ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2053/2023

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 9 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata următoarelor sume: 9.000.000 RON, reprezentând daune morale pentru perioada 27.08.2015-18.05.2016 în care a fost arestat preventiv; 4.000.000 RON, reprezentând daune morale pentru perioada 19.05.2017-17.01.2018 în care a fost sub control judiciar; 1.000.000 RON, reprezentând daune materiale (profit nerealizat/dividende neîncasate urmare a imposibilității reclamantului de a-și desfășura activitatea profesională, onorarea contractelor aflate în desfășurare, încheierea de noi contracte) suferite ca urmare a aplicării măsurilor privative de libertate și din derularea procesului penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, ulterior nr. x/2015, format ca urmare a unui denunț calomnios și a unei cercetări abuzive; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei pricini.

La 30 iulie 2018, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând respingerea acțiunii față de acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

În cauză, reclamantul A. a formulat și a depus la dosar completare a motivelor acțiunii, arătând că solicită despăgubirile precizate având în vedere impactul psihic suferit de acesta, dar și de familia sa și consecințele negative create în plan familial, social, profesional, precum și intensitatea acestora.

Prin sentința civilă nr. 288 din 20 februarie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., iar, prin decizia civilă nr. 1024A din 25 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul, a schimbat, în parte, sentința civilă apelată în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată. A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 90.000 RON, reprezentând daune morale pentru privare nedreaptă de libertate în cursul procesului penal, în perioada 27.08.2015 - 18.05.2016. A menținut, în rest, sentința civilă apelată.

Împotriva deciziei din apel, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a arătat că hotărârea instanței de apel este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Recurentul a reiterat, față de obiectul cererii de chemare în judecată - acțiune în răspundere delictuală întemeiată pe art. 1349 C. civ. - excepția lipsei calității procesuale pasive.

A susținut că intimatul-reclamant A. invocă un presupus prejudiciu suferit prin acțiunile ilicite ale Statului manifestate prin instituțiile sale naționale, or, imputabilitatea faptei se apreciază în raport de modul de acțiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele și faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil provocând pagube altor persoane.

Or, niciuna dintre condițiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. nu este întrunită în speță pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru fapta proprie, în condițiile în care presupusa fapta este comisă de către o altă instituție cu personalitate juridică, respectiv organele de cercetare și urmărire penală și pentru care nu se menționează atragerea răspunderii Statului Român, prin Ministerul Finanțelor.

Din toate actele existente la dosarul cauzei, precum și din susținerile intimatului-reclamant, reiese faptul că această acțiune vizează un presupus prejudiciu cauzat de derularea procesului penal, ceea ce nu vizează o faptă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor.

În teoria de specialitate s-a arătat că între stat și instituțiile sale cu personalitate juridică nu există un raport de prepușenie în înțelesul art. 1373 C. civ. și nici nu se poate reține o subordonare între prepus și comitent.

Astfel, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, este necesară întrunirea următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite, prejudiciu, raport de cauzalitate între aceste două elemente și vinovăția sub forma unei culpe a pârâtului. De asemenea, pentru ca răspunderea civilă a celui care a cauzat prejudiciul să fie angajată, este nevoie ca fapta ilicită să fie imputabilă autorului, adică să fi avut o vină în săvârșirea acesteia.

Din susținerile intimatului-reclamant reiese faptul că această acțiune vizează privarea nedreaptă de libertate în cursul procesului penal, în perioada 27.08.2015-18.05.2016, deci nu vizează o faptă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor.

Mai mult, așa cum rezultă din actele administrate în dosarul penal, reiese că intimatul-reclamant nu face dovada că privarea de libertate s-a făcut în mod nelegal, motiv pentru care este evident faptul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile legale invocate.

A mai susținut că interpretarea normelor interne și europene care reglementează dreptul la reparație pentru prejudiciile produse prin erori judiciare, pun în evidență conținutul conceptului de eroare judiciară.

Așadar, este vorba despre o eroare judiciară ori de câte ori o persoană a fost condamnată definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală ca infracțiune, indiferent dacă pedeapsa aplicată ori măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, sub condiția ca o asemenea hotărâre sa fie ulterior desființată sau anulată urmare a promovării căilor extraordinare de atac, iar în rejudecare să se pronunțe o hotărâre definitivă de achitare a persoanei în cauză pentru un fapt nou sau recent descoperit, care dovedește că s-a produs o eroare judiciară.

Doar în aceste situații sunt aplicabile prevederile art. 224 alin. (1) C. civ., ce prevăd că "Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului".

