ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 954/2022

Ședința publică din data de 5 mai 2022

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 16 februarie 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Regională Antifraudă Fiscală nr. 1 Suceava, solicitând instanței obligarea acestora, în solidar, la plata unor despăgubiri, în cuantum de 1.832,22 RON/zi începând din 2 iunie 2014 și până la data plății efective, ca urmare a pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a emiterii și aplicării măsurilor asiguratorii nelegale, anulate în prezent, față de fosta societate B. S.R.L., conform deciziilor de instituire de măsuri asiguratorii din 2 iunie 2014, respectiv 6 august 2014. A mai solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Urmare a pronunțării deciziei nr. 1904 din 23 noiembrie 2017 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în soluționarea conflictului de competență intervenit între Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a stabilit competența de judecare a litigiului în favoarea acestei din urmă instanțe, unde s-a format dosarul nr. x/2017.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 23 iunie 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Regională Antifraudă Fiscală nr. 1 Suceava, solicitând instanței să constate răspunderea civilă delictuală a acestora față de reclamant, în calitate de asociat și administrator al S.C. B. S.R.L., precum și obligarea acestora, în solidar, la repararea prejudiciului moral cauzat, constând în plata unor despăgubiri cu titlu de daune morale, în cuantum de 2.936.515 RON; obligarea pârâților la publicarea pe site-ul ANAF și al Ministerului Finanțelor Publice a minutei hotărârii definitive pronunțate în cauză; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul București, secția a IV- a civilă, învestit în dosarul nr. x/2018 cu soluționarea cauzei urmare a declinării de competență, a admis, prin încheierea din 18 iunie 2018, cererea de conexare a cauzei la dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă și a dispus înaintarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2017, completul F5.

Prin sentința civilă nr. 2519 din 6 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, cererile de chemare în judecată conexe, formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Regională Antifraudă Fiscală nr. 1 Suceava.

Prin decizia civilă nr. 957 A din 11 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, formulând următoarele critici:

Astfel, a arătat că în considerentele deciziei atacate instanța de apel a reținut că, raportat la încheierea penală nr. 35/P din 9 februarie 2016, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bacău, există o prezumție absolută de lucru judecat în ceea ce privește faptul că transpunerea Directivelor nr. 6/71/CE și nr. 2008/104/CE nu s-a realizat în legislația națională, în mod corelat și potrivit scopului acestor acte normative europene.

A susținut că instanța de apel a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, apreciind că sunt obligatorii pentru părțile din procedura de față considerentele decizorii ale încheierii penale anterior menționate, care se impun, în speță, cu putere de lucru judecat absolută întrucât explică dispozitivul hotărârii definitive și se reflectă în acesta, iar în procesul anterior au fost implicate părțile din prezentul dosar, aspectele tranșate opunându-se acestora fără a mai putea fi contrazise în alt proces, prin altă probă.

Or, curtea de apel a interpretat și aplicat greșit normele incidente, întrucât identitatea între cele două cauze nu există, astfel cum este impusă de dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

În prezentul dosar, calitatea de intimat reclamant revine lui A., cea de intimat pârât Administrației Naționale de Administrare Fiscală și Direcției Regionale Antifraudă Fiscală nr. 1 Suceava, în timp ce Statul Român prin Ministerul Finanțelor deține calitatea de recurent pârât, iar, în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bacău, A. a deținut calitatea de intimat, alături de B. S.R.L. Bacău, petentă fiind Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău.

În privința necesității identității de cauză, prezentul litigiu este întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și fiscal, cu modificările și completările ulterioare, precum și pe cele ale C. proc. civ. și C. civ., iar, în dosarul nr. x/2015, temeiul de drept este reprezentat de dispozițiile art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen.

Referitor la condiția vizând existența identității de obiect, acesta este reprezentat de solicitarea reclamantului de acordare a unor despăgubiri materiale, precum și de atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților, cu consecința obligării acestora la repararea prejudiciului moral cauzat, în timp ce obiectul dosarului nr. x/2015 are în vedere plângerea formulată de organul fiscal împotriva soluției de neurmărire/netrimitere în judecată a lui A..

