ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 951/2024

Ședința publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor, dosarului constată următoarele:

- 7.560,28 RON, debit restant aferent facturii fiscale nr. x/13.06.2012 (rest neachitat 6.956,04 RON) și facturii fiscale x/13.06.2012 (rest neachitat 604,24)

- 8.747,24 RON, penalități de întârziere de 0,1 %/zi de întârziere calculate pentru debitele anterior menționate, de la scadență până la data de 20.08.2015

- 220.870 RON, contravaloarea clauzei penale contractuale, asumate de către B. S.R.L. pentru încălcarea obligației de confidențialitate prevăzute la cap. 10 (art. 15, 16, 17 si 18) și cap. 13 (art. 29 și 30) din contract.

La data de 27.09.2016, C. a formulat cerere de intervenție voluntară accesorie în favoarea pârâtei B. S.R.L.

Prin încheierea de ședință din data de 29 martie 2017, instanța a admis în principiu cererea de intervenție accesorie.

Prin încheierea de ședință din 14 februarie 2018, apreciind că dispozițiile legale care reglementează efectuarea expertizei judiciare ocrotesc un interes privat, instanța a apreciat că nerespectarea acestora poate să atragă doar nulitatea relativă, care trebuie invocată la termenul imediat următor celui la care s-a săvârșit neregularitatea. În cauză, cererea de a se constata nulitatea raportului de expertiză a fost formulată după 8 termene de judecată de la depunerea acestui raport, cu încălcarea termenului de decădere prevăzut de art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., motiv pentru care a fost respinsă.

Prin sentința civilă nr. 745 din 14.03.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.956,04 RON, reprezentând debit neachitat din factura fiscală nr. x/13.06.2012, sumă actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, precum și la plata sumei de 8.048,13 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente acestui debit, calculate de la scadența facturii și până la data de 20.08.2015.

Au fost respinse în rest pretențiile reclamantei, ca neîntemeiate.

S-a admis în parte cererea de intervenție voluntară accesorie în apărarea pârâtei, formulată de intervenienta C..

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 960,20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, iar reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 27.500 RON, cu același titlu.

Prin încheierea din 13 decembrie 2019 a fost suspendată judecata apelului până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., iar prin încheierea din 13 ianuarie 2023 s-a dispus repunerea pe rol a cauzei. Totodată, în ceea ce privește probatoriul, instanța de apel a respins ca tardiv formulată cererea de audiere a expertului, iar pe cea cu privire la efectuarea unei noi expertize, a respins-o ca nefiind utilă soluționării cauzei și a acordat cuvântul în dezbaterea cererii de apel.

Prin decizia civilă nr. 192A din 10 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost respins apelul reclamantei ca nefondat și a fost obligată apelanta să plătească intimatei B. S.R.L. suma de 4.125 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta susține că încheierea unei convenții arbitrale exclude competența instanțelor judecătorești, potrivit art. 553 C. proc. civ.. Sub acest aspect, s-a arătat că la art. 9.2 din contractul de distribuție încheiat cu D., în calitate de producător al programului software E., părțile au prevăzut o clauză compromisorie, potrivit căreia competența de a soluționa litigiul dedus judecății aparține instanței arbitrale - "orice dispută, controversă sau reclamație care apare în legătură cu acest contract sau încălcarea, terminarea și invalidarea acestuia, vor fi soluționate prin arbitraj în conformitate cu Regulamentul Institutului de Arbitraj al Camerei de Comerț din Helsinki".

În acest sens, se arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 553 C. proc. civ., întrucât a analizat acest contract de distribuție încheiat cu D., statuând asupra efectelor acestuia, în condițiile în care părțile și-au manifestat în mod neîndoielnic opțiunea ca orice litigiu privind drepturile și obligațiile din contract să fie de competența instanțelor arbitrale străine.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 124 alin. (1) C. proc. civ., deoarece nu a calificat apărările privind drepturile conferite reclamantei asupra sistemului informatic E. prin contractul de distribuție încheiat cu D., ca fiind o chestiune prejudicială, de competența exclusivă a instanțelor arbitrale finlandeze.

Mai arată recurenta că instanța de prim control judiciar a nesocotit dispozițiile care se impun cu putere de lucru judecat din decizia nr. 2004 din 13.10.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că "instanța de apel era chemată să arate motivele de fapt și de drept pentru respingerea cererii de chemare în judecată pornind de la premisa ignorării contractului de distribuție încheiat între părți la 18.05.2005" și din decizia nr. 311 din 01.03.2021 a Curții de Apel București potrivit cărora "întrucât și acest petit are ca obiect o pretenție ce are legătură cu contractul de distribuție neexclusivă din 18.05.2005, Curtea reține că devine incidentă clauza compromisorie de la art. 9.2. din contract, litigiul fiind rezervat arbitrajului și sub acest aspect".