Răspunderea statului este reglementată în mod expres în Constituția României, la art. 52 alin. (3), unde se prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare". Prin urmare, statul poate fi responsabil doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu este responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi care primesc delegație de suveranitate, deoarece aceștia nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

A mai arătat recurentul că, pe fond, în mod eronat, instanța de apel a admis apelul formulat de reclamantul A., în sensul obligării instituției la plata sumei de 90.000 RON, acordată cu titlu de despăgubiri morale pentru privarea nedreaptă de libertate în cursul procesului penal, în perioada 27.082015-18.05.2016.

Cum a menționat în precedent, niciuna din condițiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. nu este întrunită în speță pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru fapta proprie. Presupusele acțiuni ilicite manifestate prin practica instanțelor de judecată invocate de intimatul-reclamant în cererea de chemare în judecată, nu atrag răspunderea delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, așa încât acesta nu poate fi tras la răspundere pentru fapte neimputabile, neexistând raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

În ceea ce privește existența faptei ilicite, fapta magistratului ce a instrumentat cauza nu poate fi considerată o faptă ilicită abuzivă, întrucât acesta a acționat în limitele permise de lege și în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Faptul că magistratul, în exercitarea atribuțiilor funcției sale și în limitele permise de lege, a pronunțat o decizie nefavorabilă intimatului-reclamant din prezenta cauză, nu poate fi calificat ca reprezentând o faptă cu caracter ilicit. Așadar, nu există faptă ilicită și nici vinovăție, în condițiile în care acesta a acționat în limitele permise de lege și în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Pe de altă parte, în această materie, instanțele nu sunt îndrituite să verifice legalitatea și temeinicia sentințelor pronunțate de magistrații din România și să stabilească dacă a avut loc sau nu o pronunțare abuzivă, în condițiile în care nu s-a stabilit o atare situație într-o procedură disciplinară sau penală anterioară.

Prin urmare, presupusa faptă ilicită s-a produs prin îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu de către angajații unor instituții, nefiind de natură să atragă răspunderea delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, ci, eventual, a organelor de conducere ale persoanei juridice responsabile.

Pentru toate considerentele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Intimatul A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului. A arătat că este inadmisibil motivul de recurs prin care a fost reiterată excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, sub un dublu aspect. Pe de o parte, excepția a fost invocată și în fața instanței de fond și, respinsă fiind, recurentul-pârât nu a formulat apel principal sau incident contra soluției. Prin urmare, calea de atac este promovată omisso medio. Pe de altă parte, cererea de chemare în judecată nu a fost analizată din perspectiva dispozițiilor care guvernează răspunderea civilă delictuală, instanța de apel apreciind ca nefondat motivul de apel referitor la refuzul instanței de fond de a se pronunța asupra temeiului de drept subsidiar al cererii. Criticile vizând neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale nu pot forma obiect de analiză în recurs, fiind invocate omisso medio, direct, în această cale de atac extraordinară.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților,

Prin încheierea din 21 septembrie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul și a stabilit termen pentru judecata acestuia în ședință publică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul de față, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât a criticat decizia pronunțată de instanța de apel, atât din perspectiva greșitei soluționări a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, considerând că statul nu poate fi tras la răspundere în temeiul dispozițiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, cât și din perspectiva greșitei soluționări a cererii reclamantului de obligare a pârâtului la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a arestării preventive în perioada 27.08.2015-18.05.2016, apreciat de instanța de apel ca fiind în cuantum de 90.000 RON, arătând, în esență, că niciuna din condițiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. nu este întrunită în speță pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru fapta proprie.

Aceste critici sunt nefondate și fac abstracție de obiectul și cauza cererii deduse judecății.

Analizând actele dosarului, se poate reține că, prin demersul judiciar inițiat în cauză, ce a învestit instanța de judecată, sub aspect subiectiv și obiectiv, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 9.000.000 RON, reprezentând daune morale pentru perioada 27.08.2015-18.05.2016, în care a fost arestat preventiv; a sumei de 4.000.000 RON, reprezentând daune morale pentru perioada 19.05.2017-17.01.2018, în care a fost sub control judiciar și a sumei de 1.000.000 RON, reprezentând daune materiale suferite ca urmare a imposibilității reclamantului de a-și desfășura activitatea profesională. Cererea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 539 și următoarele din C. proc. pen. și pe cele ale art. 1349 din C. civ.

La primul termen de judecată, reclamantul a completat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 2.000.000 RON, reprezentând daune morale pentru cercetarea penală și judecarea sa pe nedrept, în perioada 26.08.2015-31.01.2018. Aceste pretenții au fost fundamentate pe dispozițiile referitoare la răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, fiind invocate și prevederile art. 5 din CEDO, precum și decizia Curții Constituționale nr. 45/1998.

