ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2819/2023

Ședința publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 09.11.2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,

- aplicarea conducătorului pârâtului, Ministrul Justiției, a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, cu începere de la data de 29.08.2020 și până la data executării efective a obligației de a face stabilită în titlul executoriu sentința civilă nr. 1310/11.04.2017 pronunțată de Curtea de apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, definitiva prin respingerea recursului;

- obligarea la plata către reclamante a penalităților în cuantum de 500 RON pe zi de întârziere cu titlul de despăgubiri, cu începere de la data de 29.08.2020 (data expirării termenului legal de 30 de zile) și până la executarea obligației de a face stabilită în titlul executoriu, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 534 din 18 martie 2022, Curtea a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantele A., B. și C. au formulat recurs, solicitând casarea hotărârii recurate și, în urma rejudecării, admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

După ce au prezentat cele reținute de prima instanță, au susținut recurentele că instanța a interpretat greșit starea de fapt și legea, când a apreciat că solicitările lor corespund unei alte cauze juridice și că nu au corespondent în dispozitivul și considerentele titlului executoriu.

Este adevărat că VRS invocată nu a fost avută în vedere la pronunțarea titlului executoriu și a deciziei pentru că nu erau pronunțate hotărârile judecătorești invocate, pentru că plata drepturilor salariale de MJ s-a făcut prin raportare la o VRS care era greșit determinată și nu se poate susține că, în prezent, nu ar avea dreptul la calcularea salariilor la o valoare corectă.

Dispozitivul este explicit, MJ fiind obligat să emită un nou ordin de salarizare al reclamantelor începând cu 09.04.2015 conform art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 modificată prin Legea nr. 71/2015.

Nu înseamnă că, dacă s-a stabilit ulterior că nu a fost determinat corect cuantumul VRS, pârâții să fie exonerați de a aplica titlul executoriu întocmai. Pârâții nu au arătat care este cuantumul VRS maxim aflat în plată la momentul de referință la care titlul executoriu a stabilit obligația în sarcina MJ.

Prin urmare, respingerea recursului ar însemna că cele două hotărâri care au statuat în favoarea lor ar rămâne fără efect și că dreptul câștigat ar fi iluzoriu.

3.1. Intimații-pârâți Ministerul Justiției și Ministrul Justiției au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

3.2. Pentru termenul din 16 februarie 2023, s-a dispus citarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, în locul Ministerului Justiției și Ministrului Justiției, avându-se în vedere modificările legislative survenite ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, respectiv art. 142 alin. (6), potrivit căruia Înalta Curte Înalta Curte de Casație și Justiție se subrogă în toate drepturile și obligațiile de natură procesuală ale Ministerului Justiției privind bugetul instanțelor, ce decurg din aplicarea alin. (2) al aceluiași articol.

Ministerul Justiției și Ministrul Justiției au depus cerere prin care, în raport cu dispozițiile legale menționate, au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar recurentele au depus punct de vedere prin care au solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive.

Înalta Curte de Casație și Justiție a depus cerere prin care a precizat că înțelege, în temeiul art. 146 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, să se subroge Ministerului Justiției cu privire la toate drepturile și obligațiile acestuia, cu asumarea tuturor consecințelor legale aferente.

Recurentele-reclamante au depus punct de vedere prin care au arătat că nu se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de intimatul-pârât.

Examinând sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a normelor de drept incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reține că instanța ar fi interpretat eronat dispozițiile legale.

4.1. Preliminar, instanța de control judiciar constată că, în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a operat o subrogare legală a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Președintelui ÎCCJ în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, respectiv a Ministrului Justiției, "inclusiv în cele de natură procesuală și cele care decurg din hotărâri judecătorești și alte titluri executorii".

Astfel, în cauză, intimați-pârâți vor figura Înalta Curte de Casație și Justiție și Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

4.2. Instanța de control judiciar reține că, prin sentința civilă nr. 1310 din 11 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantele A., B. și C. și a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită un nou ordin de salarizare al reclamantelor începând cu data de 09.04.2015 conform dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 modificată prin Legea nr. 71/2015, să achite diferențele salariale, dobânda legală la aceste sume, actualizate cu rata inflației.

Sentința a rămas definitivă la data de 29.07.2020, prin respingerea recursului prin decizia civila nr. 3987 din 29 iulie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Recurentele-reclamante, prin cererea de chemare în judecată, au apreciat că pârâtul Ministerul Justiției nu și-a îndeplinit obligația stabilită prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1310/2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, susținând că ar fi trebuit emis câte un ordin individual pentru fiecare reclamantă prin care drepturile salariale să fie stabilite prin raportare la VRS 440,10 RON începând cu 09.04.2015, VRS 484,18 RON începând cu 01.12.2015 și, respectiv, VRS 605,225 RON începând cu 01.08.2016.

Prima instanță a respins acțiunea, reținând, în esență, că pârâtul și-a îndeplinit obligația de emitere a ordinului de salarizare în condițiile dispuse prin sentința ce constituie titlul executoriu, făcând dovada îndeplinirii obligației de a face, prin sentința a cărei neexecutare se invocă, stabilindu-se că "valoarea de referință sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupațională justiție, cuantumul acesteia fiind 405 RON, până la data de 30.11.2015, și 405 RON plus majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, începând cu data de 01.12.2015".

