ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2097/2024

Ședința publică din data de 7 noiembrie 2024

Asupra cererilor de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 9 iunie 2022 sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.146.339,95 Euro reprezentând penalități de întârziere în cuantum de 0,05%/zi, calculate asupra debitului principal în cuantum de 806.000 Euro până la data plății integrale a debitului restant, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 549 din 8 martie 2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator C., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator C. solicitând admiterea căii de atac, schimbarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 298 din 23 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul reclamantei A. S.R.L. - prin lichidator C. împotriva sentinței civile nr. 549 din 8 martie 2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că admite în parte cererea și obligă pârâta la plata sumei de 97.687 Euro, fiind respinse în rest pretențiile ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator C. și pârâta B. S.R.L. au declarat recurs.

Recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator C..

In temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea în parte a hotărârii atacate, în ceea ce privește soluția de respingere a pretențiilor în sumă de 1.044.676.94 Euro; în ceea ce privesc considerentele deciziei, potrivit cărora, pârâta ar fi invocat în primă instanță excepția prescripției dreptului material la acțiune și respectiv că această instanță nu s-ar fi pronunțat asupra sa, cu consecința înlăturării considerentelor deciziei recurate cu privire la reținerea de către instanța de apel a faptului ca pârâta ar fi invocat în primă instanță excepția prescripției dreptului material la acțiune și, respectiv că ar fi fost pusă în discuția părților, însă prima instanță nu s-ar fi pronunțat asupra acestei excepții; trimiterii cauzei spre rejudecarea cererii reclamantei de apel cu privire la obligarea pârâtei la plata diferenței dintre suma totală a daunelor solicitate și cea acordată de instanța de apel, respectiv a sumei de 1.044.676.94 Euro.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât soluția instanței de limitare a daunelor la echivalentul a 5 % din valoarea contractului încheiat între părți reprezintă o încălcarea sau aplicare greșită a prevederilor art. 970, 1066, 1069, 1085 și 1088 C. civ. de la 1864, ale art. 43 Codul comercial și ale principiului potrivit căruia, "nimeni nu își poate invoca propria culpa".

Astfel, în raport cu dispozițiile evocate, recurenta a considerat că este îndreptățită la daune pentru întârzierea în plata debitului principal, în sumă de 0,05%/zi de întârziere și că, clauza de limitare a penalităților, raportat la momentul și contextul în care a fost invocată de pârâtă nu s-ar putea aplica, neexecutarea obligației sale de plata având la baza nu o neglijență sau imposibilitate de executare, ci intenția frauduloasa, dolul. Pârâta, cantonându-se de faptul că daunele-interese pentru întârziere sunt limitate la 5 % din valoarea contractului, a amânat plata debitului principal, cu intenție, până la momentul la care executarea silită împotriva sa începuse si terțul poprit urma să vireze în contul executorului suma în cauză.

Așadar, Curtea de Apel, admițând doar în parte cererea reclamantei pentru suma de 97.687 Euro și respingând în rest pretențiile, concluzionând că "raportat la dispozițiile contractuale și dispozițiile art. 1066 C. civ. de la 1864, intimata mai datorează penalități până la cuantumul prevăzut în contract de 5%" a pronunțat o soluție nelegală, fiind o încălcare a principiilor generale ale dreptului referitoare la cerințele echității și bunei credințe în raporturile contractuale, dar și a securității juridice însăși.

În opinia sa, acest aspect echivalează cu faptul că clauza de limitare a daunelor-interese și implicit a răspunderii contractuale nu are un caracter absolut, ci este limitată de principiile generale de drept în materia executării obligațiilor contractuale, printre care buna-credință în executarea convențiilor și nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Ori, invocarea de către pârâtă a clauzei de nerăspundere, în condițiile în care neplata debitului s-a făcut cu intenție frauduloasă-dol echivalează cu invocarea propriei culpe pentru neîndeplinirea obligației de plată a întregii sume solicitate cu titlu de daune interese (penalități de întârziere).

Astfel, chiar dacă în contract nu se prevede în mod expres că eficacitatea clauzei de nerăspundere este legată de imposibilitatea obiectivă de a plăti, acest lucru rezultă din aplicarea principiilor generale de drept în materia executării obligațiilor, având în vedere că dispozițiile contractuale se completează și se interpretează în lumina dispozițiilor C. civ. și ale principiilor generale de drept.

Într-o altă critică, recurenta susține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 22 si 478 C. proc. civ.

