei se apreciază în raport de modul de acțiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele și faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil provocând pagube altor persoane. Or, nici una dintre condițiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. nu este întrunită în speță, pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român pentru fapta proprie, în condițiile în care fapta este comisă de o altă instituție cu personalitate juridică și pentru care nu se menționează atragerea răspunderii statului. Prin urmare răspunderea statului este o răspundere directă, de apartenența dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale (decizia civilă nr. 422/2006 a ICCJ). Cât privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 1349 C. civ. se arată că, în speță, între Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și instanțele de judecată nu există nici un fel de raport de prepușenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepușilor săi. Față de considerentele arătate, se solicită admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Mai precizează recurentul pârât că, atâta vreme cât niciuna din condițiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. nu este întrunită în speță, pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru fapta proprie, invocatele acțiuni ilicite manifestate în practica instanțelor de judecată nu atrag răspunderea delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, așa încât acesta nu poate fi tras la răspundere pentru fapte neimputabile, neexistând raport de cauzalitate intre fapta ilicita și prejudiciu. In ceea ce privește existența faptei ilicite, fapta magistratului ce a instrumentat cauza nu poate fi considerată o faptă ilicită abuzivă, întrucât aceasta a acționat în limitele permise de lege și în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Faptul că magistratul, în exercitarea atribuțiilor funcției sale și în limitele permise de lege, a pronunțat o decizie nefavorabilă reclamantului din prezenta cauză, nu poate fi calificat ca reprezentând o faptă cu caracter ilicit. Se mai precizează că, în această materie, instanțele nu sunt îndrituite să verifice legalitatea și temeinicia sentințelor pronunțate de magistrații din România și să stabilească dacă a avut loc sau nu o "pronunțare abuzivă", în condițiile în care nu s-a stabilit o atare situație într-o procedură disciplinară sau penală anterioară. Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată doar de prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale și este reglementată de art. 538-539 C. proc. pen. Astfel, răspunderea statului este strict circumscrisă ipotezelor avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea, ca măsură preventivă și condamnarea definitivă, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care presupune, printre altele, ca soluția definitivă pronunțată de o instanță să nu mai constituie obiect de controversă pentru alte instanțe. In consecință, consideră recurentul pârât că în prezenta procedură nu se poate analiza dacă modul în care au fost apreciate datele dosarului x/2016 al Judecătoriei Constanța au fost corecte. Astfel, împrejurarea că reclamantul consideră nedreaptă o hotărâre judecătorească nu poate constitui un element suficient și determinant în constatarea vinovăției pârâtului, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 13 și 17 din CEDO raportat la art. 1349 și urm. Noul C. civ. Obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată din prezentul litigiu, în cuantum de 1.000 RON - reprezentând onorariu avocat -, este criticată prin prisma faptului că nu există culpa procesuală a cestei entități juridice, în sensul prevederilor art. 274 C. proc. civ. Mai arată recurentul pârât că dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. permit judecătorului cauzei să micșoreze cuantumul onorariilor avocațiale "chiar și din oficiu". 3. Recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a invocat motivele de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., aducând următoarele critici deciziei recurate: a) Instanța a încălcat principiul disponibilității - principiu care se caracterizează prin dreptul părții de a fixa limitele investirii instanței de judecată precum și prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. În fundamentarea dispoziției de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ce derivă din procesul penal, instanța de apel a indicat ca temei dispozițiile art. 453 din C. proc. civ. raportate la cele ale art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., deși reclamantul nu a învestit instanța cu un capăt de cerere în baza acestui temei legal. b) Instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1357 din C. civ., art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. și art. 453 din C. proc. civ. Pârâtul Statul Român nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată din perspectiva dreptului comun al răspunderii civile delictuale, în condițiile în care, în cauză, nu este îndeplinită condiția existenței unei fapte proprii a Statului Român, cu caracter ilicit. Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului Statul Român nu poate fi reținută întrucât, pentru ca aceasta să-și găsească aplicarea, ar fi necesar ca Statul Român să aibă calitatea de comitent al magistraților procurori. Or, între pârât și procurori nu există un raport de prepușenie, pârâtul nefiind ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege. In acest sens, sunt evocate prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României cu referire la dispozițiile art. 96 alin. (1) din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Se mai precizează că, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat constant că nu se justifică antrenarea răspunderii statului pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru actele de cercetare efectuate de către organele de urmărire penală, în condițiile în care persoana cercetată se bucură de prezumția de nevinovăție, concretizată prin hotărâre definitivă de achitare, pentru fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată. Faptul că suportarea, de către o persoană, a rigorilor unui proces penal, finalizat printr-o hotărâre de achitare, nu justifică restituirea de către stat a cheltuielilor efectuate de către aceasta, reiese și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, se face referire la hotărârea pronunțată în cauzele Nolkenbockhoff vs Germania, Lutz vs Germania. În fundamentarea soluției de obligare a Statului Român la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către apelantul reclamant în procesul penal, s-a reținut că pot constitui temei legal pentru acordarea acestor cheltuieli dispozițiile art. 276 alin. (5) din C. proc. pen. și art. 453 din C. proc. civ. Or, în conformitate cu dispozițiile art. 32 alin. (2) din C. proc. pen., doar inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente au calitatea de părți în procesul penal. În condițiile în care nu a avut calitatea de parte în procesul penal, consideră recurentul că Statul Român nu putea fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de către reclamant în procesul penal prin aplicarea dispozițiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată. De altfel, în calitate de titular al acțiunii penale, Statul nu acționează în procesul penal în interes personal, ci în scopul protejării intereselor generale ale societății față de faptele care prezintă pericol social, acesta fiind un aspect esențial în aprecierea incidenței dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ., din perspectiva aprecierii culpei procesuale.

Apărările formulate: În cauză, nu au fost depuse întâmpinări.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, iar prin încheierea din 14 septembrie 2021 completul de filtru s-a dispus admiterea în principiu a recursurilor declarate de reclamantul A., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva deciziei nr. 139A din 14 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2018 și a fost fixat termen de judecată la data de 9 noiembrie 2021cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Recursul declarat de reclamantul A. este nefundat în raport de considerentele ce vor fie expuse în cele ce urmează: În cadrul primului motiv de recurs formulat de reclamant se susține că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura pricinii, fiind incident motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Verificând argumentele dezvoltate în fundamentarea acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată că nu s-au indicat unul sau mai multe considerente pe care recurentul le consideră străine de natura pricinii, situație față de care se constată că este pur formal reproșul în acest sens ce s-a adus deciziei supuse controlului judiciar pendinte. Din perspectiva celei de-a doua ipoteze legale invocate, anume