Aspect necontestat, în aplicarea OMJ nr. 4680/C/21.12.2016 a fost emis OMJ nr. 1475/C/2017, prin care s-a dispus recalcularea la nivelul maxim, începând cu data de 09.04.2015, a drepturilor salariale pentru judecătorii din cadrul Curții de Apel Cluj. Tot prin raportare la acest ordin, a fost emis și OMJ nr. 2191C/01.02.2017, prin care s-a acordat VRS 405, iar în aplicarea OMJ nr. 2066/C/24.05.2018, a fost emis OMJ nr. 92/C/04.01.2019, prin care s-a dispus recalcularea, pentru perioada 09.04.2015 - 30.06.2018, a drepturilor salariale pentru judecătorii din cadrul Curții de Apel Cluj, inclusiv pentru reclamante.

Această situație de fapt a fost reținută și prin Decizia nr. 3987/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a constatat că OMJ nr. 2066/C/2018 și nr. 92/C/2019 au prevăzut calcularea indemnizației lunare brute prin utilizarea unei VRS mai mari decât cea menționată în sentința nr. 1310/2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Art. 24 alin. (1) prevede că în situația în care, în urma admiterii unei acțiuni, autoritatea publică este obligată să emită un act administrativ, executarea hotărârii se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul hotărârii, sau în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive în lipsa precizării unui termen.

În raport cu criticile recurentelor-reclamante, Înalta Curte reține că, în cadrul procedurii de executare pe care o reglementează art. 24 din Legea nr. 554/2004, nu poate fi pusă în discuție legalitatea sau temeinicia hotărârii judecătorești a cărei executare se solicită, instanța având de analizat numai dacă actele emise de autoritatea pârâtă se conformează obligațiilor impuse prin titlul executoriu și, în caz contrar, dacă neexecutarea hotărârii este efectul unei conduite culpabile a autorității.

Din cuprinsul art. 24 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004 rezultă scopul coercitiv al amenzii și penalităților de întârziere, aplicarea lor urmărind constrângerea autorității publice la executarea obligației stabilite prin titlu (hotărâre judecătorească).

O primă observație care se impune o reprezintă împrejurarea că hotărârea care constituie titlul executoriu și a cărei neexecutare o invocă recurentele nu conține nicio referire la o anume valoare sectorială de referință, instanța dispunând obligarea pârâtului la emiterea ordinelor de încadrare conform art. 1 alin. (5

1

) din Legea nr. 71/2015 de la data intrării în vigoare, respectiv 09.04.2015, prin raportare la nivelul maxim prevăzut de lege pentru funcția deținută.

Instanța de fond, în cauză, a reținut că Ministerul Justiției a recunoscut prin ordinele generale emise pentru perioadele 09.04.2015-30.11.2015, 01.12.2015-31.12.2017 și apoi începând cu 01.01.2018, valoarea sectorială de referință de 421,36 RON și apoi 463,5 RON.

Soluția instanței care constituie titlul executoriu este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Totodată, concluzia nu contrazice nici aplicarea Deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicare a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

De altfel, pârâtul Ministerul Justiției a înțeles să valorifice considerentele deciziei Curții Constituționale, prin emiterea Ordinului nr. 4680/C din 21.12.2016, adresat tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenților judiciari, în cuprinsul căruia indemnizația de încadrare brută a fost recalculată începând cu data de 09.04.2015.

Ulterior, Înalta Curte de Casație și Justiție a calculat retroactiv, prin ordinele de salarizare 75/15.03.2018 și 296/07.11.2017 drepturile salariale în raport de valoarea de referință sectorială de 405, hotărâre urmată de emiterea Ordinului MJ nr. 2066/C/2018 și Ordinului MJ nr. 92/C/2019, prin care se stabilesc drepturile salariale pentru toți judecătorii din cadrul instanțelor din circumscripția Curții de Apel Cluj pentru perioadele 09.04.2015-30.11.2015, 01.12.2015-31.12.2017 și 01.01.2018-30.06.2018, adică s-a emis și ordinul individual a cărui lipsă o invocă recurentele-reclamante.

Prin urmare, titlul executoriu de care se prevalează recurentele-reclamante a fost executat în privința emiterii ordinelor individuale care recunosc raportarea drepturilor salariale la VRS solicitată la momentul formulării acțiunii inițiale. Prin Decizia nr. 3987/2020 a ÎCCJ, s-a constatat că emiterea acestor ordine reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei achiesări la dispozițiile din sentință referitoare la emiterea ordinului de salarizare.

Susținerile recurentelor-reclamante cu privire la recalcularea indemnizației de încadrare în raport de titluri obținute ulterior de magistrați cărora li s-au stabilit drepturile salariale în raport de indemnizațiile acordate de DNA și DIICOT, nu pot fi primite, pentru că excedează cadrului procesual obiectiv dedus judecății prin recurs.

Or, aceste aspecte au fost reținute cu temei de prima instanță, prin sentința ce face obiectul prezentului recurs, care a constatat că recurentele-reclamante urmăresc aplicarea unei amenzi ministrului justiției și a unor penalități de întârziere prin raportare la o altă cauză juridică, cu o altă întindere a dispozitivului hotărârii.

De altfel, chiar prin cererea de recurs s-a precizat faptul că VRS invocată nu a fost avută în vedere la pronunțarea titlului executoriu și a deciziei pentru că "nu erau pronunțate hotărârile judecătorești invocate de noi".

4.3. Prin urmare, criticile dezvoltate prin cererea de recurs nu sunt apte a duce la casarea sentinței recurate, care a fost pronunțată și motivată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, astfel că, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței nr. 534 din 18 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.