ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 85/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului București – secția a III–a civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata de despăgubiri în sumă de 50.000 de euro daune materiale și 1.000.000 de euro daune morale pentru repararea prejudiciului cauzat în urma acuzării săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzut de art. 9 lit. c) din Legea 241/2005.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul București: Prin sentința civilă nr. 1126 din 6 iulie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel București: Prin decizia nr. 689A din 4 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1126 din 6 iulie 2021 pronunțată de Tribunalul București. A fost schimbată în tot sentința, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 40.000 euro către reclamant, reprezentând despăgubiri pentru perioada de arest.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 689A din 4 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București au declarat recurs. Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. Printr-un prim motiv de recurs, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea cuprinde dispoziții contradictorii, atât între considerentele acesteia, cât și între considerente și dispozitiv. În analizarea temeiniciei motivelor de apel formulate de apelantul-reclamant, instanța de apel a înlăturat argumentul apelantului conform căruia instanța civilă este în măsură să mai evalueze legalitatea măsurilor preventive luate în cursul procesului penal, în condițiile în care instanța penală a statuat deja expres, în mod definitiv caracterul legal și justificat al acestora, în decizia sa. Astfel cum rezultă din antepenultimul paragraf al paginii 15 din motivare, instanța de apel a reținut: "caracterul legal și temeinic al măsurilor preventive luate cu privire la reclamant au fost constatate chiar prin decizia de achitare a acestuia, motiv pentru care aceste elemente se impun în speța de față cu autoritate de lucru judecat, în sens pozitiv, potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 28 alin. (1) C. proc. pen..". Pe de alta parte, Curtea a reținut că, pe parcursul soluționării cauzei în apel, a fost pronunțată de către Curtea Constituțională Decizia nr. 136/03.03.2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen. și, făcând aplicarea considerentelor decizorii ale acesteia, a admis apelul formulat de reclamant cu consecința admiterii capătului de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen. Recurentul-pârât apreciază că, pronunțându-se astfel, curtea de apel a adoptat o soluție cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 147 alin. (4) din Constituția României, în conformitate cu care "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor". Așadar, deciziile Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității se aplică numai în privința raporturilor juridice ce urmează a se naște după publicarea acestora în Monitorul Oficial. Deciziile Curții Constituționale își produc efecte asupra cauzelor pendinte, strict și limitativ, în următoarele situații: - în cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate ce a făcut obiectul controlului de constituționalitate. - în litigiile în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, însă într-o altă cauză decât aceea în care a fost invocată excepția soluționată de Curtea Constituțională, anterior publicării deciziei de admitere în Monitorul Oficial. Întrucât reclamantul nu se află în niciuna dintre cele două ipoteze de aplicabilitate a efectelor deciziilor Curții Constituționale în cauzele pendinte, soluția instanței de apel de aplicare a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 și înlăturare de la aplicare condițiile limitative prevăzute de art. 539 C. proc. pen., interpretat cu caracter obligatoriu de instanța supremă, este nelegală, cuprinzând motive contradictorii. Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că analiza pretențiilor reclamantului și acordarea daunelor morale pentru perioada lipsirii/restrângerii libertății acestuia în procesul penal se află în contradicție cu considerentele privind legalitatea măsurilor preventive ce l-au vizat pe apelantul-reclamant, astfel cum a fost stabilită de instanța penală, astfel încât este evidentă existența contradictorialității dintre considerentele deciziei recurate, dar și dintre considerente și dispozitiv. Un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., vizează nelegalitatea deciziei recurate prin prisma încălcării autorității de lucru judecat în sens pozitiv, prin raportare la dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 28 alin. (1) C. proc. pen., argumentele ce susțin această critică fiind comune cu cele dezvoltate în cadrul primului motiv de recurs. Soluția astfel pronunțată, a fost adoptată cu încălcarea autorității de lucru judecat în sens pozitiv a deciziei penale prin care a fost constatată legalitatea măsurilor preventive ce l-au vizat pe reclamant. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 147 alin. (4) din Constituția României, a art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., cât și a art. 539-540 din C. proc. pen. Întrucât reclamantul nu se afla în una dintre cele două ipoteze de aplicabilitate a efectelor deciziilor Curții Constituționale în cauzele pendinte, soluția instanței de apel de aplicare a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 și înlăturare de la aplicare a condițiilor limitative prevăzute de art. 539 C. proc. pen., interpretat cu caracter obligatoriu de instanța supremă, este netemeinică și nelegală. Instanța de apel era ținută să se raporteze la condițiile limitative prevăzute de dispozițiile art. 539 C. proc. pen., să rețină că instanța penală a constatat legalitatea măsurilor preventive ce l-au vizat pe reclamantul din prezenta cauză și, în consecință, să respingă cererea de chemare în judecată întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru acordarea daunelor morale solicitate. Prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat ca fiind neconstituționale doar dispozițiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu și prevederile art. 9 alin. (5) din partea generală a aceluiași Cod, ce au un conținut identic. Întrucât Constituția reprezintă cel mai important izvor de drept, ea fiind fundamentul întregului sistem juridic, iar prin sintagma "în condițiile legii" - folosită în dispozițiile art. 52 alin. (3) fraza a doua - Constituția lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale în care dreptul la reparație poate fi exercitat, apreciază că instanța de fond în mod greșit a făcut aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, considerentele acestei decizii nefiind suficiente pentru a da dreptul reclamantului la reparație, din moment ce mecanismul concret de valorificare a acestui drept fundamental este reglementat prin lege organică. În acest context, instanța de apel trebuia să aibă în vedere jurisprudența CEDO (cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei), prin care Curtea a statuat că nicio clauză din Convenție nu dă acuzatului un drept la reparație pentru detenție provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei. În finalul cererii de recurs, recurentul-pârât a arătat că, în ipoteza în care se va aprecia că Decizia nr. 136/2021 produce efecte în cauză, înțelege să critice decizia recurată și sub aspectul cuantumului daunelor acordate pentru perioada arestării preventive a reclamantului, cuantum pe care îl apreciază a fi o condamnare excesivă în raport de dispozițiile art. 540 C. proc. pen. și practica CEDO. Fără a fi dovedite consecințele produse persoanei sau familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă, apreciază că obligarea sa la plata daunelor morale în cuantumul stabilit de instanță este nejustificată. Recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., arătându-se că hotărârea nu cuprinde motivele de care se întemeiază și că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. și a Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021. Recurentul arată că Decizia Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021 întrunește caracteristicile unei decizii simple prin care instanța de contencios constituțional a sancționat lipsa conformității cu legea fundamentală a unei soluții legislative, pentru stabilirea efectelor acesteia fiind necesar un examen al considerentelor deciziei. În acest context, în categoria deciziilor prin care instanța de contencios constituțional a sancționat "o soluție legislativă", decizia Curții Constituționale reprezintă o decizie ce se referă la lipsa din legislație a unor situații ce ar fi trebuit prevăzute. La momentul pronunțării deciziei din apel, dispozițiile art. 539 din C. proc. pen. (dispoziții pe care și-a întemeiat în principal reclamantul cererea de chemare în judecată) și-au încetat efectele juridice având în vedere că în intervalul de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03.03.2021 în Monitorul Oficial al României, Parlamentul nu a pus în acord cu prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. În lipsa corelării dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen. cu Decizia Curții Constituționale nr. 136 din 03.03.2021, acțiunea reclamantului trebuia examinată prin prisma dispozițiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. potrivit cu care "Orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege", dispoziția legală bucurându-se de prezumția de constituționalitate. Astfel, instanța de apel, în mod greșit, nu a analizat cauza și sub aspectul aplicabilității art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., text invocat de apelantul-reclamant ca temei de drept în cererea de chemare în judecată. De asemenea, instanța de apel trebuia să examineze în ce măsură devin incidente dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv, art. 1381 si urm. C. civ. (invocate în cauză), întrucât acestea reprezintă dreptul comun general, norma specială fiind afectată de un viciu de neconstituționalitate. Se impunea ca