aceea a existenței unor motive contradictorii, se constată că cele mai multe dintre argumentele expuse de recurent relevă un dezacord între considerentele hotărârii pe care o atacă, pe de o parte, și propriile opinii, pe de altă parte. Or, situația la care se referă norma înscrisă în art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a din C. proc. civ. este aceea în care se semnalează o contrarietate între considerente ce se regăsesc deopotrivă în conținutul hotărârii judecătorești, pentru că numai o atare neconcordanță a considerentelor ar fi de natură să evidențieze un caracter inconsecvent - deci viciat - al raționamentului judiciar care a stat la baza pronunțării hotărârii judecătorești. Prin urmare, dezacordul exprimat de recurent față de unele dintre considerentele hotărârii recurate nu oferă fundamentul necesar pentru a se realiza o analiză circumscrisă rigorilor care sunt stabilite prin motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a din C. proc. civ., urmând a se verifica - corespunzător atribuției pe care art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. o conferă instanței de recurs, de a da corecta încadrare criticilor de nelegalitate concret susținute de parte - în ce măsură susținerile critice ale recurentului reclamant permit analiza lor în raport de alte motive dintre cele limitativ stabilite de art. 488 menționat. O primă critică formulată este în sensul că instanța de apel a făcut o apreciere eronată în privința problemei capacității procesuale de folosință a pârâtului intimat Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța, considerând recurentul că eronat s-a reținut că, în raport de prevederile art. 89 alin. (3) teza a II-a din Legea 304/2004, acest pârât nu are capacitatea procesuală de folosință și că instanța ar fi trebuit să rețină că o atare capacitate rezidă din faptul că "are o decizie autonomă și voință proprie în emiterea actelor juridice". Această critică este susceptibilă de analiză în coordonatele prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., invocându-se practic o greșită aplicare în cauză a prevederilor conținute de legea specială menționată prin raportare la reglementări proprii C. proc. civ. Art. 89 alin. (3) din Legea 304/2004 are următorul conținut "Parchetele de pe lângă curțile de apel și parchetele de pe lângă tribunale au personalitate juridică. Parchetele de pe lângă tribunalele pentru minori și familie și parchetele de pe lângă judecătorii nu au personalitate juridică". Reglementarea enunțată se regăsește într-un act normativ cu caracter special, fiind astfel ea însăși o normă specială care se bucură de prioritate în aplicare față de dreptul comun, în puterea principiului general de drept potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală (specialia generalibus derogant). Făcând o corectă aplicare a acestui principiu, instanța de apel a reținut în mod judicios că problema capacității procesuale de folosință a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța trebuie analizată exclusiv prin raportare la norma specială, și că devine nerelevantă în acest context procesual norma de drept comun ce se regăsește în art. 57 alin. (2) C. proc. civ. Atribuțiile pe care unitățile de parchet de pe lângă judecătorii le au în legătură cu cercetarea și urmărirea penală sunt unele conferite prin legea procesual penală, însă asemenea atribuții - pe care recurentul le definește ca unele ce conferă o decizie autonomă și voință proprie în emiterea și verificarea rechizitoriilor x interesează exclusiv derularea procedurilor penale în care se exercită respectivele competențe. Pentru că legislația procesual penală este una care al cărei domeniu de aplicare este limitat la procesele având ca obiect cauzele penale - conform prevederilor art. 1 din C. proc. pen. - menționatele atribuții specifice procedurii penale nu pot conduce la schimbarea statutului civil al respectivelor entități, statut civil care rămâne subordonat exigențelor stabilite prin legislația civilă specială, respectiv prin prevederilor art. 89 alin. (3) din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară. Prin urmare, se constată caracterul vădit nefundat al susținerilor recurentului reclamant în sensul în care capacitatea procesuală de folosință a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța ar fi trebuit reținută ca existentă în raport de atribuțiile pe care această unitate de parchet le-a exercitat prin emiterea