În continuare, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a apreciat că decizia recurată este lipsită de motivare în ceea ce privește argumentele de drept și fapt care au format convingerea instanței privind nulitatea clauzelor care reglementau obligația de confidențialitate pentru lipsa de obiect și cauză ilicită.

Totodată, recurenta a considerat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât, deși instanța de apel a suspendat judecata apelului până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016, ulterior ignoră în totalitate considerentele deciziei pronunțate în dosar.

În opinia recurentei, caracterul contradictoriu al considerentelor rezultă din faptul că, deși instanța de apel reține că prevederile referitoare la competența instanțelor române de a analiza întinderea efectelor contractului de distribuție din 2005 nu echivalează cu pronunțarea asupra valabilității/nulității/executării acestuia, ulterior statuează chiar asupra drepturilor de proprietate intelectuală care iau naștere în temeiul acestui contract.

De asemenea, sunt contradictorii și considerentele prin care se afirmă că instanța de apel nu face analiza contractului de distribuție din 2005, pentru ca apoi, în alte considerente, să statueze "asupra întinderii drepturilor pe care apelanta pretinde că le-ar avea, decurgând din acel contract".

În aprecierea recurentei, contradictorii sunt și considerentele prin care instanța de apel a reținut că sunt opozabile dispozițiile deciziei din dosarul nr. x/2016, în condițiile în care hotărârea din dosarul x/2016 exclude orice analiză a instanței asupra contractului de distribuție.

Mai arată recurenta că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, întrucât instanța nu a fost învestită cu o acțiune în stabilirea drepturilor de proprietate intelectuală asupra programului de calculator E. și a operelor derivate, ci cu o acțiune în răspundere contractuală pentru nerespectarea unor obligații contractuale privind confidențialitatea.

În continuare, autoarea recursului susține că instanța de apel nu a motivat în fapt și în drept incidența cauzelor de nulitate pentru lipsa obiectului și cauză ilicită. S-a arătat că instanța de apel nu indică temeiurile de drept de natură a invalida clauzele referitoare la confidențialitate și clauza penală aferentă, ci argumentează o pretinsă conduită contractuală ilicită și imorală a recurentei.

În plus, se învederează că această argumentare superficială este străină de natura pricinii, întrucât recurenta nu a solicitat antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei din perspectiva unor pretinse neînțelegeri ale F. (cum eronat susține instanța de apel), ci pentru încălcarea de către pârâtă a obligațiilor sale directe de a păstra confidențialitatea datelor, documentelor, înscrisurilor pe care le-a pus la dispoziția pârâtei.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că, în analiza motivelor de nulitate privind lipsa obiectului și cauza ilicită, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 963, art. 967 alin. (2), art. 968, art. 969, art. 970, art. 977 și art. 1066 C. civ. de la 1864.

În ceea ce privește constatarea nulității clauzei referitoare la confidențialitatea contractuală și a clauzei penale, recurenta susține că instanța de apel a făcut o aplicarea greșită a prevederilor legale referitoare la obiectul și cauza obligațiilor.

Esențial este faptul că obligația de confidențialitate pentru încălcarea căreia a solicitat antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei nu face referire la opere derivate ori la o creație intelectuală, ci definește obiectul acesteia, respectiv informații/date, conținutul tuturor înscrisurilor și/sau documentelor despre care vor lua cunoștință, a căror utilizare trebuie să fie circumscrisă realizării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor contractuale asumate.

Prin urmare, se menționează că nu poate fi reținut ca valabil raționamentul instanței referitor la intenția recurentei de a o păgubi pe pârâtă prin încasarea clauzei penale și nici cel potrivit căruia instanța de apel reține că nu ar exista un motiv licit și moral pentru ca pârâta să răspundă pentru încălcarea obligațiilor sale.

Se arată că instanța de apel, stabilind că reclamanta a declarat că i-ar transmite pârâtei drepturi pe care nu le avea și că aceste drepturi nu puteau fi transmise, neexistând în patrimoniul subscrisei, a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor referitoare la obiectul obligației. Acest argument încalcă prevederile art. 963, art. 969, art. 970 și art. 977 C. civ. de la 1864, întrucât dacă s-ar valida susținerea instanței de apel, întregul contract ar trebui să fie anulat pentru lipsa obiectului, or în cauză obiectul obligației există, întrucât a fost transmisă pârâtei folosința programului și a funcțiilor derivate.

Se mai susține că s-au încălcat prevederile privind cauza obligației prevăzute la art. 967 alin. (2) C. civ., deoarece prezumția de valabilitate a cauzei nu a fost răsturnată în apel pentru a fi justificată soluția instanței.

De asemenea, s-a arătat că decizia recurată este rezultatul aplicării greșite a prevederilor Legii nr. 8/1996 și ale Regulamentului nr. 207/2009. Astfel, în cauză sunt incidente prevederile art. 76 din Legea nr. 8/1996, în sensul că în lipsa unei clauze contrare, nu sunt supuse autorizării titularului dreptului de autor actele prevăzute la art. 73 lit. a) și b) din același act normativ, dacă acestea sunt necesare pentru a permite dobânditorului legitim să utilizeze programul pentru calculator într-un mod corespunzător destinației sale, inclusiv pentru corectarea erorilor.