Acestea fiind limitele judecării, prima instanță s-a pronunțat pe fondul cauzei, fiind respinsă în integralitate acțiunea, nefiind astfel admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată de pârât prin întâmpinare.

Împotriva hotărârii primei instanțe a formulat apel doar reclamantul, pârâtul neformulând apel incident cu privire la acest aspect și nici nu a invocat alte apărări în fața instanței de apel.

Prin urmare, instanța de apel nu a analizat soluția dată de prima instanță din perspectiva lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, ci prin prisma întrunirii sau neîntrunirii cerințelor prevăzute de normele legale invocate de reclamant în susținerea cererii, astfel că, sub acest aspect, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu mai poate fi analizată, fiind invocată omisso medio, acestea neputând forma obiectul examenului de legalitate în această fază procesuală, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Subsumat tot motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde că prin hotărârea recurată au fost încălcate art. 1357-1371 C. civ. și, respectiv, s-a statuat, eronat, cu privire la angajarea răspunderii sale civile delictuale de drept comun, prin raportare la considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021.

În dezvoltarea criticii, recurentul pretinde că niciuna din condițiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. nu este întrunită în speță pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru fapta proprie, în ceea ce privește obligarea sa la plata sumei de 90.000 RON, reprezentând daune morale pentru cercetarea penală și judecarea sa pe nedrept, în perioada 26.08.2015-31.01.2018.

Examinând considerentele de drept ale hotărârii recurate se constată că instanța de apel nu a examinat acest capăt de cerere pe temeiul normelor de drept substanțial indicate de recurent, ci în raport de prevederile art. 539 C. proc. pen., astfel cum au fost interpretate prin dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 15/2017, pronunțată în recurs în interesul legii și celor statuate de Curtea Constituțională prin deciziile nr. 179/2016 și nr. 136/2021.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, se constată că instanța de apel nu a reținut ca fiind incidente raportului juridic de despăgubire dedus judecății normele de drept relative la răspunderea civilă delictuală prevăzute de art. 1357 și urm. C. civ.

Examinarea hotărârii relevă că instanța de apel a structurat considerentele prin evidențierea, punctuală, a condițiilor răspunderii civile delictuale, însă cu arătarea particularităților răspunderii statului în cadrul procedurii reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală/injustă de libertate, prevăzute de art. 539 C. proc. pen., procedură specială, distinctă de răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1349 și art. 1357 și urm. C. civ.

Anume, în aplicarea efectelor deciziei CCR nr. 136/2021 și, respectiv, în considerarea caracterului derogatoriu de la dreptul comun al procedurii prevăzute de art. 539 C. proc. pen., instanța de apel a reținut că cerința angajării răspunderii pârâtului pentru fapta ilicită rezultă din însăși ipoteza dedusă judecății, dovedită prin probele administrate, ce relevă faptul că măsura arestării preventive în perioada 27.08.2015-18.05.2016, arestare cu privire la care nu s-a constatat nelegalitatea conform alin. (2) al normei de drept menționate, a fost dispusă într-un proces penal, ce a fost finalizat cu soluția de achitare a reclamantului, pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

A reținut, de asemenea, că răspunderea pârâtului este o răspundere obiectivă, independentă de acțiunile sau inacțiunile agenților săi și că, în raport de considerentele deciziei instanței de contencios constituțional menționate, atâta timp cât în privința reclamantului s-a luat o măsură preventivă (legală din perspectiva cerințelor procesual penale) în scopul desfășurării procedurii penale, care s-a finalizat ulterior cu o soluție de achitare (cum este cazul de față), nu se poate susține cu temei că nu a avut loc o violare a dreptului la libertate individuală, respectiv că nu poate fi angajată răspunderea pârâtului pentru prejudiciul astfel cauzat.

În considerarea celor arătate, rezultă că argumentele dezvoltate în memoriul de recurs, prin care pârâtul combate neîntrunirea cerințelor prevăzute pentru atragerea răspunderii civile delictuale din perspectiva dreptului comun în cauza pendinte, nu pot fi primite spre examinare.

În același sens, argumentele recurentului, conform cărora între Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și instituțiile care au săvârșit presupusele fapte ilicite nu există niciun fel de raport de prepușenie care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepușilor săi sunt străine de natura cauzei și ignoră nu doar fundamentul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost reținut de instanțele fondului, dar și sensul considerentelor instanței de apel care, astfel cum rezultă cu evidență, nu și-a fundamentat raționamentul judiciar pe temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Pe cale de consecință, critica recurentului-pârât sub acest aspecte nu poate fi valorificată prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 1024A din 25 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2023.