rechizitoriului și prin ulterioara verificarea a acestui act procedural de către prim procurorul Parchetului pârât, precum și aserțiune potrivit căreia instanța de apel ar fi făcut o interpretare și aplicare pur formală a prevederilor art. 89 alin. (3) teza a II-a din Legea 304/2004. Mai critică recurentul reclamant considerentul prin care instanța de apel a relevat că partea a făcut confuzie între structura organizațională a Parchetului, pe de o parte, și magistratul-procuror care poate răspunde numai în condițiile unei erori judiciare circumscrise prevederilor art. 538-542 din C. proc. pen. Concret, recurentul afirmă că acest din urmă considerent este eronat pentru că nu s-au observat prevederile art. 219 C. civ., normă conform căreia faptele ilicite săvârșite de organele de conducere ale persoanei juridice obligă însăși persoana juridică dacă au legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate. Critica astfel susținută este vădit eronată pentru că este formulată cu o nejustificată ignorare atât a faptului că Parchetul pârât nu are statutul de persoană juridică - astfel cum rezultă fără echivoc din normele apartenente legii speciale 304/2004 - așa încât nu i se pot aplica prevederi care privesc un regim juridic specific persoanelor juridice (precum cel rezultat norma invocată, art. 219 din C. civ.), cât și a împrejurării că răspunderea magistraților pentru actele ce țin de competențele procesual-penale ale unității de parchet în cadrul cărora funcționează sunt guvernate de norme speciale care, fiind derogatorii de la dreptul comun, determină inaplicabilitatea acestuia din urmă (art. 219 C. civ. fiind o reglementare de drept comun). O altă critică susținută de recurentul reclamant - susceptibilă de analiză în temeiul motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - este aceea că instanța de apel a reținut eronat împrejurarea că partea a schimbat în apel temeiul juridic al acțiunii, afirmând recurentul că demersul său judiciar nu a fost inițiat ca unul fondat pe reglementările cu caracter special din conținutul art. 538-542 C. proc. pen., ci a avut natura unei acțiuni în răspundere civilă delictuală întemeiată pe prevederile art. 1349 și 1357 din C. civ. Verificând conținutul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că în actul inițial de învestire a fost inițial expus un istoric al premiselor și al derulării procesului penal ce s-a finalizat - în etapa apelului - cu soluția judiciară de achitare, iar apoi au fost invocate atât prevederile art. 96 din Legea 303/2004, art. 29 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 80/2013 cât și cele ale art. 5 paragraful 1 (Dreptul la libertate și la siguranță) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și ale art. 3 din Protocolului nr. 7 (care reglementează Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară). Asemenea repere care se regăsesc cuprinsul actului procedural prin care a fost declanșat procesul pendinte nu lasă niciun echivoc în privința naturii acestui demers judiciar, de a fi unul în care se tinde la obținerea de despăgubiri pentru erori imputate organelor judiciare ca fiind săvârșite în cadrul procesului penal, situație față de care se constată că instanța de apel a făcut o judicioasă evaluare a cadrului procesual în care era ținută a judeca apelul, prevederile art. 478 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 22 alin. (1) și (4) din C. proc. civ. obligând instanța de prim control judiciar să verifice limitele judecății determinate de cererile concret formulate în fața primei instanțe. Se cere a fi observat că prevederile art. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și cele ale art. 3 din Protocolul nr. 7 reglementează într-o manieră echivalentă protecția drepturilor care la care se referă art. 538 (Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară) și 539 (Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate) din C. proc. pen.. Precizările recurentului în sensul că a făcut referire la prevederile Legii 303/2004 doar pentru a justifica legitimarea procesual pasivă a Statului Român, iar la prevederile art. 29 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 80/2013 numai pentru a se prevala de scutirea de obligația de a plăti taxa de timbru nu sunt de natură a releva o greșeală a instanței de apel în evaluarea limitelor procesuale pentru că partea nu este îndreptățită să extragă reglementări normative cu domeniu de aplicare specific/special