instanța de apel, după punerea în discuția părților și a procurorului care a participat la dezbateri, să califice temeiului în drept al cererii inițiale precum și a motivelor de apel formulate în cauză, în lumina Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03.03.2021. Caracterul nelegal al privării de libertate nu rezultă implicit din soluția dispusă de organele judiciare, iar hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, apreciind că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., măsurile preventive dispuse față de reclamant fiind luate cu respectarea dispozițiilor legale. Din perspectiva aplicării dispozițiilor generale în materia răspunderii civile delictuale, instanța de apel trebuia să examineze îndeplinirea condițiilor referitoare la existența unei fapte ilicite a Statului Român prin organele sale judiciare, a unui prejudiciu produs reclamantului, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciu, dar și o eventuală culpă a organelor judiciare, astfel cum prevede art. 1357 din C. civ. Or, analiza instanței de apel s-a limitat la prejudiciu și întinderea acestuia, fără analizarea celorlalte condiții ale răspunderii, cu eludarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. În ceea ce privește întinderea prejudiciului, acordarea unei reparații juste, echitabile si proporționale în raport de dreptul fundamental încălcat trebuie sa țină seama de principiul care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl respecte - acela al statuării în echitate asupra despăgubirilor acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. Conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Instanța de apel trebuia să țină cont pe de o parte de "legalitatea" măsurilor preventive dispuse în cauza penală, iar pe de altă parte, de perioadele în care apelantul-reclamant a fost supus măsurii arestului preventiv și măsurii arestului la domiciliu. Or, în aprecierea cuantumului despăgubirilor instanța de apel nu a ținut seama de faptul că despăgubirile trebuie să reflecte acoperirea prejudiciului moral pentru o arestare preventivă dispusă cu respectarea prevederilor legale si nici nu a avut în vedere criteriile stabilite jurisprudențial de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, cât privește acordarea unei sume rezonabile cu titlu de reparație morală.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinări, comunicate, solicitând respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

Procedura în fața instanței supreme: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (3 ianuarie 2019), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 19 ianuarie 2023, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursurilor, termen la care instanța a rămas în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenți și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Obiectul cauzei este reprezentat de cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor în calitate de garant al bunei funcționări a organelor judiciare, în temeiul art. 539 alin. (1) C. proc. pen., reclamantul solicitând obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în sumă de 50.000 de euro daune materiale și 1.000.000 de euro daune morale pentru repararea prejudiciului constând în condamnarea pe nedrept, în privarea de libertate și în restrângerea nelegală a libertății în cursul procesului penal, întrucât aceste măsuri au fost ulterior infirmate prin decizie penală de achitare. Instanța de apel a schimbat în tot soluția de primă instanță, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pe pârât la plata sumei de 40.000 euro, reprezentând despăgubiri (daune morale) pentru perioada de arest. În acord cu cele statuate prin decizia nr. 136/2021 pronunțată de Curtea Constituțională, instanța a reținut că se impune atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului pentru perioada de privare de libertate a reclamantului cuprinsă între 21.01.2015 și 21.10.2015, dispusă în procesul penal finalizat prin achitarea sa în temeiul art. 16 lit. c) din C. proc. pen. Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice: Printr-un prim motiv de recurs, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea cuprinde dispoziții contradictorii, întrucât, deși în antepenultimul paragraf al paginii 15 din motivare instanța de apel a reținut: "caracterul legal și temeinic al măsurilor preventive luate cu privire la reclamant au fost constatate chiar prin decizia de achitare a acestuia, motiv pentru care aceste elemente se impun în speța de față cu autoritate de lucru judecat, în sens pozitiv, potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 28 alin. (1) C. proc. pen..", totuși, în pofida dispozițiilor art. 539 C. proc. civ., a acordat reclamantului daune morale pentru perioada lipsirii/restrângerii libertății, ignorând soluția pronunțată de instanța penală, singura competentă să aprecieze asupra legalității/nelegalității măsurilor preventive dispuse în procesul penal. Critica este nefondată. În primul rând, din lecturarea deciziei recurate, se observă