Or, traducerea și localizarea programului E. s-au realizat prin efortul intelectual al angajaților recurentei și au fost create două module, care făceau să ruleze programul în limba română, cu funcționalități specifice.

Potrivit recurentei, dispozițiile art. 79 lit. c) din Legea nr. 8/1996 nu au incidență în situația de față, întrucât nu există la dosarul cauzei vreo probă care să susțină pretinsa nulitate a clauzelor bazată pe încălcarea acestor dispoziții. Dimpotrivă, recurenta nu a avut acces la codul sursă E., operele derivate fiind realizate independent de acest cod sursă.

În continuare, se apreciază că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 969, art. 970 și art. 977 C. civ. de la 1864 și a oferit protecție legală pârâtei, cea care a încălcat obligația de bună-credință și a folosit datele și informațiile puse la dispoziție de reclamantă, contrar scopului contractului existent între părți. Instanța de apel a nesocotit și principiul potrivii căruia "nimănui nu îi este îngăduit a se prevala de propria culpă pentru a obține protecția unui drept", interpretând greșit și nelegal conduita pârâtei și validând culpa acesteia, cu prejudicierea recurentei.

Se mai arată că instanța de apel, respingând apelul din perspectiva criticilor privind acordarea cheltuielilor de judecată, a aplicat greșit prevederile art. 1499 și art. 1504 C. civ. de la 1864.

Instanța de apel în mod greșit a respins criticile reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 13.145 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în primă instanță, apreciind că simpla depunere de către apelantă a ordinului de plată nu este suficientă, deoarece din cuprinsul acestuia nu rezultă cu claritate dacă plata a fost finalizată.

Or, în baza procedurii de simplificare a procedurilor bancare, ordinul de plată electronic depus face dovada finalizării plății, prin mențiunea închiderii operațiunii de plată.

În ceea ce privește onorariul expertului parte al pârâtei, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a prevederilor legale, apreciind că nu este vădit disproporționat.

Totodată, s-a mai susținut că este nelegală și soluția instanței de a respinge cererile de probe formulate de către recurentă, deoarece apelul este o cale devolutivă, care presupune posibilitatea instanței de a administra probele solicitate de către părți.

Prin întâmpinarea înregistrată la 6 iunie 2023, intimata B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin întâmpinarea înregistrată la 13 iunie 2026, intimata C. a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinările formulate de intimate, înregistrat la 05 iulie 2023, recurenta a solicitat respingerea excepției nulității recursului ca inadmisibilă, având în vedere calitatea intimatei de intervenient accesoriu precum și respingerea celorlalte apărări formulate.

Cauza a fost înregistrată la 27 aprilie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub același număr.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 octombrie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La 23 octombrie 2023, recurenta a depus punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care a solicitat admiterea în principiu a acestuia.

Prin încheierea din 29 februarie 2024, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de către intimata - intervenientă accesorie C., a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 25 aprilie 2024.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care sancționează încălcarea competenței de ordine publică, invocată în condițiile legii, nu este fondat.

În considerarea motivului de casare, autoarea recursului a susținut încălcarea normelor de competență generală a instanțelor judecătorești, arătând că instanța de apel a analizat contractul de distribuție încheiat de recurenta-reclamantă cu D., deși acesta cuprindea o clauză compromisorie care excludea competența instanțelor judecătorești, potrivit dispozițiilor art. 553 C. proc. civ.

Verificând decizia atacată, se constată că, prin apelul declarat în cauză, a fost criticată exclusiv soluția dată de prima instanță capătului nr. 3 de cerere, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 220.870 RON, în temeiul clauzei penale care sancționa încălcarea obligației de confidențialitate stipulate la art. 15-18, 29 și 30 din contractul nr. x din 15.06.2007, încheiat între reclamantă și pârâtă. Obiectul contractului l-a constituit achiziția de către intimata-pârâtă a sistemului software E. și implementarea acestuia de către recurenta-reclamantă, în locațiile intimatei-pârâte, în schimbul unui preț.

Totodată, se constată că anterior încheierii contractului dintre părți, respectiv la 01.09.2005, reclamanta, în calitate de distribuitor, a încheiat cu D., în calitate de producător, un contract de distribuție non-exclusivă a programului de calculator E., în cuprinsul căruia era prevăzută o clauză compromisorie în favoarea instanțelor arbitrale finlandeze.

Rezultă, așadar, că în prezenta cauză instanțele de judecată au fost învestite cu o acțiune în răspundere contractuală, prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri pentru pretinsa încălcare a unei obligații de confidențialitate asumate de pârâtă prin contractul nr. x din 15.06.2007, evaluate anticipat prin clauza penală inclusă în același contract.