spre a beneficia beneficiile oferite de acestea și, concomitent, să refuze aplicarea restului de reglementări cu care cele dintâi se corelează în mod necesar. Demersul selectiv astfel propus de reclamant este unul care ar conduce la deturnarea scopului pe care legiuitorul l-a avut în vedere spre a edicta normele speciale (și derogatorii) de favoare, și la posibilitatea de eludare a acelor reglementări legale care sunt aplicabile erga omnes oridecâteori nu se deduce judecății o situație particulară precum cea vizată de sfera de aplicare a celor dintâi (normele speciale). Prin urmare, precizările astfel făcute de recurent nu relevă vreun viciu de nelegalitate a deciziei supuse controlului judiciar, ci mai degrabă evidențiază dorința părții de a i se recunoaște dreptul de a crea o lege terță (lex terția) conținând o selecție de norme favorabile din legile speciale indicate și de dispoziții de drept comun de asemenea considerate de parte ca fiindu-i favorabile. Or, finalitatea astfel urmărită de recurent nu poate fi validată de instanță pentru că este în evident dezacord cu prevederile art. 14 alin. (1) din C. civ. care stabilește că "Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri". Principiul disponibilității - evocat de recurent - îi conferă dreptul de a formula cereri adecvate legislației astfel cum aceasta a fost concepută și edictată de autoritatea legiuitoare, iar nu facultatea de a alege modalitatea de corelare a diferitelor norme juridice pentru a impune instanței evaluarea dreptului pretins în coordonate normative nespecifice respectivului drept. Conform art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. Din interpretarea per a contrario a acestei norme procedurale reiese cu evidență că stabilirea legii aplicabile nu constituie un atribut ce poate fi circumscris exercițiului drepturilor pe care le conferă părților principiul disponibilității. Astfel, chiar dacă reclamantul recurent a invocat, în cadrul cererii de chemare în judecată, și prevederile de drept comun ale art. 1349 și 1357 din C. civ. ca temei al pretențiilor sale, instanța de apel trebuia să țină seama de ansamblul argumentelor de fapt și de drept ce se regăseau în actul de învestire, neputând să procedeze în sensul propus de reclamantul recurent, anume de a aplica exclusiv reglementările legale de drept comun și de a le exclude pe cele speciale care interesează angajarea răspunderii civile pentru erori/greșeli ce se impută în legătură cu activitatea profesională a magistraților (cum sunt cele pe care se fundamentează pretenția de despăgubire din prezenta cauză). Împrejurarea că nu sunt îndeplinite, în speță, condițiile impuse prin art. 538-542 din C. proc. civ. reprezintă o problemă de fond, dar nu poate constituie un aspect relevant în determinarea limitelor învestirii instanței, din perspectiva obiectului judecății. Aceste limite se stabilesc prin prisma conținutului cererii de chemare în judecată, revenind judecății asupra fondului evaluarea privind existența/îndeplinirea sau nu a condițiilor necesare spre a fi angajată răspunderea civilă a pârâtului Statul Român pentru erori săvârșite într-un proces penal care s-a finalizat prin soluția de achitate a reclamantului. Deși afirmă că instanța de apel făcut eronat vorbire de o eroare judiciară, recurentul reclamant nu relevă un reper de nelegalitate a acestei denumiri pe care instanța a dat-o faptelor reclamate în cadrul prezentului litigiu. În condițiile în care faptele reclamate în speță erau unele circumscrise declanșării și susținerii unui proces penal, în mod neechivoc este vorba de erori ce se impută activității desfășurate de magistrați-procurori, iar asemenea erori sunt susceptibile a fi denumite erori judiciare conform art. 96 din Legea 303/2003 (invocat chiar de reclamant în cererea de chemare în judecată). În ce privește caracterul derogatoriu și - derivată din acesta - prevalenta aplicare a prevederile speciale din art. 538-542 din C. proc. pen. în raport cu dreptul comun, se constată instanța de apel a reținut un atare raport între legea specială și legea generală făcând - în mod judicios - aplicarea la elementele concrete ale litigiului pendinte a principiului general de drept specialia generalibus derogant. Afirmația generică a recurentului în sensul că nu ar fi trebuit stabilită prevalența aplicării legii speciale într-o acțiune de drept comun întemeiată pe prevederile art. 1349 și 1357 C. civ. nu relevă vreun aspect de nelegalitate