ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1164/2023

Ședința publică din data de 10 mai 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A, a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 703.756,13 RON reprezentând comision datorat și neachitat în temeiul Acordului de Colaborare încheiat între părți; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere estimate provizoriu la suma de 30.000 RON (cuantumul exact urmând a fi stabilit în cadrul cercetării judecătorești) calculate de la scadență și până la data introducerii cererii de chemare în judecată, precum și a penalităților ce vor curge de la această dată și până la plata integrală a debitului.

Prin sentința civilă nr. 2469 din 8 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și obligarea pârâtei la plata sumei de 861.028,04 RON reprezentând comision datorat și neachitat în temeiul Acordului de Colaborare din 03.02.2014 a obligării pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 252.277,28 RON, calculate de la scadență și până la data de 09.11.2020, precum și obligarea la plata penalităților de 0.05% până la data achitării integrale a debitului datorat.

Prin decizia civilă nr. 1728 din 4 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 1728 din 4 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs.

În argumentarea recursului, după o succintă prezentare a situației de fapt, subsumat motivului de casare instituit de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a susținut nelegalitatea hotărârii motivat de împrejurarea că decizia atacată cuprinde considerentele contradictorii, că motivarea este superficială, iar considerentele sunt străine de natura cauzei

În dezvoltarea acestui motiv de casare, a susținut că instanța de apel a recunoscut atât Acordul, cât și Anexa 1 ca documente valabil încheiate între părți, care produc efecte juridice între recurentă și intimată. Cu toate acestea, prin intermediul acelorași considerente, nu a reținut acordarea mandatului către domnul C. în cursul anului 2013 și, în consecință, prestarea serviciilor de către recurentă, prin mandatarul societății recurente.

Apreciază că aceste concluzii ale instanței de apel se află în mod vădit în contradicție una cu cealaltă, întrucât, pe de-o parte, Anexa 1 expune o serie de întâlniri intermediate în anul 2013 de către societatea recurentă, prin intermediul mandatarului C., îndeplinind condițiile de conținut stabilite prin art. 8.2. din Acord, fiind semnată și purtând ștampila părților. Or, printre societățile prezentate se numără și societatea D., cu care B. a format asocierea în participațiune căreia i-a fost atribuit Contractul cu UAT Mioveni din anul 2015.

Pe de altă parte, Curtea de Apel București nu reține acordarea și existența mandatului domunului C. și nici nu consideră că ar exista vreo legătură între acest raport juridic și Anexa 1 la Acord.

Prin urmare, nu se justifică rațiunea pentru care instanța a considerat Anexa 1, înscris ce atestă întâlnirile organizate de recurentă, prin mandatar, ca fiind un înscris valabil, asumat sub semnătură privată de către părți și atașat la Acordul încheiat între recurentă și intimată, deși la întâlniri rezultă în mod incontestabil din probele de la dosar că a participat C..

Dacă s-ar aprecia, într-adevăr, că domnul C. nu a acționat în calitate de mandatar al recurentei în cursul anului 2013, deci anterior transpunerii în formă scrisă a Acordului de Colaborare, cu consecința prestării de către recurentă a serviciilor de intermediere, s-ar ajunge în situația absurdă în care Anexa 1 ar dovedi prestarea și însușirea de către intimată, sub semnătură privată, a unor activități care de fapt nu ar fi avut loc.

Or, faptul că Anexa 1 face parte integrantă din Acordul de Colaborare, îndeplinind condițiile prevăzute de art. 8.2. și precizând în mod expres întâlnirile avute, perioada anului în care acestea au avut loc, precum și denumirea persoanelor juridice prezentate, demonstrează întocmai faptul că societatea recurentă a intermediat colaborarea dintre D. și B..

Făcând trimitere la jurisprudență, respectiv la decizia nr. 24/2022, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, hotărâre prin care instanța a admis recursul în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivat de faptul că instanța de apel nu a analizat în concret fundamentul răspunderii civile și nu a dat o calificare juridică actelor și faptelor deduse judecății, în ciuda diferențelor dintre situațiile de fapt deduse judecații în speța indicată și în prezentul litigiu, apreciază că principiile reținute de Curtea de Apel Târgu Mureș își pot găsi aplicabilitatea și la situația prezentă.

Aceasta întrucât, se poate constata în speță, că instanța de apel a reținut doar că nu există un mandat acordat domnului C., fără să analizeze prevederile Anexei 1 la Acord și nici prevederile finale ale acestuia din urmă - care fac trimitere expresă la Anexă - și consecințele acestui aspect din punctul de vedere al probării serviciilor de intermediere.