Obiectul dosarului nu vizează pretenții derivând din nerespectarea unor clauze ale contractului de distribuție a sistemului software încheiat cu D.. Drept urmare, clauza compromisorie prevăzută în acest ultim contract nu produce niciun efect în litigiul pendinte, în care este analizată respectarea obligațiilor decurgând din contractul nr. x din 15.06.2007, încheiat între reclamantă și pârâtă.

Așadar, Înalta Curte constată că au fost respectate regulile de competență generală având în vedere că în cuprinsul contractului nr. x din 15.06.2007, încheiat între reclamantă și pârâtă nu a fost prevăzută nicio clauză compromisorie prin care să fie exclusă competența instanțelor judecătorești, potrivit dispozițiilor art. 553 C. proc. civ.

În egală măsură, nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este fondat.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității sau a unor principii de drept procesual.

În opinia recurentei, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 124 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a calificat apărările pârâtei privind drepturile conferite reclamantei asupra sistemului informatic E., prin contractul de distribuție încheiat cu D., ca fiind o chestiune prejudicială, de competența exclusivă a instanțelor arbitrale finlandeze.

Această susținere nu poate fi primită, raportat la elementele definitorii și funcțiile chestiunii prejudiciale, privită ca excepție de la principiul potrivit căruia judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției. În esență, chestiunea prejudicială reprezintă o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă și care, potrivit legii, este de competența exclusivă a unei alte instanțe. În acest sens, chestiuni prejudiciale sunt excepțiile de neconstituționalitate, întrebarea preliminară adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept etc.

Înalta Curte constată că analiza drepturilor conferite reclamantei prin contractul de distribuție nu reprezintă o chestiune prejudicială, în sensul prevăzut de art. 124 alin. (1) C. proc. civ., ci o apărare a pârâtei, terț față de acel contract, prin care nu se pune în discuție validitatea/executarea contractului respectiv, ci întinderea drepturilor pe care reclamanta pretinde că le are în temeiul contractului, astfel încât poate fi analizată de însăși instanța învestită să soluționeze cererea principală, în temeiul plenitudinii de jurisdicție recunoscute acesteia.

Nici critica recurentei privind încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2016 nu este întemeiată.

În raport de această critică, Înalta Curte subliniază că potrivit art. 431 C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Așadar, prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în temeiul căruia oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Deși, în privința efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, între cele două procese nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente - părți, obiect și cauză, trebuie totuși să existe o identitate de chestiune litigioasă verificată între aceleași părți, fapt care obligă instanța sesizată cu al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre și să-și sprijine propriul raționament pe dezlegările jurisdicționale anterioare, în măsura în care acestea au legătură și influențează chestiunea litigioasă dedusă judecății.

Prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, reclamanta D., în calitate de producător al sistemului software E., a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L., în calitate de distribuitor, la încetarea acțiunilor de încălcare a dreptului de autor asupra programului de calculator "E." și asupra operelor derivate din acest program, prin reproducerea, distribuirea și realizarea de opere derivate și a oricăror modificări. Dosarul nr. x/2016 a fost soluționat definitiv, fără a se intra pe fondul cererii, prin constatarea competenței instanțelor arbitrale finlandeze, față de clauza compromisorie existentă în contractul de distribuție încheiat între părți.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în dosarul menționat, D., în calitatea sa de producător al programului informatic, a întreprins măsuri de ocrotire a dreptului său de proprietate intelectuală asupra sistemului informatic E. și a operelor derivate din acesta, în temeiul contractului de distribuție încheiat cu A. S.R.L., în calitate de distribuitor.

În schimb, în prezenta cauză, reclamanta A. S.R.L. solicită obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata unor despăgubiri pentru nerespectarea obligației de confidențialitate, evaluate anticipat prin clauza penală inclusă în contractul încheiat între părți, nr. 36 din 15.06.2007, având ca obiect achiziția și implementarea sistemului informatic E..

Se constată, așadar, că între cele două cauze nu există o identitate de părți, pârâta B. S.R.L. nefiind parte în litigiul invocat de recurentă.

De asemenea, nu există o legătură care să justifice constatarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, întrucât obiectul celor două acțiuni este diferit, iar drepturile pretinse în cele două dosare nu au același fundament, același izvor juridic al pretențiilor.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a încălcat puterea de lucru judecat a dezlegării oferite în dosarul nr. x/2016 în privința chestiunii litigioase referitoare la competența generală a instanțelor judecătorești de soluționare a cauzei având ca obiect angajarea răspunderii în temeiul contractului încheiat între D. și A. S.R.L.

Totodată, nici critica privind respingerea în mod nelegal a probelor solicitate de reclamantă în apel, nu este fondată.

Verificând practicaua deciziei recurate, se constată că instanța de apel a respins ca tardiv formulată proba solicitată de către apelantă, privind audierea expertului, și ca neutilă soluționării cauzei, solicitarea de efectuare a unei noi expertize în specialitatea informatică.