a deciziei recurate pentru că, așa cum s-a arătat, acțiunea din prezenta cauză este una care a fost corect calificată ca un demers pe care reclamantul l-a inițiat în coordonate specifice reglementărilor speciale care permit angajarea răspunderii Statului Român pentru erori intervenite în cadrul activității profesionale a magistraților. În condițiile în care, prin raportare la conținutul său concret, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul recurent nu este una care să poată fi calificată drept acțiune în justiție întemeiată exclusiv pe reglementările de drept comun, nu există temei spre a se reține un viciu de nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva unei premise ipotetice, cum este cea pe care o propune recurentul prin memoriul de recurs. Conformându-se prevederilor art. 22 alin. (4), (6) și 7 coroborat cu art. 479 din C. proc. civ., instanța de apel a evaluat temeinicia pretenției concret deduse judecății, principiul disponibilității și principiul potrivit căruia judecata în apel trebuie să respecte coordonatele judecății din primă instanță opunându-se unui demers precum cel propus în recurs, anume de a se reconfigura coordonatele litigiului astfel încât să facă inaplicabile reglementările speciale. Atâta vreme cât, în materia răspunderii civile (pecuniare) a statului pentru prejudiciile care își au cauza în erori imputabile activității magistraților procurori, legiuitorul a optat pentru edictarea unor reglementări speciale este imperativ ca demersurile judiciare prin care se tinde la angajarea unei asemenea forme de răspundere a statului să se subordoneze cerințelor acestor din urmă reglementări. O atare necesitate rezidă nu numai din principiul general de drept specialia generalibus derogant, principiul opozabilității legii erga omnes, ci și din reglementarea de principiu care își găsește expresie în art. 224 alin. (1) din C. civ.: "Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului". În condițiile în care instanța de apel a reținut că recurentul nu s-a aflat într-o situație de privare de libertate în sensul prevederilor art. 539 C. proc. pen., iar recurentul însuși afirmă că interzicerea dreptului de a conduce pe drumurile publice nu are valențele unei asemenea situații, Înalta Curte constată că nu se identifică vreun aspect de nelegalitate - apt a fi analizat în coordonatele vreunuia dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. - în critica potrivit căreia instanța de apel ar fi reținut eronat că "lipsirea de libertate ar reprezenta pentru apelantul reclamant interzicerea dreptului de a conduce pe drumurile publice". Aspectele amplu evocate prin memoriul de recurs relativ la îndeplinirea condițiilor privind existența unei fapte ilicite, a vinovăției, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între prejudiciul pretins și fapta ilicită afirmată nu vor fi analizate pentru că judecata în recurs este - conform prevederilor art. 488 alin. (1) raportat la art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. - una limitată la aspecte de nelegalitate a judecății ce se regăsește în hotărârea supusă controlului judiciar, iar decizia recurată nu conține vreo analiză relativă la invocatele elemente care sunt specifice răspunderii civile delictuale de drept comun. Nu se poate reține că reprezintă un aspect de contradictorialitate a considerentelor deciziei recurate faptul că instanța de apel a apreciat că numai cheltuielile de judecată s-ar subsuma instituției răspunderii civile de drept comun, iar nu și morale pe care partea le-a solicitat pentru modalitatea în care magistrații și-au îndeplinit atribuțiile legate de declanșarea și derularea procesului penal. Din lecturarea în mod integrat a considerentelor hotărârii din apel se constată că raționamentul instanței de prim control judiciar este logic și coerent, relevând în esență faptul că despăgubirile ce corespund cheltuielilor ocazionate reclamantului de desfășurarea procesului penal nu se circumscriu domeniului de aplicare al legii speciale, spre deosebire de despăgubirile morale ce au fost solicitate în legătură cu actele procedurale întocmite în cadrul procedurii de urmărire penală, a celor de sesizare a instanței penale cu rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța și a celor care s-au întocmit în cadrul judecății în fața instanței penale. Relativ la cel de-al doilea motiv de recurs configurat prin memoriul de recurs al reclamantului, Înalta Curte constată