A subliniat recurentul că, și în ipoteza în care s-ar admite raționamentul instanței de apel cu privire la puterea de lucru judecat, din analiza încheierii nr. 35/P din 9 februarie 2016, pronunțate de Tribunalul Bacău, secția penală, reiese că puterea de lucru judecat constă în faptul că, prin încheierea menționată, s-a dispus respingerea, ca nefondată, a plângerii formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași -Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău împotriva ordonanței nr. 502/P.2014 din 9 septembrie 2015 a Prim procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău și a ordonanței nr. 218 din 11 februarie 2015 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, aspect necontestat în apelul formulat.

În acest context, concluzia instanței de apel, potrivit căreia, prin considerentele cuprinse în încheierea penală referitoare la plângerea formulată împotriva unei soluții de neurmărire/netrimitere în judecată a reclamantului există putere de lucru judecat absolută prin prisma analizei legalității unor acte normative prin care s-au transpus Directivele nr. 6/71/CE și nr. 2008/104/CE, reprezintă o încălcare a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul a mai arătat că instanța de apel a nesocotit argumentul invocat prin motivele de apel, potrivit căruia legiuitorul a atribuit Curții Constituționale competența materială de soluționare a acțiunilor prin care se solicită controlul judecătoresc al legilor și instanțelor de contencios administrativ competența de soluționare a acțiunilor în anulare a unor acte normative.

A considera că o instanță competentă în materie penală poate analiza din punct de vedere al legalității modul de transpunere a unor directive prin acte normative a căror analiză a fost atribuită, în mod expres, Curții Constituționale și instanțelor de contencios administrativ, reprezintă o încălcare a art. 146-157, art. 108, coroborat cu art. 126 alin. (6) din Constituția României, precum și a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Referitor la considerentul instanței de apel, potrivit căruia nu are relevanță faptul că un alt minister a avut rolul asigurării unei corecte transpuneri a directivelor în discuție, câtă vreme titularul obligației de transpunere în legislația internă a directivelor este Statul Român a cărei reprezentare se asigură exclusiv de către Ministerul Finanțelor, recurentul a invocat dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ., art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) pct. 2 și art. 4 alin. (1) pct. 36 din H.G. nr. 81/2020 privind organizarea și funcționarea Ministerului Muncii și Protecției Sociale.

A susținut că armonizarea legislației naționale cu cerințele legislației Uniunii Europene, în domeniul muncii, precum și reprezentarea în fața instanțelor de judecată, în problemele din domeniile de activitate specifice, sunt atribute ce revin Ministerului Muncii și Protecției Sociale. În acest context, prin analiza dispozițiilor art. 223 C. civ. într-o manieră restrictivă, instanța de apel a ajuns la concluzia greșită, conform căreia doar Ministerul de Finanțe este instituția competentă să asigure reprezentarea statului în ceea ce privește obligația de transpunere în legislația internă a unor acte emise de instituții europene.

Instanța de apel a reținut culpa fără prevedere ca formă de vinovăție a Statului Român, în sensul că acesta nu a prevăzut rezultatul transpunerii incorecte a actelor Uniunii Europene, deși trebuia să îl prevadă. A considerat că statul, ca persoană responsabilă, răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, dar nu pentru o faptă săvârșită de altă persoană, ci în condițiile legii, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție, răspunderea sa fiind angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv.

Deși a reținut că Statul Român nu a prevăzut rezultatul transpunerii incorecte a actelor Uniunii Europene, cu toate că trebuia să îl prevadă, instanța de apel nu a arătat în ce constă rezultatul incorect și care este proiecția pe care statul ar fi trebuit să o asigure, limitându-se la simple afirmații, lipsite de o analiză juridică obiectivă din care să reiasă rațiunea în susținerea culpei fără prevedere.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prin întâmpinare, intimatul A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 24 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la 5 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține, astfel cum s-a stabilit prin regulatorul de competență pronunțat în dosarul nr. x/2018, că situația de fapt afirmată prin cele două cereri de chemare în judecată conexe impune examinarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana fiecărui pârât, a cărui conduită ilicită ar fi cauzat un prejudiciu reclamantului.