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a respins ca tardiv formulată proba cu audierea expertului, potrivit art. 337 C. proc. civ., raportat la data administrării probei cu expertiză.

În ce privește măsura de respingere ca neutilă a cererii de refacere a probei cu expertiză în apel, Înalta Curte învederează că, potrivit art. 255 alin. (1) C. proc. civ. "probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului".

Prin urmare, în măsura în care se constată că proba nu este pertinentă sau concludentă, neavând legătură cu obiectul procesului ori purtând asupra unor împrejurări care nu sunt de natură să conducă la rezolvarea cauzei, judecătorul va respinge solicitarea de încuviințare a probei, fără ca o astfel de măsură să reprezinte o încălcare a dreptului la apărare al părții care a propus proba respectivă.

Această facultate este recunoscută și în favoarea instanței de apel, care "poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri", neadministrate în fața primei instanțe, fără a fi obligată să procedeze astfel, conform art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Modul concret în care alege să procedeze instanța de prim control judiciar, în calitate de instanță superioară de fond, constituie o problemă de fapt, lăsată la libera ei apreciere, care excede controlului de legalitate pe care instanța de recurs este îndreptățită să îl efectueze, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, critica privind nelegala respingere a probelor solicitate de apelantă nu este întemeiată.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate norme de procedură sau principii de drept procesual a căror sancțiune atrage nulitatea hotărârii, susținerile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind fondate.

Nu este fondat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta susține că decizia recurată nu este motivată, întrucât instanța nu a prezentat silogismul juridic pentru care a respins criticile apelantei-reclamante în combaterea nulității pentru lipsa de obiect și cauză ilicită a clauzelor privind obligația de confidențialitate.

Verificând decizia recurată, se constată că instanța de apel a analizat nulitatea clauzelor în temeiul cărora reclamantă a solicitat despăgubiri pentru încălcarea obligației contractuale de confidențialitate prin inițierea și executarea de către pârâtă a raporturilor contractuale cu C. și prin transferul de date și informații, precum și pentru nerespectarea dreptului de proprietate intelectuală al reclamantei.

În analiza nulității clauzelor, instanța de apel a procedat la verificarea prevederilor art. 15 din contractul nr. x din 15.06.2007 și a contractului de distribuție încheiat la 01.09.2005, constatând că, în realitate, dreptul de proprietate intelectuală asupra softului E. și a oricăror modificări și completări aparține D..

Drept urmare, instanța de prim control judiciar a reținut că toate clauzele invocate de recurentă pentru a justifica nerespectarea obligației de confidențialitate privind programul software E. și încălcarea dreptului de autor al sistemului informatic nu au un obiect valabil, deoarece dispun asupra unor drepturi pe care reclamanta nu le deține, inclusiv prin stipularea unei clauze penale care reglementează o despăgubire în situația unei încălcări a acelor pretinse drepturi.

Totodată, instanța de apel a mai reținut că informații precum lista clienților, lista de prețuri, diverse rapoarte generate de soft și alte asemenea, aparțineau pârâtei, iar nu reclamantei, astfel că nu aceasta poate pretinde încălcarea obligației de confidențialitate prin transmiterea lor.

În ceea ce privește cauza, instanța de apel a reținut că reclamanta a urmărit să încaseze penalitățile contractuale pentru situația în care pârâta ar fi apelat la serviciile unui alt distribuitor al programului E. și că scopul acestor clauze a fost protejarea reclamantei înseși în raport cu producătorul sistemului informatic, în situația în care acesta ar fi decis încetarea contractului de distribuție. Sub acest aspect, s-a constatat caracterul ilicit și imoral al cauzei, deoarece pârâta trebuie să o despăgubească pe reclamantă pentru eventualele neînțelegeri cu producătorul software-ului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că decizia recurată este motivată în ce privește nulitatea clauzelor pe care reclamanta și-a întemeiat cererea de despăgubire, pentru lipsa obiectului și cauză ilicită și imorală, fiind prezentate motivele în fapt și în drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât și cele pentru care s-au respins cererile părților, cu respectarea exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica privind considerentele contradictorii cuprinse în decizia recurată.

În opinia recurentei, deși instanța de apel a suspendat judecata cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016, considerând că există o strânsă legătură între cele două pricini, ulterior a reținut că referirile la dosarul respectiv pot fi considerate supraabundente, fără a fi apte să influențeze soluția, validând cele reținute în dosarul nr. x/2016.

De asemenea, recurenta a apreciat că sunt contradictorii și considerentele prin care se afirmă că instanța de apel nu face analiza contractului de distribuție din 2005, pentru ca ulterior, în alte considerente, să statueze "asupra întinderii drepturilor pe care apelanta pretinde că le-ar avea, decurgând din acel contract", deși hotărârea definitivă din dosarul nr. x/2016 excludea orice analiză a instanțelor asupra contractului de distribuție.