că, deși se invocă incidența unui motiv de casare distinct - anume cel reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - toate argumentele critice subsumate noii calificări se regăsesc și în cadrul primului motiv de recurs. În condițiile în care s-au expus considerentele pentru care respectivele argumente nu aveau aptitudinea de a fi analizate în coordonatele inițial invocate ale art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., și ele au fost recalificate - conform atribuției conferite instanței de recurs prin art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. - și analizate din perspectiva adecvării la cerința unei corecte interpretări și aplicări a normelor de drept material ori procedural, urmează a se avea în vedere aceleași considerente expuse anterior, considerente prin prisma cărora se reține caracterul nefondat și al acestui motiv de recurs secund. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat ale recursului declarat de reclamantul A., astfel cum a fost susținut prin criticile analizate în precedent. Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., urmează a se dispune respingerea ca atare a acestui recurs. În ce privește recursul declarat de Statul Român, se constată că un prim argument de nelegalitate a deciziei recurate constă în reiterarea excepției lipsei calității sale procesual pasive. În condițiile în care excepția lipsei calității procesual pasive a Statului Român a fost analizată încă de la judecata în primă instanță (când a fost calificată ca apărare de fond și evaluată ca atare), existând astfel o judecată relativă la această apărare susținută de recurentul pârât, problematica legitimării procesuale a aceleași părți nu mai poate fi evaluată/analizată în recurs în coordonatele unei excepții procesuale pentru că un atare tratament juridic ar avea semnificația nesocotirii judecății deja realizate în precedentele etape procesuale. Se cere a fi observat că recurentul pârât avea posibilitatea de a formula apel incident - în conformitate cu prevederile art. 472 alin. (1) din C. proc. civ. - relativ la modalitatea în care prima instanță a tratat apărarea pe care partea a conceput-o ca având coordonatele excepției lipsei calității procesual pasive. Dat fiind că apelul principal exercitat de reclamant declanșa o judecată devolutivă susceptibilă a duce la reformarea hotărârii primei instanțe, exista contextul procedural adecvat de a supune instanței de prim control judiciar critici care să releve netemeinicia sau nelegalitatea calificării date de prima instanță menționatei apărări susținute de Statul Român și, corespunzător, să permită o judecată devolutivă - specifică apelului - asupra respectivei chestiuni. Prin urmare, Înalta Curte nu va analiza argumentele pe care partea a înțeles să le reitereze în coordonatele excepției lipsei calității procesual pasive pentru că acestea au primit o dezlegare în primă instanță (în sensul că reprezintă apărări de fond) iar respectivele dezlegări se impun cu autoritate de lucru judecat în măsura în care nu au fost atacate în condițiile legii. De asemenea, nu vor fi analizate argumentele care se referă la netemeinicia pretențiilor pe care reclamantul le-a formulat prin cererea de chemare în judecată, pentru că acestea nu relevă aspecte de nelegalitate a judecății realizate de instanța de apel care să poată fi circumscrise vreunuia dintre motivele limitativ stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., reprezentând numai o reluare a apărărilor susținute prin întâmpinarea depusă la judecata în primă instanță. Ultima critică ce se regăsește în memoriul de recurs formulat de recurentul pârât se referă la cheltuielile de judecată. Cum această din urmă chestiune este într-o necesară legătură cu aspectele vizate de recursul declarat de Ministerul Public, urmează a se analiza în corelare cu acest din urmă recurs potrivit celor ce urmează: Sub o primă critică de nelegalitate - circumscrisă de recurentul Ministerul Public prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - se invocă nerespectarea principiului disponibilității prin aceea că instanța de apel a și-a fundamentat pe prevederile art. 453 din C. proc. civ. și cele ale art. 276 din C. proc. pen. dispoziția de obligare a Statului Român la plata despăgubirilor materiale ce corespund cheltuielilor de judecată din cursul procesul penal, iar temeiul juridic astfel reținut nu a fost relevat ca temei al pretenției formulate de reclamant. Înalta