Or, dacă instanța de apel ar fi luat în considerare toate elementele argumentate de societatea recurentă cu privire la existența mandatului și prestarea serviciilor de intermediere, situația de fapt ar fi fost în mod corect stabilită.

Având în vedere aceste aspecte, consideră că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii.

În ceea ce privește motivarea insuficientă, arată că în doctrină s-a conturat opinia conform căreia constituie motiv de casare nu doar inexistența motivării, ci și insuficiența ei, simplele afirmații în considerentele hotărârii - de genul "inutil", "neconcludent", "șicanator", "vexatoriu" etc. - sau referirile la textele de procedură ori de drept substanțial în termeni cu totul generali necorespunzând scopului motivării și echivalând cu o nemotivare.

Solicită a se observa că instanța de apel afirmă în mai multe rânduri că anumite aspecte sunt "de neînțeles", iar aceste considerente, în opinia sa, atrag consecința insuficientei motivări a hotărârii, instanța de apel bazându-se pe simple presupuneri subiective și trăgând concluzii care nu sunt motivate, în fapt sau în drept, cu privire la speța dedusă judecății.

Or, în considerarea principiului rolului activ al judecătorului, instanța avea obligația de a stărui asupra aspectelor care nu îi erau pe deplin clare, în vederea aflării adevărului în cauză, fiind îndreptățită să ceară părților explicații suplimentare și să pună în dezbatere aspectele neclare, astfel cum este prevăzut de art. 22 C. proc. civ.

Apreciază că aceleași mențiuni citate din decizia civilă nr. 1728/2022 sunt, în același timp, și străine de natura cauzei. Scopul litigiului nu a fost acela de a demonstra sau infirma posibilitatea obiectivă a societății recurente de a presta activități de intermediere, în contextul existenței unui singur angajat și nici motivul pentru care mandatarul nu avea o procură scrisă.

Litigiul a fost declanșat în scopul suportării de către intimată a comisionului datorat în baza Acordului de Colaborare pentru activitățile de intermediere prestate de societatea recurentă, prin mandatar C., încă de la momentul încheierii în formă verbală a acestuia, după cum se atestă și prin Anexa 1 la Acord.

De vreme ce legea prevede atât pentru contractul de intermediere, cât și pentru contractul de mandat posibilitatea încheierii în formă verbală, recurenta precizează că nu înțelege motivul pentru care instanța de apel refuză să dea aplicare prevederilor legale referitoare la cele două contracte, aspect se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În aceeași măsură, Curtea de Apel București a reținut și următorul aspect:

"(..) nimic nu ar fi împiedicat-o să introducă o clauză în Acordul respectiv prin care părțile să recunoască activitatea acestuia și succesul în oferirea de consultanță pârâtei". Consideră că acest considerent este străin de natura cauzei, nefiind în discuție posibilitatea sau imposibilitatea inserării unui articol suplimentar în Acordul de Colaborare prin care să fie recunoscute activitățile de intermediere prestate.

În argumentarea motivului de recurs instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține că, în speță, Curtea de Apel București a încălcat prevederile legale aplicabile în cauză tocmai prin refuzul de a aplica textele de lege referitoare la forma contractului de intermediere, respectiv de mandat la situația de fapt (art. 2096 și art. 2013 alin. (1) C. civ.).

Prin aprecierile subiective făcute asupra situației faptice, cu privire la neacordarea unui mandat scris domnului C. sau neinserarea în Acordul de Colaborare a unei clauze prin care să fie recunoscute activitățile de intermediere, nu numai că instanța de apel adaugă la situația dedusă judecății, având în vedere considerente străine de natura cauzei, dar și încalcă normele incidente la speța dedusă judecății, prin refuzul de a le da aplicabilitate, în ciuda incidenței evidente a acestora.

Mai mult, prin recunoașterea valabilității Anexei 1 la Acordul de Colaborare, dar prin faptul că instanța nu reține existența mandatului acordat de recurentă domnului C., Curtea nu aplică dispozițiile legale menționate anterior la situația de fapt, în ciuda faptului că Anexa 1 demonstrează punerea în contact a societății B. și societății D. în cursul anului 2013, fiind parte integrantă din Acordul încheiat între părți, iar Curtea a reținut participarea domnului C. la întâlnirea respectivă.