Verificând decizia recurată, se constată că instanța de apel nu a reținut chestiunile tranșate în dosarul x/2016, întrucât nu aveau relevanță în soluționarea capătului nr. 3 de cerere, privind despăgubirile solicitate de reclamantă pentru încălcarea obligației de confidențialitate stipulată în contractul de achiziție și implementare a programului software.

Dimpotrivă, instanța de apel a constatat că în litigiul pendinte nu se pune în discuție validitatea sau executarea contractului de distribuție pentru a fi aplicabilă clauza compromisorie stipulată în cuprinsul acestuia, contractul respectiv fiind administrat în cauză, ca probă, în vederea analizării întinderii drepturilor pe care reclamanta le pretinde.

În acest context, instanța de apel a reținut chestiunile dezlegate prin sentința civilă nr. 40/2017, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2016, potrivit cărora "chiar dacă acest contract de distribuție este supus legislației finlandeze sau că litigiile referitoare la acest contract sunt de competența arbitrajului finlandez nu înseamnă că tribunalul arbitral român nu poate să analizeze, ca mijloc de apărare, prevederi din acest contract, nefiind vorba de o pronunțare asupra valabilității/nulității/executării acestui act".

De asemenea, s-a reținut că deși pârâta și intervenienta accesorie au făcut referire la cele statuate prin sentința menționată, reclamanta nu a combătut în niciun fel aceste dezlegări.

Instanța de apel, examinând criticile apelantei-reclamante privind nulitatea clauzelor pe care și-a întemeiat capătul de cerere privind plata despăgubirilor, a procedat la analiza obiectului acestor clauze. Sub acest aspect, instanța de prim control judiciar a cercetat contractul de distribuție încheiat cu D. și, constatând că reclamanta nu era titulara drepturilor de proprietate intelectuală asupra programului software și a derivatelor acestuia, a reținut că obiectul clauzelor în baza cărora aceasta solicită despăgubiri, nu este valabil.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte constată că decizia recurată nu cuprinde considerente contradictorii în ceea ce privește analiza drepturilor conferite reclamantei prin contractul de distribuție asupra programului software și a derivatelor acestuia, instanța de apel analizând într-o manieră clară și necontradictorie criticile privind nulitatea clauzelor în temeiul cărora reclamanta solicită despăgubiri și reținând că obiectul acestora nu este valabil, iar cauza este ilicită.

În continuare, recurenta a susținut că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, deoarece instanța nu a fost învestită cu o acțiune în stabilirea drepturilor de proprietate intelectuală asupra softului și programelor derivate acestuia.

Înalta Curte constată că nu pot fi primite nici aceste critici, deoarece instanța de apel, verificând apărările pârâtei privind nulitatea clauzelor în temeiul cărora reclamanta a solicitat despăgubiri, pentru lipsa valabilă a obiectului, a procedat la analiza clauzelor invocate de reclamantă. În acest context, instanța de apel a constatat că reclamanta și-a arogat în mod nejustificat dreptul de proprietate intelectuală asupra sistemului informatic și a oricăror modificări sau completări ale acestuia.

Prin urmare, instanța de apel a fost învestită și cu analiza drepturilor de proprietate intelectuală pe care reclamanta pretindea a fi fost încălcate, pornind de la contractul de distribuție încheiat cu producătorul sistemului informativ, D., nefiind în ipoteza în care decizia recurată cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că motivarea curții de apel conține temeiurile pentru care s-a respins apelul reclamantei, răspunde criticilor din apel și apărărilor formulate în cauză și este conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unei nemotivări, a unor considerente contradictorii sau numai a unor motive străine de natura pricinii.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât această critica este nefondată.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate.

În opinia recurentei, instanța a aplicat greșit prevederile legale referitoare la obiect - art. 963 C. civ. de la 1864, cauză - art. 677 alin. (2) și art. 968 C. civ. de la 1864, forța obligatorie a contractului 969 C. civ. de la 1864, regulile de interpretare a contractului - art. 970 și art. 977 C. civ. de la 1864, clauza penală - art. 1066 C. civ. de la 1864, precum și dispozițiile Legii nr. 8/1996 și Regulamentului nr. 207/2009, în analiza motivelor de nulitate referitoare la lipsa obiectului și cauza ilicită.

Autoarea recursului a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor referitoare la obiectul clauzelor de confidențialitate constatând, sub un prim aspect, că obiect al obligației îl reprezintă creația intelectuală reprezentată de sistemul informatic ori operele derivate din acesta, în realitate obligația de confidențialitate referindu-se la informații sau date ori la conținutul înscrisurilor de care lua cunoștință pârâta, a căror utilizare trebuie să fie circumscrisă realizării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor contractual asumate.

În acest context, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 963, art. 969, art. 970 și art. 977 C. civ. de la 1864, deoarece în mod greșit a reținut că partea nu putea transmite drepturi care nu erau în patrimoniul său.