Curte apreciază că prin critica susținută în aceste coordonate se invocă deopotrivă încălcarea principiului disponibilității dar și a principiului contradictorialității - așa cum a precizat reprezentantul Ministerului Public în cadrul concluziilor asupra recursului - pentru că se relevă soluționarea cererii de despăgubire în coordonate ce nu au fost în mod explicit evidențiate în cererile formulate de reclamant și nici nu au fost făcute cunoscute prin punerea lor în discuție ca reprezentând chestiuni pe care instanța le-ar fi apreciat ca decurgând implicit din pretenția formulată. Din verificarea cererii de apel și a celei de chemare în judecată, Înalta Curte constată că nu a fost invocată de către reclamant incidența prevederilor art. 453 din C. proc. civ. și/sau a dispozițiilor art. 276 alin. (5) și (6) din C. proc. pen. ca temei al demersului său judiciar. Se cere a fi observat că aceste din urmă reglementări constituie aplicații ale răspunderii civile, în materia cheltuielilor de judecată ce au fost efectuate de participanți în procesele penale și/sau civile, ele antrenând o serie de prezumții legale specifice. Ținând seama de împrejurarea că principiul contradictorialității și principiul disponibilității - în coordonatele prevăzute de art. 14 alin. (2)-(4) și art. 22 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ. - sunt principii fundamentale ale procesului civil, având astfel un caracter imperativ, Înalta Curte apreciază că soluționarea cauzei prezente pe temeiul menționatelor reglementări specifice materiei cheltuielilor de judecată, fără a se fi pus în discuție incidența și relevanța lor în proces relevă o vătămare neîndoielnică a drepturilor procedurale de vreme ce au soluționarea pricinii a fost făcută în raport (și) de reglementări legale relativ la care instanța nu a ascultat punctele de vedere ale tuturor participanților din proces. Prin urmare, vătămarea invocată de recurentul Ministerul Public din această perspectivă se verifică și are valențele unui viciu de nelegalitate (a deciziei recurate) care atrage incidența motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Consecință a reținerii incidenței acestui motiv de casare, se impune admiterea recursului și - în conformitate cu prevederile art. 497 alin. (1) din C. proc. civ. - casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului relativ la criticile ce privesc pretenția de despăgubire pentru cheltuielile făcute de reclamant în legătură cu procesul penal. Revenind la ultima critică formulată de recurentul pârât Statul Român (ce a fost lăsată spre a fi analizată în corelare cu recursul Ministerului Public), se reține că aceasta vizează cheltuielile de judecată acordate în prezentul litigiu civil de instanța de apel, iar obligația cu acest obiect stabilită în sarcina pârâtului recurent a decurs tocmai din soluția de obligare la plata de despăgubiri. Or, casarea soluției de obligare la plata despăgubirilor - ca o consecință a admiterii recursului declarat de Ministerul Public - conduce la concluzia că în acest moment procesual nu mai subzistă situația premisă instituită de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru plata cheltuielilor de judecată din prezentul proces, anume aceea de a avea poziția procesuală de parte căzută în pretenții. Prin urmare, se impune admiterea și a recursului declarat de pârâtul Statul Român, urmând ca instanța să stabilească, în rejudecarea apelului, dacă acest pârât datorează cheltuielile de judecată prin raportare la soluția ce se va pronunța relativ la pretenția reclamantului de a fi despăgubit cu sumele care au reprezentat cheltuieli ocazionate de participarea sa la procesul penal. Se cere a fi subliniat faptul că singurul viciu ce a determinat soluția de casare a fost reprezentat de omisiunea instanței de prim control judiciar de a pune în discuția părților corelarea prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. și/sau a prevederilor art. 276 alin. (5) și (6) din C. proc. pen. cu dispozițiile de drept comun (art. 1349 și 1357 C. civ.) pe care reclamantul și-a fundamentat pretențiile - spre a se determina dacă cele dintâi se circumscriu limitelor procesului pendinte -, astfel că urmează ca în etapa rejudecării să se pună în discuție această chestiune. În cadrul celui de-a doilea motiv de recurs formulat de recurentul Ministerul Public se susține, în esență, că prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 276 din C. proc. pen. nu pot