Încălcarea acestor prevederi ale legii, subliniază recurenta, devine cu atât mai evidentă în contextul în care mandantul (recurenta) a recunoscut faptul că domnul C. a fost împuternicit să acționeze în numele societății recurente și să intermedieze, astfel, întâlnirile intimatei cu diverse societăți, printre care s-a numărat și societatea D.; mandatarul, respectiv domnul C., a declarat că a participat la întâlnirile din Italia, în numele societății recurente; beneficiarul, respectiv intimata B., a încheiat Acordul de Colaborare cu recurenta și a fost de acord cu semnarea Anexei 1 ca parte integrantă la acesta, recunoscând astfel serviciile prestate de A. S.R.L..

Totodată, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit la situația de fapt prevederile art. 1266, art. 1267, respectiv art. 1268 alin. (3) C. civ.

Curtea de Apel București, arată recurenta, a respins apelul său, printre altele, în considerarea prevederilor art. 8.1 din Acordul de Colaborare, care stabilesc faptul că respectivul Acord înlocuiește în mod expres orice declarații sau angajamente anterioare sau actuale în forma verbală sau scrisă.

Or, recurenta consideră că în interpretarea acestor prevederi contractuale, instanța de apel a interpretat în mod eronat prevederile legale indicate anterior și nu a ținut cont de prevalarea voinței concordante a părților asupra prevederilor literale ale contractului. Or, dacă ar fi făcut o interpretare conformă a acestor prevederi legale, instanța de apel ar fi ajuns la concluzia că, prin integrarea Anexei 1 în Acord, părțile au înțeles să valideze activitățile de intermediere prestate de recurentă, prin mandatarul C., în cursul anului 2013 și ar fi ținut seama de scopul contractului, după cum se prevede și la alin. (2) al art. 1266 C. civ.

Astfel cum a menționat și în fața instanței de apel, este evident faptul că sensul și scopul clauzei menționate este acela de a înlătura orice înțelegeri anterioare contrare dintre părți.

Or, în situația prezentă, contractul de intermediere, în vigoare încă din 2013, ca negotium și concretizarea sa în formă fizică, ca instrumentum, reprezintă în realitate același raport juridic și formează aceeași înțelegere.

Astfel, nu este vorba despre o înțelegere anterioară a părților, ci despre aceeași înțelegere dintre acestea, care a căpătat formă fizică, scrisă, la un moment ulterior încheierii în formă verbală a contractului.

Soluția de interpretare a clauzelor contractuale în conformitate cu scopul pentru care contractul a fost încheiat a fost reținută și de jurisprudența relevantă în materie.

Neprocedând la interpretarea convenției, instanța nu a stabilit voința comună a părților, neintrepretare care a avut ca drept consecință nesocotirea forței obligatorii a contractului (urmare a nestabilirii acesteia ca rezultat al interpretării). Drept urmare, actul de justiție nu și-a atins finalitatea legală.

Având în vedere aceste aspecte, consideră că, prin greșita interpretare a dispozițiilor legale invocate, instanța de apel a reținut că domnului C. nu i-ar fi fost acordat mandat și, în consecință, recurenta nu ar fi prestat serviciile de intermediere.

Solicită admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând în principal admiterea excepției și, în consecință, anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea apărărilor formulate de intimată și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă B. S.A., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Se constată că recurenta-reclamantă A. S.R.L. a indicat formal motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale 488 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept material aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocând o motivare, contradictorie, insuficientă și străină de natura cauzei, recurenta reproșează instanței de apel că nu a reținut acordarea mandatului către domnul C. în cursul anului 2013 și, în consecință, nu a reținut prestarea serviciilor de către recurentă, prin mandatarul său.

Susținerile recurentei conform cărora instanța de apel a interpretat greșit Anexa 1, în sensul că aceasta nu a fost reținută ca fiind întocmită de părți ca anexă la Acordul de colaborare, nu poate constitui suportul controlului realizat în temeiul dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., acest control impunându-se a fi realizat în raport de situația de fapt pe care instanțele de fond au reținut-o în baza probelor administrate.

Este de subliniat faptul că prin considerente contradictorii, în sensul prevăzut de motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se înțelege faptul că există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluție, însă dispozitivul conține o soluție contrară sau din unele considerente ale hotărârii ar rezulta temeinicia acțiunii, iar din altele netemeinicia acesteia.

Or, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Și atunci când recurenta susține că instanța de apel a reținut aspecte străine de natura cauzei, în realitate aceasta impută instanței tot greșita stabilire a situației de fapt, aducând în discuție chestiuni ce vizează exclusiv aspecte factuale ale pricinii, a căror apreciere intră în atribuția instanțelor devolutive.