Înalta Curte nu va primi aceste critici, constatând că obiectul prezentului litigiu îl constituie plata unei penalități de 50.000 Euro, în temeiul clauzelor contractuale prevăzute la art. 15, 16, 17, 18, precum și art. 29 și 30 din contractul nr. x/2007, reclamanta susținând că pârâta și-a asumat să respecte clauza de confidențialitate care proteja dreptul de proprietate intelectuala al A. S.R.L. asupra programelor adiacente sistemului E..

Prin urmare, se constată că obiect al clauzelor de confidențialitate sus-menționate îl reprezintă tocmai informațiile și datele furnizate terților privind creația intelectuală reprezentată de programul informatic E. și operele derivate din acesta, instanța de apel identificând în mod corect obiectul obligației pretins încălcate de pârâtă și stabilind că analiza încălcării obligației de confidențialitate stipulată în contractul încheiat între părți este indisolubil legată de clarificarea titularului drepturilor de autor vizate de nerespectarea clauzelor în temeiul cărora recurenta a solicitat plata de despăgubiri.

Mai mult, statuările instanței de prim control judiciar cu privire la dreptul de proprietate al pârâtei asupra datelor și informațiilor precum lista clienților, lista clienților, diverse rapoarte generate de soft etc., întemeiate pe conținutul clauzelor contractuale, reprezintă aprecieri de fapt, care nu pot fi cenzurate în recurs.

Sub un alt aspect, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 73, art. 76 și art. 79 lit. c) din Legea nr. 8/1996 și ale Regulamentului nr. 207/2009, deoarece traducerea și localizarea unui program informatic reprezintă o premisă indispensabilă pentru utilizarea acestuia, conform destinației sale, iar aceste operațiuni au fost realizate prin efortul intelectual al recurentei.

Potrivit art. 73 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 "Titularul dreptului de autor al unui program pentru calculator beneficiază în mod corespunzător de drepturile prevăzute de prezenta lege, în partea I a prezentului titlu, îndeosebi de dreptul exclusiv de a realiza și de a autoriza: a) reproducerea permanentă sau temporară a unui program, integral sau parțial, prin orice mijloc și sub orice formă, inclusiv în cazul în care reproducerea este determinată de instalarea, stocarea, rularea sau executarea, afișarea sau transmiterea în rețea; b) traducerea, adaptarea, aranjarea și orice alte transformări aduse unui program pentru calculator, precum și reproducerea rezultatului acestor operațiuni, fără a prejudicia drepturile persoanei care transformă programul pentru calculator; c) distribuirea și închirierea originalului sau ale copiilor, sub orice formă, ale unui program pentru calculator", iar conform art. 76 din același act normativ "în lipsa unei clauze contrare, nu sunt supuse autorizării titularului dreptului de autor actele prevăzute la art. 73 lit. a) și b), dacă acestea sunt necesare pentru a permite dobânditorului legitim să utilizeze programul pentru calculator într-un mod corespunzător destinației sale, inclusiv pentru corectarea erorilor".

Totodată, potrivit art. 79 lit. c) din același act normativ "informațiile obținute prin aplicarea art. 78 nu pot fi utilizate pentru definitivarea, producerea ori comercializarea unui program pentru calculator, a cărui expresie este fundamental similară, sau pentru orice alt act ce aduce atingere drepturilor titularului dreptului de autor".

Din textele legale evocate, rezultă că informațiile obținute de distribuitorul unui sistem informatic prin reproducerea codului sursă sau traducerea ori adaptarea formei acestui cod, nu pot fi utilizate pentru definitivarea, producerea ori comercializarea unui program pentru calculator, a cărui expresie este fundamental similară, sau pentru orice alt act ce aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală ale producătorului, în calitate de titular al acestor drepturi.

Verificând decizia recurată, se constată că instanța de apel, analizând obiectul obligației de confidențialitate pretins încălcate de pârâtă, a constatat că reclamanta își arogă în mod nejustificat drepturi de proprietate intelectuală născute din cuprinsul contractului de distribuție încheiat cu G..

Astfel, s-a reținut, prin coroborarea dispozițiilor art. 1.1.4. cu 3.6.2. din contractul de distribuție din 1 septembrie 2005, încheiat de producător cu reclamanta, că drepturile de autor asupra oricărei opere derivate din modificările/adaptările aduse programului informatic E. sau traducerile acestuia aparțin producătorului D..

În acest sens, contractul de distribuție menționează expres că localizările și traducerea reprezintă obligații ale distribuitorului, iar drepturile asupra localizării și traducerii aparțin producătorului sistemului informatic D..