că motivarea propriu-zisă și considerentele pe care se fundamentează soluția pronunțată de instanța de apel sunt consemnate începând cu pagina 17 din hotărâre, iar paragraful redat de recurent în susținerea pretinsei contradictorialități (ce se regăsește la pagina 15 din decizie) este preluat din cuprinsul sentinței (pagina 24 din sentință), în expunerea considerentelor ce susțin soluția pronunțată de prima instanță și nu reprezintă, așadar, considerentele argumentative avute în vedere de instanța de apel. În al doilea rând, în mod total necontradictoriu, curtea de apel a reținut în propriile-i considerente (pagina 17 - chiar paragraful de debut al motivării) întocmai aspectele evidențiate de recurent – faptul că instanța civilă nu mai este în măsură să evalueze legalitatea măsurilor preventive luate în cursul procesului penal, în condițiile în care, prin decizia sa, instanța penală a statuat deja expres și în mod definitiv caracterul legal și justificat al acestora. Astfel cum s-a arătat prin Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, dreptul la despăgubire a fost recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare. Astfel, statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferențiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncții de orice natură a sistemului judiciar (paragraful 42 din Decizia Curții Constituționale). Condiționarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție în condițiile în care, în temeiul acestor dispoziții constituționale, și soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate (paragraful 44 din aceeași Decizie). Având în vedere aspectele anterior clarificate, Înalta Curte constată că nu se poate reține existența vreunei contradictorialități între considerentele deciziei recurate ori între considerente și dispozitiv, așa cum nu se poate reține vreo încălcare a autorității de lucru judecat a deciziei penale, susceptibilă de a fi examinată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. – al doilea motiv de nelegalitate invocat de recurentul-pârât, argumentele ce susțin această critică fiind comune cu cele dezvoltate în cadrul primului motiv de recurs. Nu se poate constata încălcarea autorității de lucru judecat din moment ce, astfel cum s-a arătat, instanța de apel a reținut că nu este în măsură să evalueze legalitatea măsurilor preventive luate în cursul procesului penal, în condițiile în care instanța penală, prin decizia pronunțată în cauza penală, a statuat deja în mod definitiv caracterul legal și justificat al măsurilor preventive. Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face referire la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 147 alin. (4) din Constituția României, a art. 9 alin. (5) din C. proc. pen., cât și a art. 539-540 din C. proc. pen. În aprecierea recurentului-pârât, instanța de apel era ținută să se raporteze la condițiile limitative prevăzute de dispozițiile art. 539 C. proc. pen., să rețină că instanța penală a constatat legalitatea măsurilor preventive ce l-au vizat pe reclamant și, în consecință, să respingă cererea de chemare în judecată deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru acordarea daunelor morale solicitate. Întrucât reclamantul nu se afla în una dintre cele două ipoteze de aplicabilitate a efectelor deciziilor Curții Constituționale în cauzele pendinte, soluția instanței de apel – urmare a aplicării Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021 și înlăturare de la aplicare a condițiilor limitative prevăzute de art. 539 C. proc. pen. - este netemeinică și nelegală. Înalta Curte reține că potrivit art. 539 C. proc. pen., invocat ca temei de drept al acțiunii deduse judecății, "are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei." Norma în discuție se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenția europeană, care consacră dreptul la libertate și la siguranță, drept care, odată încălcat, atrage aplicarea art. 5 paragraful 5 din Convenție, precum și cu art. 9 C. proc. pen., care redă întocmai conținutul art. 5 din Convenție. Astfel, în cuprinsul dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din Convenție este reglementat dreptul la reparațiune pentru prejudicii derivate din detenția nelegală, după cum urmează: "Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații". În mod simetric, dispozițiile art. 9 C. proc. pen., care consacră același drept, și anume dreptul la libertate și siguranță, în alin. (5) reglementează dreptul la reparațiune, astfel: "Orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege". Art. 539 C. proc. pen. este o aplicație particulară, specială a dreptului consacrat în alin. (5) al art. 9 din același Cod, în sensul că reglementează exclusiv dreptul la reparațiune pentru prejudiciile derivate din privarea nelegală de libertate, independent de modul în care se finalizează procesul penal - prin achitare sau condamnare. Concluzia caracterului larg, cuprinzător al câmpului de aplicare al art. 539 C. proc. civ. este subliniată de Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 