ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 232/2022

Ședința publică din data de 3 februarie 2022

Asupra recursului civil de față;

Prin cererea înregistrată la data de 28 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. și D. S.A., solicitând să se dispună:

a) obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 150.000 RON, cu titlu de despăgubiri materiale;

b) obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 100.000 RON, cu titlu de daune morale;

c) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată;

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1357 din C. civ. (2009) și pe dispozițiile art. 41 și art. 42 din Legea nr. 136/1995.

La termenul din 15 septembrie 2017 s-a suspendat judecata cauzei privind pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. și cu intervenienta C., în temeiul art. 242 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins cererea de repunere pe rol formulată de reclamanții A. și B..

Împotriva acestei încheieri, reclamanții A. și B. au declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 393 R din 25 octombrie 2018, pronunțatĂ de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis recursul formulat de recurenții A. și B., s-a casat încheierea atacată și s-a trimis cauza primei instanțe, în vederea continuării judecății.

Prin sentința civilă nr. 3137 din 30 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, s-a respins cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. și intervenienta C., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții A. și B., solicitând desființarea sentinței apelate și, după administrarea probatoriului solicitat, admiterea cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2020, la data de 18 februarie 2020.

Prin decizia civilă nr. 1509 din 29 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3137 din 30 octombrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A. și cu intimata-intervenientă C., ca nefondat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 14 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis sesizarea din oficiu și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă la data de 29 octombrie 2020, în dosarul nr. x/2020, în sensul că numărul corect al deciziei este 1509, și nu 1508, astfel cum din eroare s-a consemnat.

La data de 4 martie 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2020, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1509 din 29 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri pronunțate în cauză și trimiterea dosarului la Tribunalul București pentru rejudecare.

Un prim motiv de nelegalitate se referă la încălcarea de către instanța de prim control judiciar a dispozițiilor art. 28 din C. proc. pen., potrivit cărora "(1) hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. (2) Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia", critica fiind circumscrisă de recurenți cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, autorii căii de atac susțin că instanța de apel era obligată să observe că procurorul militar a dispus clasarea cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 315 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 314 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din același cod.

Instanțele anterioare aveau obligația să interpreteze corect art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., în sensul de a constata că fapta există, chiar dacă aceasta nu constituie infracțiune, conform C. pen.

Recurenții apreciază că este vorba despre o faptă care este în măsură să atragă răspunderea civilă delictuală pentru făptuitor (în speță intervenienta C.), în temeiul art. 1349 alin. (1) din C. civ.

S-a arătat că prin ordonanța procurorului militar s-a soluționat cauza în ceea ce privește vinovăția numitei C., aceasta fiind copărtașă la producerea accidentului rutier, întrucât a încălcat prevederile art. 120 alin. (1) lit. k) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 modificată și republicată.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenții au susținut faptul că este greșită concluzia instanței de apel, potrivit căreia ordonanța procurorului militar este un act de procedură penală ce nu are autoritate de lucru judecat cu privire la faptă și persoana vinovată de aceasta, având în vedere soluția de clasare, pentru alte motive decât cele legate de culpa persoanelor implicate în accident.

Cu referire la autoritatea de lucru judecat, au arătat că instanța de apel era obligată să observe că soluția de clasare [în temeiul art. 16 alin. (1), lit. b) teza I din C. proc. pen..] nu este inclusă în art. 28 teza finală, între soluțiile de achitare sau de încetare a procesului penal, care să dea dezlegare instanței civile să administreze probe și cu privire la vinovăția autorului faptei.

Așadar, instanța de apel trebuia să constate că tribunalul a dispus administrarea probei cu expertiza tehnică auto, cu încălcarea flagrantă a autorității de lucru judecat.

În susținerea motivului de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au menționat faptul că s-au încălcat dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2) din C. civ.