Relativ la situația de fapt, tribunalul a constatat că, prin decizia nr. x/SV/02.06.2014 emisă de ANAF – Direcția Generală Antifraudă Fiscală – Direcția Regională 1 Suceava a fost luată măsura asiguratorie a popririi asupra conturilor B. S.R.L. deținute la unitățile bancare până la concurența sumei de 1.532.675 RON, sumă determinată ca fiind echivalentul prejudiciului încercat de stat urmare a faptei imputate societății comerciale de a nu fi reținut și de a nu fi virat contribuții sociale individuale obligatorii și a impozitului pe venituri salariale.

Prin sentința civilă nr. 2251/08.04.2015, Judecătoria Bacău a admis în parte contestația la executare promovată împotriva deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii amintite, a anulat decizia contestată și toate actele de executare întocmite în baza acesteia și a dispus restituirea sumelor reținute prin poprire. Apelul împotriva sentinței nr. 2251/08.04.2015 a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 750/15.09.2015 pronunțată de Tribunalul Bacău.

Prin decizia nr. x/SV/06.08.2014 emisă de ANAF – Direcția Generală Antifraudă Fiscală – Direcția Regională 1 Suceava a fost luată măsura asiguratorie a popririi asupra conturilor B. S.R.L. deținute la C. S.A. până la concurența sumei de 1.403.840 RON, sumă stabilită ca fiind echivalentul prejudiciului încercat de stat ca urmare a săvârșirii de către aceeași societate comercială a unei fapte cu același conținut ilicit ca cea reținută în precedent.

Prin sentința civilă nr. 6829/25.05.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, a fost admisă contestația la executare promovată de B. S.R.L. și a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/06.08.2014. Prin decizia nr. 813A/19.02.2016 pronunțată de Tribunalul București – secția a IV-a civilă a fost respins apelul declarat împotriva sentinței nr. 6829/25.05.2015, ca nefondat.

Tribunalul a mai constatat că, în perioada proximă luării măsurilor asiguratorii, Direcția Generală Antifraudă Fiscală a sesizat și organele de urmărire penală în vederea cercetării B. S.R.L., administrată de reclamantul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală. Urmărirea penală a fost începută in rem în data de 11.09.2014.

Prin ordonanța din data de 09.09.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, dată în dosarul nr. x/2014, s-a dispus clasarea cauzei, Ministerul Public însușindu-și argumentele prezentate în referatul întocmit de IPJ Bacău privitoare la neclaritatea dispozițiilor H.G. nr. 1256/2011 și ale Legii nr. 344/2006 prin raportare la finalitatea urmărită de Directivele nr. 6/71/CE și nr. 2008/104/CE, dar și împrejurarea că fapta de evaziune fiscală a fost dezincriminată.

Prin ordonanța din data de 26.10.2015 dată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău a fost respinsă plângerea formulată împotriva ordonanței din data de 09.09.2015, iar prin încheierea penală nr. 35/P/09.02.2016 a judecătorului de cameră preliminară a fost respinsă plângerea împotriva celor două ordonanțe, ca nefondată.

De asemenea, instanța de fond a reținut că începând cu data de 18.09.2014, B. S.R.L. și-a întrerupt activitatea. Înainte de soluționarea, chiar în primă instanță, a contestațiilor la executare menționate, precum și înainte de soluția de clasare dată în dosarul penal, care privea cercetarea faptei de evaziune fiscală, respectiv la 26.01.2015, B. S.R.L. a formulat o cerere de radiere a societății, care a fost admisă prin rezoluția nr. 11570/30.01.2015 a ORC de pe lângă Tribunalul București. Începând cu data de 30.01.2015, societatea comercială nu mai există ca subiect de drept.