Or, în condițiile în care recurenta-reclamanta nu a dobândit un drept de proprietate intelectuală propriu asupra traducerilor și localizării, chiar și în ipoteza în care operațiunile de adaptare și traducere ale programului software ar putea fi considerate ca opere derivate de creație intelectuală, aceasta nu putea să prevadă în contract o despăgubire pentru încălcarea obligației de confidențialitate privind drepturile sale de proprietate intelectuală.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 79 lit. c) din Legea nr. 8/1996, constatând că drepturile de proprietate intelectuală asupra adaptărilor și traducerilor sistemului informatic aparțin producătorului D., iar o eventuală datorie a intimatei-pârâte pentru încălcarea acestor drepturi ar putea face obiectul unui litigiu cu producătorul softului, nu cu distribuitorul acestuia.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia obligația de confidențialitate prevăzută în clauzele invocate de recurentă, sancționate prin clauza penală, vizează furnizarea de către intimata-pârâtă terțului intervenient a unor date și informații privind programul informatic.

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate, că datele și informațiile furnizate terțului intervenient vizau programul software E., pentru care recurenta-reclamantă nu avea niciun drept de autor, iar pe de altă parte, că aceste date și informații aparțineau intimatei-pârâte înseși, aceasta din urmă fiind cea care ar fi putut invoca o posibilă încălcare a obligației de confidențialitate.

Criticile privind încălcarea Regulamentului nr. 207/2009 nu pot fi primite întrucât recurenta nu a indicat în concret care este norma de drept material încălcată sau aplicată greșit, pentru a se putea exercita controlul judiciar în calea de atac a recursului.

Totodată, criticile privind aplicarea greșită a regulilor de interpretare a contractului prevăzute la art. 970 și art. 977 C. civ. de la 1864 nu pot fi primite, întrucât au fost invocate direct în recurs, fără a fi relevate în calea de atac a apelului, cu încălcarea dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din același cod, conform căruia o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată omisso medio, nefiind în ipoteza unei excepții de la această regulă.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte constă că instanța de apel a aplicat corect prevederile legale privind obiectul contractului - art. 963 C. civ. de la 1864, forța obligatorie a contractului art. 969 C. civ. de la 1864 și dispozițiile Legii nr. 8/1996, întrucât clauzele de la art. 15, art. 17, art. 18, art. 29 și art. 30 din contractul nr. x/2007, care prevedeau obligația de a se plăti o penalitate de 50.000 Euro pentru încălcarea confidențialității datelor și informațiilor furnizate unei terțe persoane referitor la programul software, nu au avut un obiect valabil.

Nu poate fi primită nici critica recurentei privind aplicarea greșită a art. 967 alin. (2) C. civ. de la 1864 privind cauza ilicită a obligației, pe motiv că instanța de apel nu a răsturnat prezumția de valabilitate a cauzei printr-o analiză a elementului material ce ține de conduita părților contractante și a elementului subiectiv, asociat intenției recurentei de a obține un beneficiu prin eludarea normelor legale.

În realitate, recurenta impută instanței de apel o lipsă de analiză a situației de fapt și solicită o reapreciere a probelor în stabilirea elementului obiectiv și a celui subiectiv al cauzei obligației. Or, aceste critici nu pot forma obiect al controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, a căror verificare excedează limitele recursului, așa cum sunt ele stabilite prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, nu poate fi analizată nici critica privind aplicarea greșită a art. 1066 C. civ., întrucât autoarea recursului nu a arătat argumente concrete în susținerea acesteia, pentru a se putea exercita controlul judiciar în calea extraordinară de atac a recursului.

În continuare, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1499 și art. 1504 C. civ., prin respingerea criticilor privind dovada efectuării plății cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat.

Înalta Curte constată că aceste critici, privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1499 și art. 1504 C. civ. cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată de către prima instanță, nu pot fi analizate, întrucât nu au fost invocate în calea de atac a apelului, ci direct în recurs, cu încălcarea dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, nici criticile recurentei privind aplicarea greșită a prevederilor art. 451 C. proc. civ. în privința cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul expertului parte, nu pot fi primite, deoarece o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt privind activitatea expertului judiciar, nu pe o interpretare a normei juridice, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens este și decizia pronunțată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 05 martie 2020, Partea I, prin care s-a statuat că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..", ale cărei considerente se aplică mutatis mutandis și în privința altor cheltuieli care pot fi cenzurate de instanță în baza criteriilor prevăzute de textul de lege menționat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 13 ianuarie 2023 și a deciziei civile nr. 192A din 10 februarie 2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând cheltuieli de deplasare în cuantum de 1.138 RON, respectiv factura fiscală nr. x din 05.04.2024 emisă de H. și Ordinul de plată nr. x din 08.04.2024 emis de I. din 23.10.2023, precum și cheltuieli de cazare în cuantum de 327,61 RON, conform facturii nr. x din 24.04.2004 emise de J. S.R.L. și bonului fiscal nr. 30 din 24.04.2024.

În consecință, constatând că recurentei i-a fost respinsă calea extraordinară de atac și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata către intimată a sumei de 1.465,61 RON, cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește cererea de intimatei-interveniente C., privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că intimata nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-interveniente C. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 13 ianuarie 2023 și deciziei civile nr. 192A din 10 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca n