ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1059/2023

Ședința publică din data de 3 mai 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 3 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C. și D., prin reprezentant legal C., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta E. S.A. și intervenientul forțat F., obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, aferente perioadei cuprinse între 13 august 2017 și 20 noiembrie 2017, la această din urmă dată fiind plătite reclamanților despăgubirile stabilite prin decizia penală nr. 1141 din 19 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția I Penală.

Prin sentința civilă nr. 3434 din 14 noiembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanți.

Prin decizia civilă nr. 818A din 13 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți împotriva sentinței pronunțate de prima instanță.

Împotriva deciziei civile nr. 818A din 13 mai 2019, pronunțate în dosarul nr. x/2018 de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanții au declarant apel.

Prin decizia nr. 11 din 19 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C. și D. împotriva deciziei civile nr. 818A din 13 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Prin decizia civilă nr. 803A din 10 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, a fost admis apelul declarat de apelanții-reclamanți împotriva sentinței civile nr. 3434 din 14 noiembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă E. S.A. și cu intimata-intervenientă F..

A fost schimbată, în tot, sentința apelată, în sensul că: a fost admisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată; a fost obligată pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 28.671,3 RON, reprezentând penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra debitului principal de 143.356,85 RON, pentru perioada 13.08.2017-20.11.2017, către reclamanta B. a sumei de 13.940,7 RON, reprezentând penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra debitului principal de 69.703,5 RON, pentru perioada 13.08.2017-20.11.2017, către reclamantul C. a sumei de 37.495,2 RON, reprezentând penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra debitului principal de 187.476 RON, pentru perioada 13.08.2017-20.11.2017, către reclamantul D. a sumei de 74.350,4 RON, reprezentând penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra debitului principal de 371.752 RON, pentru perioada 13.08.2017-20.11.2017.

Împotriva deciziei civile nr. 803A din 10 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, pârâta a declarat recurs.

În susținerea cererii, recurenta-pârâtă arată că, în cauza dedusă judecății, întrucât despăgubirea cuvenită s-a stabilit prin hotărâre judecătorească, devin aplicabile dispozițiile art. 68 alin. (1) din Norma nr. 23/2014, potrivit cărora, în cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA va acorda despăgubiri în baza hotărârii judecătorești rămase definitive, coroborate cu art. 37 alin. (4) din Norma nr. 23/2014, care statuează în sensul că despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Astfel cum arată recurenta-pârâtă, dispozițiile art. 37 alin. (4) din Norma nr. 23/2014 stabilesc două momente distincte în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea:

• primul moment vizează ipoteza care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirii pe cale amiabilă în baza înțelegerii dintre persoanele implicate, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maxim 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunelor;

• al doilea moment vizează ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Recurenta-pârâtă arată că nu a fost avizată pe cale amiabilă de reclamanții din prezenta cauză, nefiind respectate prevederile art. 36 din Norma 23/2014, primind cererile de constituire ca parte civilă formulate de reclamanți la 04.05.2017, în timpul procesului penal.

Având în vedere că despăgubirea cuvenită reclamanților a fost stabilită în cadrul procesului de instanța de judecată, penalitățile de întârziere nu pot fi datorate decât de la data expirării termenului de 10 zile de la data primirii de către asigurător a hotărârii judecătorești definitive.

Potrivit recurentei-pârâte, numai din momentul în care instanța de judecată a stabilit în mod definitiv despăgubirea cuvenită reclamanților, aceasta se transformă într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, deci într-o obligație care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naștere dreptului de a obține daune moratorii.

Recurenta-pârâtă apreciază că, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid și exigibil, astfel că nu se datorează penalități de întârziere anterior acestui moment.

Recurenta-pârâtă arată că la 20.11.2017 a primit comunicarea hotărârii penale nr. 1141 din 19.09.2017, pronunțate în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă și că a achitat reclamanților despăgubirile la care a fost obligată prin hotărârea mai sus amintită, conform extras din data de 17.11.2017, anterior primirii hotărârii.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 470 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat anularea recursului ca nemotivat, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

În susținerea excepției nulității, intimații-reclamanți arată că recurenta-pârâtă a reiterat, prin motivele de recurs, criticile expuse prin actele procesuale depuse în fața instanței de apel.

Pe fondul recursului, arată că instanța de apel s-a conformat deciziei instanței de casare, reținând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârii pronunțate de Tribunalul Vaslui în dosarul nr. x/2019, solicitând, în subsidiar, respingerea cererii.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

La 21 martie 2023, recurenta-pârâtă a depus la dosar note scrise.

Înalta Curte, analizând excepția nulității recursului, invocată de intimații-reclamanți, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., urmează să o admită, pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurenta-pârâtă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) statuând sancțiunea nulității pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, în susținerea recursului, reia apărările din întâmpinarea formulată în apel, care au făcut obiectul analizei instanței de prim control judiciar.

Susținerile recurentei-pârâte, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în întâmpinarea formulată în apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-pârâtă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă nu a expus critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și nu a arătat în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurenta-pârâtă.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A., prin lichidator judiciar G.. împotriva deciziei civile nr. 803A din 10 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat recurenta-pârâtă E. S.A., prin lichidator judiciar G.. împotriva deciziei civile nr. 803A din 10 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 mai 2023.