Având în vedere situația de fapt mai sus expusă, la adoptarea soluției tribunalul a reținut, cu referire la pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, "considerentele încheierii penale nr. 35/P/09.02.2016 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bacău, potrivit cu care transpunerea Directivelor nr. 6/71/CE și nr. 2008/104/CE nu s-a realizat în legislația națională în mod corelat și potrivit scopului acestor acte normative europene". De asemenea, a apreciat că, "Contrar apărărilor pârâtului, în cauza de față cadrul normativ intern prezenta neclarități de natură a-l pune pe destinatarul acestuia în ipostaza de a nu-și putea plia comportamentul fiscal pe prevederile legale necorelate (în domeniul dreptului muncii și respectiv fiscal), nefiind deficitar modul de aplicare a unor prevederi legale (prin ipoteză clare)". Ca atare, a constatat că, alături de ceilalți pârâți, și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, "se face vinovat de săvârșirea faptei imputate acestuia, forma de vinovăție fiind culpa fără prevedere".

Cu toate acestea, tribunalul a apreciat că "reclamantul nu a probat că prejudiciul afirmat ca fiind cauzat de acest pârât s-ar localiza în patrimoniul său, fapta imputată Statului Român de a fi transpus în mod eronat/incomplet Directivele UE neproducând în situația patrimonială a reclamantului nicio schimbare, acesta nefiind lezat patrimonial".

Referitor la daunele morale, asupra cărora poartă dosarul nr. x/2018, conexat, tribunalul a avut în vedere componența prejudiciului afirmat ca fiind cauzat, respectiv faptul că prin acțiunea coroborată a pârâților reclamantului i-a fost lezată demnitatea și onoarea în fața propriilor salariați și în genere în societate, întrucât a deținut funcția de administrator al B. S.R.L., "acuzată" de evaziune fiscală și prin asocierea sa cu această societate prevederile s-ar fi creat o imagine de persoană cu moralitate îndoielnică.

Tribunalul a considerat că, "deși demnitatea și onoarea sunt drepturi cu conținut nepatrimonial protejate prin art. 72 și art. 73 C. civ. și garantate chiar la nivel constituțional, în cauza de față nu se identifică o legătură de cauzalitate directă între transpunerea incorectă a directivelor europene de către pârâtul Statul Român și prejudiciul astfel descris de reclamant. Prin urmare, răspunderea acestui pârât nu poate fi atrasă în aprecierea instanței față de reclamant, fapta sa fiind cel mult un factor favorizant, iar nu o condiție sine qua non în antecedența cauzală a prejudiciului astfel descris".

Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministrul Finanțelor, solicitând păstrarea soluției pronunțate, însă înlocuirea unora dintre considerentele sentinței (respectiv paragrafele 20, 21 și 29), redate anterior, cu cele ale instanței de control judiciar.

Instanța de apel a respins cale de atac exercitată în cauză, reținând că prima instanță nu a realizat, ea însăși, o analiză proprie a transpunerii în mod corect sau nu a Directivelor nr. 6/71/CE și nr. 2008/104/CE în legislația internă, ci că a dat eficiență prezumției absolute a lucrului judecat, prin raportare la soluția și considerentele cuprinse în încheierea penală nr. 35/P/09.02.2016 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bacău în dosarul nr. x/2015.

A arătat că, în cauză, considerente decizorii ale încheierii penale nr. 35/P/09.02.2016, în baza cărora s-a pronunțat soluția de respingere a plângerii penale formulate împotriva ordonanței nr. 502/P/2014 din 9.09.2015 a Prim procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău și împotriva ordonanței nr. 218/II/2/2015 din 26.10.2015 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, sunt obligatorii pentru părțile din procedura de față și se impun în prezentul litigiu cu putere de lucru judecat absolută întrucât explică dispozitivul hotărârii definitive și se reflectă în acesta. Puterea de lucru judecat este absolută întrucât în procesul anterior au fost implicate părțile din litigiul de față, aspectele tranșate opunându-se acestora fără a mai putea fi contrazise ulterior, într-un alt proces, prin vreo altă probă. Chestiunea în litigiu este aceeași, respectiv modalitatea de transpunere în legislația internă a Directivelor nr. 6/71/CE și nr. 2008/104/CE. A subliniat că Tribunalului Bacău, prin încheierea amintită, definitivă, a constatat, în esență, că transpunerea directivelor s-a realizat defectuos, legislația internă fiind caracterizată de o lipsă de previzibilitate și necorelare.