A învederat că instanța de prim control judiciar a validat soluția tribunalului, fără să țină cont de împrejurarea că prin ordonanța procurorului s-au stabilit, cu precizie, următoarele:

- persoana care a încălcat legea, intervenienta C., aceasta circulând pe drumul public, cu încălcarea dispozițiilor art. 120 alin. (1) lit. k) din Codul rutier;

- persoana care a încălcat norma din Codul rutier a provocat un accident de circulație, în urma căruia reclamanții A. și B. au suferit vătămări corporale;

Deși avea probe care stabileau fapta, făptuitorul și vinovăția acestuia, instanța fondului și-a permis să administreze alte probe, în baza cărora făptuitorul a fost exonerat de răspunderea civilă delictuală.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au transmis, la data de 16 februarie 2021, precizări, prin care au arătat că recursul vizează decizia civilă nr. 1509/29.10.2020 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, conform încheierii din Camera de Consiliu de la 14 ianuarie 2021.

La data de 15 aprilie 2021 (e-mail) intimata-pârâtă D. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului, apreciind că motivele invocate de către recurenți nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea formulată în cauză de intimata-pârâtă D. S.A. a fost comunicată, la data de 20 aprilie 2021, recurenților-reclamanți A. și B., cu mențiunea de a depune la dosar, în termen de cel mult 10 zile de la comunicare, răspuns la întâmpinare.

Recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

La data de 28 aprilie 2021 intimata-intervenientă C. a transmis, prin e-mail, întâmpinare, cu nerespectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 490 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ. pentru depunerea acestui act de procedură, întrucât cererea de recurs a fost comunicată părții la data de 15 martie 2021 . Intimata-intervenientă C. a invocat excepția netimbrării cererii de recurs, conform dispozițiilor legale incidente. De asemenea, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, în solidar.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimata-pârâtă D. S.A. a înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 9 decembrie 2021 s-au respins excepția netimbrării cererii de recurs invocată de intimata-intervenientă C. și excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă D. S.A.; s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 3 februarie 2022, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate și la temeiurile de drept incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți A. și B. nu au formulat, în cuprinsul memoriului de recurs, critici care să se încadreze în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Aceasta, deoarece motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. sancționează doar încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat, concluzie care se impune din examinarea soluțiilor pe care instanța de recurs le poate pronunța, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 497 din același cod.

Articolul 430 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Totodată, art. 431 alin. (2) din același cod prevede că "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

În cauză, recurenții-reclamanți au susținut faptul că s-au încălcat dispozițiile art. 28 din C. proc. pen. și că este greșită concluzia instanței de apel, potrivit căreia ordonanța procurorului militar este un act de procedură penală ce nu are autoritate de lucru judecat cu privire la faptă și persoana vinovată de aceasta, având în vedere soluția de clasare, pentru alte motive decât cele legate de culpa persoanelor implicate în accident.

Criticile anterior sintetizate se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit, întrucât ordonanța prin care procurorul militar a dispus clasarea cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 315 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 314 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din același cod, nu este o hotărâre pronunțată de instanța de judecată, astfel cum este definită în art. 255 din C. proc. civ. de la 1865.

Hotărârea judecătorească este un act jurisdicțional căruia nu i se poate asimila ordonanța emisă de parchet în cadrul urmăririi penale din procesul penal.

Prin ordonanța emisă de parchet se dispune asupra unor acte sau măsuri procesuale în timpul urmăririi penale, în vederea asigurării bunei desfășurări a procesului penal și pentru atingerea scopului activității judiciare, spre deosebire de hotărârea judecătorească care reprezintă actul de dispoziție al instanței de judecată prin care se dezînvestește de soluționarea dosarului civil sau penal și este învestit cu autoritate de lucru judecat.

Se cuvine a fi menționată și decizia nr. 419 din 23 iunie 2020 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 998 din 28 octombrie 2020, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 28 alin. (1) teza a II-a din C. proc. pen.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că ordonanța de clasare nu are autoritate de lucru judecat, fiind un act al procurorului, iar incidența art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. înseamnă că fapta imputată nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, cu alte cuvinte, fapta nu constituie infracțiune, aspect care nu împiedică antrenarea altor forme ale răspunderii de natură extrapenală [patrimonială, disciplinară etc.].

Prin urmare, este lipsită de fundament susținerea recurenților-reclamanți, conform căreia instanța de apel trebuia să constate că tribunalul a dispus administrarea probei cu expertiza tehnică auto, cu încălcarea flagrantă a autorității de lucru judecat.