În consecință, se constată că, în expunerea argumentelor circumscrise motivului de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta nu a învederat motive care să poată fi încadrate în vreuna din ipotezele vizate de norma legală redată, respectiv nemotivare, motivare contradictorie sau străină de natura cauzei.

Prin recursul declarat, reclamanta a redat paragrafe din considerentele deciziei recurate, extrase din context, prevalându-se și de o pretinsă încălcare a rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 22 C. proc. civ., însă susținerile sale nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât se solicită instanței de recurs să revină asupra situației de fapt și să stabilească existența și conținutul unui mandat de reprezentare în persoana numitului C., pentru efectuarea activităților de intermediere în favoarea pârâtei.

Or, situația de fapt stabilită de instanța fondului și confirmată de instanța de apel (printr-o verificare proprie a materialului probator: depoziții ale martorilor, declarații, mărturia numitului C. etc.) constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

Așa fiind, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată și la argumentele care au format convingerea instanței, simpla reluare a aspectelor particulare ale litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse la instanțele de fond nu răspund exigențelor legale care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De altfel, întreaga construcție a recursului vizează, în realitate, restabilirea situației de fapt, cu scopul de a dovedi existența unui înscris cu valoare probatorie (instrumentam probationis) din care să rezulte reprezentarea societății recurente prin mandatar, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Totodată, recursul nu se poate limita la o indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Prevalându-se de o cale extraordinară de atac, invocând o pretinsă încălcare a dispozițiilor art. 2096 și art. 2013 alin. (1) C. civ., art. 1266, art. 1267, respectiv art. 1268 alin. (3) C. civ., cele expuse de recurentă în cuprinsul cererii îmbracă doar aparența unor critici de nelegalitate, recurenta tinzând, în realitate, să obțină o nouă judecată pe fondul cauzei (ex. "instanța de apel a interpretat și aplicat greșit la situația de fapt prevederile art. 1266, art. 1267, respectiv art. 1268 alin. (3) C. civ.."), prin stabilirea unei alte situații de fapt, vizând împrejurarea că domnul C. a deținut calitatea de mandatar al reclamantei și a avut ca atribuții efectuarea de activități de intermediere, ceea ce ar îndreptăți reclamanta la obținerea unui comision de intermediere.

Astfel, nici susținerile recurentei conform cărora instanța de apel a interpretat greșit art. 8.1 din Acordul de Colaborare și a aplicat greșit normele edictate de art. 1266, art. 167, art. 1268 C. civ. nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât se solicită instanței de recurs să revină asupra situației de fapt și de drept.

Înalta Curte reține că judecătorii fondului sunt suverani în interpretarea actelor juridice ale cauzei deduse judecății, iar interpretarea dată nu poate face obiect de control în recurs.

În altă ordine de idei, se impune precizarea faptului că analizarea voinței părților este un atribut al instanțelor de fond, nu și al celei de recurs, concluzie impusă mai ales de concepția noului C. proc. civ., care nu mai include, între motivele de recurs, pe unul asemănător celui reglementat, în Codul de la 1865, de art. 304 pct. 8; în concret, examenul instanței supreme este limitat numai la a verifica dacă, la stabilirea voinței reale a părților, a fost încălcată ori greșit aplicată vreo normă de drept material, cu precădere din categoria celor impuse de C. civ. pentru interpretarea convențiilor; analiza celorlalte aspecte cu rol circumstanțial neintrând în sfera cenzurii în recurs.

De aceea, nemulțumirea recurentei-reclamante legată de hotărârea recurată, de modul în care instanța de apel a concluzionat asupra stării de fapt, de interpretarea Anexei 1 în raport cu probele administrate, nu deduce instanței de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, ci reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu poate fi examinată în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 483 alin. (3) C. proc. civ.).

În realitate, recurenta-reclamantă critică modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acțiunii.

Așa fiind, și motivul de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs restabilirea situației de fapt, ceea ce, astfel cum s-a arătat, nu este permis în această fază procesuală.

Nu în ultimul rând, nici susținerile recurentei în argumentarea recursului cu privire la jurisprudență nu pot atrage vreo analiză, cu atât mai mult cu cât jurisprudența nu reprezintă izvor de drept.

Prin urmare, aspectele învederate de recurentă se situează în afara competențelor instanței de recurs atâta timp cât se raportează numai la situația de fapt ori la modul de interpretare și evaluare a dovezilor administrate, nefiind posibil a se reține vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute limitativ de lege, context în care recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv conferit de art. 488 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1728 din 4 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1728 din 4 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2023.