Cu referire la faptul că instanța de fond ar fi aplicat greșit raționamentul în ceea ce privește reținerea faptei ilicite de transpunere neclară a celor două directive în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanțelor, neraportându-se la dispozițiile H.G. nr. 34/2009, instanța de apel a arătat că titularul obligației de transpunere în legislația internă a directivelor este Statul Român și că Ministerul Finanțelor este doar cel care reprezintă Statul Român, în raport de prevederile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.

În ceea ce privește forma de vinovăție stabilită de prima instanță, aceea a culpei fără prevedere, curtea a apreciat corecte considerentele tribunalului.

A subliniat că, în speță, nu se poate reține o răspundere obiectivă a pârâtului, întrucât cererea de chemare în judecată nu s-a fundamentat pe prejudicii cauzate prin acte administrative interne nelegale. Fapta ilicită imputată este transpunerea defectuoasă, în legislația internă, a unor acte normative din dreptul derivat al instituțiilor Uniunii Europene, iar titularul obligației de transpunere a directivelor în discuție este Statul Român. Or, față de datele speței, conform art. 16 alin. (3) C. civ., în mod corect prima instanță a reținut forma de vinovăției a culpei fără prevedere, ce reiese întocmai din acțiunile Statului Român prin autoritățile sale administrative, întrucât nu a prevăzut rezultatul transpunerii incorecte a actelor Uniunii Europene, deși trebuia să îl prevadă.

Totodată, curtea a constatat că nu se poate susține că Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu are nicio vinovăție pe motiv că nu el este emitentul actelor normative. Independent de emitent, titularul obligației de transpunere în mod corect a directivelor este Statul Român, reprezentat în judecată, conform art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, de Ministerul Finanțelor. Acesta răspunde pentru toate acțiunile întreprinse de instituțiile publice care funcționează sub autoritatea sa, în acord cu prevederile art. 11 din Constituția României.

Sub un prim aspect, recurentul a invocat aplicarea greșită a art. 431 alin. (1) C. proc. civ., învederând că în mod greșit instanța de apel a avut în vedere prezumția absolută de lucru judecat raportat la încheierea penală nr. 35/P din 9 februarie 2016, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bacău, în ceea ce privește faptul că transpunerea Directivelor nr. 6/71/CE și nr. 2008/104/CE nu s-a realizat în legislația națională, în mod corelat și potrivit scopului acestor acte normative europene.

Recurentul a făcut trimitere la reținerea greșită a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, în sensul că instanța de apel a apreciat că sunt obligatorii pentru părțile din procedura de față considerentele decizorii ale încheierii penale anterior menționate, care se impun, în speță, întrucât explică dispozitivul hotărârii definitive și se reflectă în acesta. Totodată, a susținut și faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele incidente, deoarece identitatea între cele două cauze nu există, astfel cum este impusă de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Acest motiv de recurs se subsumează dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., care prevăd casarea unei hotărâri când, prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Critica este fondată.

Astfel, Înalta Curte reține că, autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Înalta Curte constată, totodată, că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Cu titlu teoretic, instanța de recurs reține că principiul autorității de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, că o chestiune litigioasă, odată tranșată de instanță, să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar, pe de altă parte, că ceea ce a stabilit o primă instanță să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare.

Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat.

Potrivit prezumției lucrului judecat, o hotărâre definitivă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției. Această manifestare procesuală, de prezumție, se constituie într-un mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să justifice modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în cadrul acestor raporturi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Așadar, prezumția efectului pozitiv al autorității de lucru judecat are la bază regula că o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre; spre deosebire de excepția autorității de lucru judecat (efectul negativ), efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune diversitate de acțiuni și identitate de chestiuni.

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză). Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți).