Deși formal se invocă o încălcare a unor norme de procedură, în realitate, argumentele recurenților-reclamanți tind la valorificarea unor norme de drept substanțial care ar justifica reținerea existenței unei fapte culpabile săvârșite de intervenienta C..

Instanța de apel a reținut, cu justețe, că dispozițiile art. 28 alin. (1) teza I din C. proc. pen., invocate de reclamanți, nu sunt incidente în cauză și nu conferă autoritate de lucru judecat deciziei penale în litigiul de față.

Textul legal anterior evocat are în vedere doar o hotărâre penală definitivă care ar statua asupra vinovăției unei persoane pentru o faptă penală, premisă care nu se regăsește în cauză.

Teza a II-a din cuprinsul aceluiași alineat prevede, în mod expres, că instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, cu atât mai mult neputându-se vorbi de autoritatea de lucru judecat a ordonanței de clasare din dosarul penal.

Pe baza probelor administrate în cauză, instanța de apel a reținut, în mod corect, că reclamanții nu au probat fapta culpabilă a intervenientei C., de natură a antrena răspunderea civilă a asigurătorului acesteia pentru acoperirea prejudiciului cauzat victimelor accidentului rutier, iar cele reținute cu privire la situația de fapt nu pot fi cenzurate prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului.

În cadrul dosarului de urmărire penală nu s-a reținut culpa exclusivă a intimatei-interveniente în producerea accidentului, așa cum susțin recurenții-reclamanți, iar instanța civilă nu este ținută de soluția dispusă de procuror.

Criticile formulate de recurenții-reclamanți pun în discuție limitele judecății în fața instanței civile, din perspectiva îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, cu precădere a culpei părților în săvârșirea faptei cauzatoare de prejudiciu, susținându-se, în mod eronat, că în ordonanța emisă de parchet s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că vătămarea reclamanților a fost consecința culpei exclusive a intimatei-interveniente.

Actele întocmite de organele de cercetare penală se bucură de o prezumție relativă și fac dovada aspectelor de fapt reținute până la dovada contrară, dovadă care în speță a fost oferită de o probă științifică, respectiv expertiza tehnică auto, din care a rezultat că intimata-intervenientă nu a avut nicio culpă în producerea accidentului rutier.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți A. și B. au invocat faptul că instanțele anterioare au încălcat dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2) din C. civ.

Astfel, au arătat că instanța de prim control judiciar a validat soluția tribunalului, fără să țină cont de împrejurarea că prin ordonanța emisă de procuror s-a stabilit, cu precizie, că intervenienta C. a încălcat legea, întrucât a circulat pe drumul public, cu încălcarea dispozițiilor art. 120 alin. (1) lit. k) din Codul rutier, dar și faptul că această persoană, încălcând norma din Codul rutier, a provocat un accident de circulație, în urma căruia reclamanții A. și B. au suferit vătămări corporale.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Ipoteza normativă are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Prin concept, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu include și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.

În speță, critica recurenților-reclamanți A. și B. vizând încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material nu poate fi reținută, atâta timp cât instanța de apel a analizat ansamblul probelor administrate în cauză, în special concluziile expertizei prin care au fost clarificate circumstanțele producerii accidentului rutier.

Din cuprinsul acestei probe a rezultat că intimata-intervenientă C. nu este vinovată de săvârșirea faptei prevăzute de art. 120 lit. k) din Regulamentul de aplicare al O.U.G. nr. 195/2002 (text de lege care prevede că este interzisă depășirea autovehiculelor pe sectorul de drum unde s-a format o coloană de vehicule în așteptare, dacă prin aceasta se intră pe sensul opus de circulație).

A reținut astfel expertul că intimata-intervenientă nu a pătruns pe sensul opus de circulație, intrând astfel în coliziune cu autoturismul condus de apelantul-reclamant A., din cauza propriei atitudini sau unei erori de manevrare a autoturismului său, ci pentru că a fost proiectată pe sensul opus de autoturismul condus de numitul E..