din 3 martie 2021, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen., obligatorie pentru instanțele de judecată potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție și publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a textului de lege menționat și s-a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituțională. În cauză, instanța de apel a făcut aplicarea Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, constatând că reclamantul a fost supus unei măsuri preventive nedrepte, situație care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a art. 539 din C. proc. pen. Prin motivele de recurs, recurentul-pârât susține că, întrucât dispozițiile art. 9 alin. (5) din C. proc. civ. sunt constituționale, în mod greșit instanța de apel s-a raportat doar la Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, decizie ale cărei considerente nu sunt suficiente pentru a da dreptul reclamantului la reparație. Cu referire la această critică, se reține că dispozițiile art. 539 C. proc. civ. au caracter de normă specială, raportat la principiul reglementat de art. 9 C. proc. civ., acestea fiind aplicabile în cauză în modalitatea în care au fost interpretate prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021, astfel cum în mod legal a reținut instanța de apel. Recurentul nu a dezvoltat argumente de natură a combate considerentele instanței (ce se regăsesc la pagina 18 – în care este redat paragraful 41 din Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021) cu privire la concursul dintre norma generală și cea specială și incidența deciziei instanței de contencios constituțional în cauza pendinte. Dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, atât în privința dispozitivului, cât și al considerentelor, Înalta Curte constată că instanța de apel a dat o corectă interpretare dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., reținând că reclamantul are drept la despăgubiri și în situația în care împotriva sa s-a pronunțat o măsură privativă de liberate nedreaptă, fără a fi nelegală, caracterul nedrept al acesteia rezultând din împrejurarea că dosarul penal a fost soluționat prin pronunțarea unei hotărâri de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., respectiv pentru considerentul că nu există probe din care să rezulte că persoana a săvârșit infracțiunea. În acest context, nu prezintă relevanță împrejurarea, susținută de recurent, că nu au fost încălcate dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a drepturilor Omului care reglementează dreptul la libertate și condițiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerință permisă autorității statale în exercitarea acestui drept, câtă vreme, potrivit deciziei Curții Constituționale, legea națională, astfel cum a fost interpretată de instanța de contencios constituțional, acordă un standard de protecție mai ridicat decât cel al Convenției în materia garanțiilor pentru privarea de libertate. În viziunea Curții Constituționale, recunoașterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă, nu reprezintă o exigență a Convenției pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecție, ci, ținând cont de faptul că dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 53 alin. (3) teza întâi din Constituție oferă un standard mai înalt de protecție a libertății individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptățit să ofere, prin legislația internă, o atare protecție prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din art. 5 paragraful 5 din Convenție (paragrafele 31 și 47 din Decizia nr. 136/2021). Având în vedere faptul că prin decizia Curții Constituționale răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă și în cazul persoanelor față de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispozițiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzația s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect instanța de apel a reținut că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, fără a se aprecia că se depășește cadrul procesual al dispozițiilor art. 539 C. proc. civ. (în condițiile în care decizia reformulează conținutul normei supuse controlului în scopul de a-l face compatibil cu prevederile constituționale) și fără a se putea reține, cum susține recurentul, încălcarea principiului general al dreptului la libertate și siguranță în maniera reglementată de art. 9 C. proc. pen. Din perspectiva tuturor acestor considerente, Înalta Curte apreciază că, în mod legal, instanța de apel a constatat că pretențiile reclamantului referitoare la privarea sa de libertate în perioada 21.01.2015 – 21.10.2015 își găsesc calea procesuală de rezolvare în acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 539 C. proc. civ., obligatorie - potrivit principiului general de drept specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la cea generală) - față de dreptul comun reprezentat de acțiunea în răspundere civilă delictuală reglementată de art. 1349 și urm. C. civ. În ce privește efectele unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit că decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor. Prin urmare, decizia de constatare a neconstituționalității se aplică în privința raporturilor juridice ce urmează a se naște după aplicarea sa în Monitorul Oficial – facta futura. Totuși, excepția de neconstituționalitate fiind, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă și un mijloc de apărare ce nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății, Curtea Constituțională a statuat că excepția nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare numai raporturilor juridice care urmează a se naște, deci unor situații viitoare ipotetice, întrucât și-ar pierde esențialmente caracterul concret. Pentru acest motiv, Curtea Constituțională a arătat că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște – facta futura, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional, acele situații care au devenit facta praeterita. Pe cale de consecință, contrar susținerilor recurentului-pârât, o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se va aplica în toate cauzele aflate în procedură la momentul publicării acesteia (cauze pendinte), în care respectivele dispoziții sunt aplicabile. Ne aflăm așadar în ipoteza unei cauze aflate pe rolul instanțelor judecătorești în care sunt aplicabile dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale, dar în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate respectivă până la publicarea deciziei Curții Constituționale. Nu era necesară și obligatorie invocarea excepției în cauză, iar faptul că, în cursul desfășurării procesului, Curtea Constituțională s-a pronunțat deja asupra neconstituționalității paralizează invocarea de către partea interesată a aceleiași excepții, care ar fi fost, de altfel, respinsă ca devenită inadmisibilă. Curtea nu a condiționat aplicarea deciziilor sale în litigiile aflate în curs de ridicarea unei excepții de neconstituționalitate anterior publicării acestora, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat, iar nu exercitarea unui mijloc procesual de apărare. De altfel, prin admiterea excepției, efectele deciziei Curții Constituționale se produc erga omnes. Or, o atare condiționare nu ar fi avut nici o rațiune și ar fi produs consecințe discriminatorii între cetățeni aflați în aceeași situație juridică, respectiv având calitatea de părți într-un litigiu în care dispozițiile declarate neconstituționale sunt aplicabile și a cărui soluționare depinde de decizia pronunțată de Curtea Constituțională. În ceea ce privește critica privind cuantumul daunelor morale acordate de instanțele de apel, recurentul-pârât a susținut ca fiind o "condamnare excesivă față de dispozițiile art. 540 C. proc. civ. și practica CEDO", suma acordată cu titlul de daune morale fiind, în aprecierea recurentului, "vădit disproporționat în raport de practica CEDO, încălcând totodată principiul echității". Se reține că legislația nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale. Câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. Cât privește întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanțele urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă. Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat în mod legal criteriile obiective valorificate de jurisprudență și identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale, ținând seama de "principiul echității și de necesitatea unei abordări rezonabile în stabilirea a ce poate compensa prejudiciul moral suferit, fără a se transforma într-o sursă de îmbogățire, dar și fără a genera sentimentul că trauma privării de libertate pentru o faptă de care reclamantul nu se face vinovat este desconsiderată". În cuprinsul cererii de recurs, în ceea ce privește critica referitoare la cuantumul daunelor acordate pentru perioada arestării preventive a reclamantului, recurentul-pârât nu a dezvoltat argumentele pentru care consideră, în concret, că raționamentul curții de apel este eronat și nelegal. Susținerea recurentului, în sensul că suma acordată de instanță este excesivă, nu este suficientă pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micșorat al despăgubirilor, care se determină în funcție de împrejurările concrete ale fiecărei spețe, existând o marjă de apreciere pentru instanța aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor. Recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București: Invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat, în esență, că analiza instanței de apel s-a limitat la prejudiciu și întinderea acestuia, fără examinarea celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, cu eludarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. și a Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021. A susținut, de asemenea, că la momentul pronunțării deciziei din apel, dispozițiile art. 539 din C. proc. pen. și-au încetat efectele juridice având în vedere că în intervalul de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03.03.2021 în Monitorul Oficial al României, Parlamentul nu a pus în acord cu prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. În lipsa corelării art. 539 din C. proc. pen. cu decizia Curții Constituționale, acțiunea reclamantului trebuia examinată prin prisma dispozițiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen.. De asemenea, instanța de apel trebuia să examineze în ce măsură devin incidente dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv, art. 1381 si urm. C. civ., întrucât acestea reprezintă dreptul comun general, norma specială fiind afectată de un viciu de neconstituționalitate. Criticile formulate sunt nefondate, considerentele care însoțesc această soluție fiind anterior expuse, cu prilejul analizei recursului declarat de recurentul-pârât, argumentele fiind în mare parte comune. Față de aspectele deja prezentate, Înalta Curte subliniază, în plus, faptul că prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 textul art. 539 din C. proc. pen. a fost declarat parțial neconstituțional. Curtea Constituțională a avut de analizat critica potrivit căreia reglementarea dreptului la repararea pagubei în concepția art. 539 din C. proc. pen. este mult prea restrictivă, deoarece condiționează acest drept numai de criteriul nelegalității privării de libertate și refuză luarea în considerare a unui criteriu alternativ, cu caracter complinitor, care să valorifice soluția de achitare pronunțată – și, implicit, pe cea de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. -, indiferent de modul în care a fost dispusă măsura privativă de libertate în cursul procesului penal. În considerentele Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022, Curtea Constituțională a arătat că "este important a stabili în ce măsură norma sancționată prin decizia pronunțată de către instanța de contencios constituțional este aptă să funcționeze fără intervenția ulterioară a legiuitorului, într-o manieră care să nu permită arbitrarul sau o aplicare diferențiată de la caz la caz. Cu alte cuvinte, trebuie analizat dacă ansamblul legislativ pe care considerentele și dispozitivul unei decizii a Curții Constituționale se grefează oferă toate elementele necesare aplicării acestuia într-un mod previzibil, în ciuda pasivității legiuitorului" (paragraful 54 din decizie). Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor ce sancționează o soluție legislativă, pentru lipsa unei situații ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanța de contencios constituțional statuând că, în privința unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluții de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate. Astfel, pe lângă existența dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată existența constituțională a dreptului la repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluționat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. Soluțiile de clasare sau de achitare, întemeiate pe vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., dovedesc caracterul neîntemeiat sau nedrept al acuzației penale și au ca efect reținerea caracterului injust sau nedrept al măsurilor preventive privative de libertate luate în mod legal împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. De aceea, caracterul injust sau nedrept (diferențiat de caracterul "nelegal") al măsurilor preventive privative de libertate și netemeinicia acuzației în materie penală constituie criterii autonome care conferă dreptul la repararea pagubei. Ca atare, se constată că ansamblul normativ în vigoare permite aplicarea, într-un mod previzibil și unitar, a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen., astfel cum a fost sancționat de către Curtea Constituțională. Astfel cum s-a arătat, dispozițiile art. 539 C. proc. civ. au caracter de normă specială, raportat la principiul reglementat de art. 9 C. proc. civ., acestea fiind aplicabile în cauză în modalitatea în care au fost interpretate prin Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021. În mod legal, instanța de apel a reținut că pretențiile reclamantului referitoare la privarea sa de libertate își găsesc calea procesuală de rezolvare în acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 539 C. proc. civ., iar nu în normele de drept comun ce reglementează acțiunea în răspundere civilă delictuală prevăzută de art. 1349 și urm. C. civ. În ceea ce privește critica vizând întinderea prejudiciului, contrar susținerilor recurentului, în aprecierea cuantumului despăgubirilor instanța de apel a ținut seama de faptul că despăgubirile trebuie să reflecte acoperirea prejudiciului moral pentru o arestare preventivă dispusă cu respectarea prevederilor legale, având în vedere pe de o parte de "legalitatea" măsurilor preventive dispuse în cauza penală, iar pe de altă parte, perioadele în care reclamantul a fost supus măsurii arestului preventiv și măsurii arestului la domiciliu (aspect consemnat la pagina 19 ultimul paragraf din decizia recurată). Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea recursurilor formulate sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursurile, ca nefondate.