În situația dedusă judecății, instanța de apel a apreciat că din considerentele încheierii penale nr. 35/P/09.02.2016 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bacău rezultă că transpunerea Directivelor nr. 6/71/CE și nr. 2008/104/CE nu s-a realizat în legislația națională în mod corelat și potrivit scopului acestor acte normative europene, valorificând astfel efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. De asemenea, a reținut că, în cazul de față cadrul normativ intern prezenta neclarități de natură a-l pune pe destinatarul acestuia în ipostaza de a nu-și putea plia comportamentul fiscal pe prevederile legale necorelate, nefiind deficitar modul de aplicare a unor prevederi legale. În acest context, a concluzionat că recurentul se face vinovat de săvârșirea faptei imputate acestuia, forma de vinovăție fiind culpa fără prevedere.

În speță, soluționând cauza penală prin încheierea penală nr. 35/P din 9 februarie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bacău, judecătorul de cameră preliminară a reținut că, "în interpretarea remunerației în dreptul comunitar conform Directivei 6/71/CE transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 344/2006 este relevantă interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din 12.02.2015 în cauza C-396/13, în sensul că alocațiile specifice detașării, ca elemente de salarizare sunt considerate parte a salariului minim în contextul condițiilor de muncă și încadrare în muncă prevăzute de art. 3 din directivă și că o astfel de diurnă trebuie calificată drept alocație specifică detașării, cu consecințe pe plan fiscal, în dreptul intern, fiind supuse impozitului pe venituri din salarii și contribuții speciale, însă aceste argumente sunt lipsite de orice relevanță în speță, în condițiile în care agentul constatator apreciază că munca temporară nu este asimilată delegării sau detașării și nici nu există reglementări exprese în lege sau alte acte normative în acest sens".

Înalta Curte observă, astfel, că, în concret, instanța penală nu a examinat în ce măsură Statul Român este vinovat de transpunerea greșită a Directivelor nr. 6/71/CE și nr. 2008/104/CE în legislația națională pentru ca instanța de apel să poată da valoare efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, astfel cum a procedat. Considerentul avut în vedere de judecătorul de cameră preliminară nu este unul decisiv, pentru că nu a stat la baza soluției adoptate, respectiv la respingerea plângerii împotriva ordonanței din data de 09.09.2015 emisă de Prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău și a ordonanței din data de 26.10.2015 dată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, ca nefondată, motivul respingerii plângerii fiind acela al dezincriminării infracțiunii de evaziune fiscală. Totodată, acest considerent, ca de altfel toate celelalte, nu este unul decizoriu, care rezultă din hotărâre, întrucât nu stabilește vreo faptă ilicită de natură a atrage răspunderea recurentului, care să fie valorificat în litigiul pendinte.

Mai trebuie reținut că, potrivit art. 28 C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite".

Drept consecință, Înalta Curte constată că din niciun considerent al hotărârii penale, luată ca punct de reper al puterii de lucru judecat, nu reiese vinovăția recurentului în sensul reținut de instanța de apel, pentru a face aplicabile dispozițiile art. 431 C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte apreciază, astfel, că instanța de apel și-a fundamentat soluția în mod greșit, reținând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, caz în care, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se impune casarea hotărârii recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel, care urmează a se pronunța, în limitele deduse judecății prin cererea de apel, în raport de dezlegările în drept ale instanței de recurs, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

În condițiile în care instanța de apel a considerat că, în speță, autoritatea de lucru judecat trebuie reținută din perspectiva manifestării procesuale de prezumție, mijloc de probă, aptă să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, fără a examina manifestarea sa de excepție procesuală, cu caracter extinctiv, de natură să oprească a doua judecată, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza criticilor legate de inexistența identității de părți, obiect și cauză, astfel formulate de către recurent.