S-a reținut, din cuprinsul raportului de expertiză, că autoturismul condus de intimata C., în timp ce rula pe B-dul x de Hunedoara pe sensul de mers dinspre str. x către Calea x, a fost lovit din lateral de autoturismul condus de numitul E.. Acesta s-a deplasat pe str. x, pe sensul de mers dinspre str. x spre B-dul x de Hunedoara, iar în momentele premergătoare impactului cu autoturismul condus de C., a efectuat un viraj la stânga fără a se asigura, nerespectând semnificația indicatorului "obligatoriu dreapta". De asemenea, expertul a stabilit că numita C. nu a dispus de posibilități tehnice de evitare a coliziunii cu autoturismul condus de E..

În acest context, Curtea de Apel București a considerat că prima instanță a acordat relevanța probatorie cuvenită raportului de expertiză, reținând că intervenienta C. nu a avut nicio culpă în producerea coliziunii cu autoturismul condus de E..

S-a remarcat faptul că prin cererea de apel reclamanții nu au făcut nicio referire la raportul de expertiză tehnică auto administrat de prima instanță, limitându-se la invocarea Ordonanței din data de 21 martie 2016, dată în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului Militar, care nu are autoritate de lucru judecat cu privire la culpa intimatei-interveniente din cauză, cu atât mai puțin cu cât în cadrul dosarului penal nu a fost administrată nicio expertiză care să lămurească circumstanțele concrete ale producerii accidentului.

De asemenea, Curtea de Apel București a observat faptul că apelanții-reclamanți nu au prezentat nicio critică concretă cu privire la aplicarea de către tribunal a dispozițiilor art. 1376 alin. (2) din C. civ., din care rezultă că sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întrunește, față de ceilalți, condițiile forței majore.

În raport de probatoriul de specialitate administrat de prima instanță, în condiții de contradictorialitate, Curtea de Apel București a reținut, în mod corect, că este temeinică concluzia primei instanțe în sensul că fapta numitului E. întrunește, față de conducătoarea C., condițiile forței majore.

În final, instanța de apel a mai reținut că apelanții-reclamanți au formulat o cerere de chemare în judecată pentru repararea prejudiciilor suferite, ca urmare a accidentului rutier în care a fost invocată culpa numitului E., ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Instanța supremă constată că întreaga construcție juridică a recurenților-reclamanți A. și B. rezidă în faptul că intimata-intervenienta C. este vinovată de producerea accidentului de circulație, în urma căruia reclamanții au suferit vătămări corporale, fiind astfel îndreptățiți să solicite acordarea daunelor materiale și morale pretinse prin acțiunea ce formează obiectul dosarului de față.

Or, în situația în care nu se poate reține încălcarea unor prevederi legale de către conducătorul auto, se dovedește a fi corectă concluzia instanței de prim control judiciar, în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile contractuale a asigurătorului, dat fiind faptul că aceasta se grefează întotdeauna pe răspunderea civilă delictuală a asiguratului.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte reține că motivele invocate de recurenții-reclamanți A. și B. nu justifică adoptarea unei decizii de casare a hotărârii atacate, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Referitor la cererea formulată de intimata-pârâtă D. S.A., de obligare a recurenților-reclamanți A. și B. la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul de expert achitat în faza procesuală a fondului, Înalta Curte constată că se impune a fi respinsă, în considerarea următoarelor argumente:

Conform art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Deși intimata-pârâtă D. S.A. este partea care a câștigat procesul, aceasta nu poate să solicite decât acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac a recursului.

Întrucât la momentul la care a formulat concluzii pe fondul recursului, reprezentantul intimatei-pârâte D. S.A. a cerut acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de expert achitat în faza procesuală a fondului, Înalta Curte urmează să respingă cererea privind obligarea recurenților-reclamanți A. și B. la plata acestora.

Rezultă, așadar, că obligarea la plata cheltuielilor de judecată este permisă în acele etape procesuale în care are loc o soluționare a pricinii pe fondul ei sau chiar în baza unei excepții procesuale, iar o eventuală omisiune a solicitării acestor cheltuieli în etapa anterioară a judecății nu mai poate fi valorificată decât printr-o cerere separată, formulată pe calea dreptului comun.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1509 din 29 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea privind obligarea recurenților-reclamanți A. și B. la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 februarie 2022.