Recurentul a mai arătat că instanța de apel a nesocotit argumentul invocat prin motivele de apel, potrivit căruia o instanță competentă în materie penală nu poate analiza, din perspectiva legalității, modul de transpunere a unor directive prin acte normative a căror analiză a fost atribuită, în mod expres, Curții Constituționale și instanțelor de contencios administrativ, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 146-157, art. 108, coroborat cu art. 126 alin. (6) din Constituția României, precum și a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Înalta Curte reține că instanța de apel a apreciat, cu referire la acest argument al reclamantului, că "într-o astfel de situație, în care este incidentă puterea de lucru judecat absolută – efect al unei hotărâri judecătorești, în plan probator, ce implică faptul că respectivele considerente decizorii nu mai pot fi contrazise într-un nou litigiu ulterior – prima instanță nu mai putea efectua ea însăși verificări sub aspectul transpunerii directivelor în discuție. Prin urmare, argumentele apelantului din cererea de apel în sensul că normele interne prin care s-au transpus directivele în discuție nu au fost examinate pe calea controlului constituțional – de către Curtea Constituțională a României – sau pe calea controlului legal – de către instanțele de contencios administrativ și fiscal – nu sunt pertinente în speța de față".

Or, din această perspectivă nu se poate reține că instanța de apel nu s-a pronunțat, astfel încât să fie incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform cărora casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Înalta Curte constată că instanța de apel a expus, în considerentele deciziei recurate, motivele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția, arătând atât argumentele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Cât privește considerentul instanței de apel potrivit căruia nu are relevanță faptul că un alt minister a avut rolul asigurării unei corecte transpuneri a directivelor în discuție, câtă vreme titularul obligației de transpunere în legislația internă a directivelor este Statul Român a cărei reprezentare se asigură exclusiv de către Ministerul Finanțelor, recurentul a invocat dispozițiile art. 223 alin. (1) C. civ., art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) pct. 2 și art. 4 alin. (1) pct. 36 din H.G. nr. 81/2020, susținând că în acest domeniu atributele revin Ministerului Muncii și Protecției Sociale.

Înalta Curte reține că obiectul litigiului de față este răspunderea civilă delictuală, reclamantul imputându-i Statului Român, prin cererile introductive de instanță, fapta ilicită constând în transpunerea incorectă și neclară a unor acte emise de instituții ale Uniunii Europene, pentru care a justificat calitatea procesual pasivă a pârâtului prin raportare la prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009.

Pentru a examina această chestiune pe fond, este necesar ca, prealabil, să se constate existența unei fapte ilicite, or, față de considerentele expuse anterior, se observă că instanța de recurs a înlăturat argumentele instanței de apel cu privire la efectele hotărârii penale de care se prevalează intimatul, în raport de care a fost afirmată existența faptei ilicite săvârșite de stat. Ca atare, nu se impune a cenzura, la acest moment procedural, decizia pronunțată în apel din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la aplicarea greșită a legii de către curte în privința autorității statale considerate autor al faptei ilicite.

S-a mai criticat faptul că instanța de apel a reținut culpa fără prevedere ca formă de vinovăție a Statului Român, în sensul că acesta nu a prevăzut rezultatul transpunerii incorecte a actelor Uniunii Europene, deși trebuia să îl prevadă. Cu toate acestea, curtea nu a arătat în ce constă rezultatul incorect și care este proiecția pe care statul ar fi trebuit să o asigure, limitându-se la simple afirmații, lipsite de o analiză juridică obiectivă din care să reiasă rațiunea în susținerea culpei fără prevedere.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, s-a reținut că, "față de datele speței, în mod corect a reținut prima instanță forma de vinovăției a culpei fără prevedere, ce reiese întocmai din acțiunile Statului Român prin autoritățile sale administrative. Culpa fără prevedere reprezintă faptul că Statul Român nu a prevăzut rezultatul transpunerii incorecte a actelor Uniunii Europene deși trebuia să îl prevadă. Această vinovăție reiese întocmai din acțiunile Statului Român de a nu transpune în mod corect (în mod coerent, previzibil și corelat) Directivele nr. 6/71/CE și nr. 2008/104/CE".

În cauză, forma de vinovăție a fost determinată de instanța de fond prin raportare la considerentele încheierii penale, astfel cum s-a arătat mai sus, element al răspunderii civile delictuale despre care instanța de recurs a apreciat că nu este îndeplinit în cauză. În consecință, Înalta Curte apreciază că este inutilă verificarea, în recurs, a chestiunilor legate de întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei civile nr. 957 A din 11 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 mai 2022.