În acest sens, arată că prin acțiunea introductivă s-a solicitat instanței obligarea pârâtei nu la plata diferenței dintre suma care reprezintă 5% din valoarea contractului și suma ce fusese deja acordată cu titlu de penalități de întârziere, ci la daune pentru nerespectarea de către pârâtă a obligației de plată a debitului principal pe perioada 14.06.2013-26.03.2021, suma evaluată fiind de 1.146.841,35 Euro.

A mai arătat prin acțiunea principală, că "o întârziere de mai mult de 9 ani până la momentul la care pârâta a început să efectueze plățile datorate în temeiul actului adițional reprezintă o faptă culpabilă, săvârșită de pârâtă cu intenție, nefiind vorba despre o întârziere de scurtă durată sau datorită neglijenței pârâtei de a efectua plata".

In același sens, recurenta a arătat prin concluziile scrise că "pentru o perioada de 9 ani, pârâta nu și-a executat cu rea-credință obligațiile contractuale" și că, dacă s-ar accepta intervenția acestei clauze ne-am afla într-o situație de dezechilibru contractual grav, întrucât "cuantumul extrem de redus al despăgubirilor ar semnifica în esență cu o clauza de nerăspundere".

Astfel, prima instanță a consemnat susținerile reclamantei, în partea introductivă a sentinței atacate cu apel, dar respingând cererea în întregime nu s-a mai pronunțat asupra acestui aspect invocat de reclamantă, și așa cum a reținut și instanța de apel, motivarea soluției primei instanțe este ușor deficitară și constă în fapt într-o singură apreciere și anume aceea că creanța nu ar fi certă. În acest context, se apreciază că nu se poate reține faptul că nu s-ar fi invocat această chestiune juridică, doar pentru că prima instanță nu s-a pronunțat asupra sa.

Prin urmare, este incontestabil faptul că reclamanta a invocat că neexecutarea obligației s-a făcut cu intenție, deci cu dol și că clauza de limitare a daunelor-interese la suma de 5% din valoarea contractului reprezintă o veritabilă clauză de nerăspundere, având în vedere raportul dintre valoarea sa și durata de timp în care obligația de plata nu a fost executată cu intenție și, ca atare, instanța de apel, la evaluarea daunelor acordate reclamantei pentru perioada 14.06.2013-26.03.2021 ar fi trebuit să se pronunțe și în ceea ce privește suma solicitată în plus față de cea care reprezintă 5%.

Față de aceste susțineri, recurenta apreciază că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., întrucât argumentele aduse prin cererea de apel referitoare la neaplicarea limitării daunelor interese și implicit a răspunderii pârâtei nu sunt de natură a schimba cauza juridică în apel, ci reprezintă o reiterare a celor invocate în fața instanței de fond.

Într-o altă critică, recurenta susține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru încălcarea prevederilor art. 31, 137 și 245 C. proc. civ. și ale art. 2513 C. civ., referitor la o parte din considerentele deciziei atacate, respectiv a celor, potrivit cărora, în fața primei instanțe ar fi fost invocată excepția prescripției și că ar fi fost pusă în discuția părților, însă nu ar fi fost soluționată de instanță.

În acest sens, recurenta arată că pârâta nu a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, nici prin întâmpinare și nici oral la prima zi de înfățișare și ulterior a încercat să se sustragă de la aplicarea prevederilor art. 2513 C. civ. prin diverse subterfugii.

Astfel, prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat două excepții, excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității, iar la primul termen de judecată, aceasta a arătat ca excepția inadmisibilității înțelege să o susțină ca apărare de fond, iar excepția autorității de lucru judecat a fost susținută, instanța rămânând în pronunțare asupra excepției autorității de lucru judecat, amânând pronunțarea la 23 noiembrie 2022.

Ca urmare a respingerii excepției autorității de lucru judecat, cauza a fost repusă pe rol, astfel că, apare evident faptul că primei instanțe nu i s-a solicitat de către pârâtă să se pronunța asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, motiv pentru care nici nu s-a pus în discuția părților excepția respectivă și nici nu s-a pronunțat instanța asupra sa.

Așadar, câtă vreme pârâta, reprezentată de avocat ar fi putut să invoce excepția intervenirii prescripției extinctive până la momentul procesual prevăzut de art. 2.513 din C. civ., potrivit regulilor procedurale specifice acestei excepții, însă a precizat că nu a invocat și nu înțelege să invoce excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta consideră că instanța de apel a fost indusă în eroare datorită persuasiunii pârâtei, care a susținut contrariul în apel, în sensul că excepția ar fi fost pusă în discuție, dar instanța nu s-a pronunțat asupra sa.

Pentru aceste considerente, reclamanta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Recursul pârâtei B. S.R.L..

In temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., pârâta solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacat, în ceea ce privește obligarea sa la plata sumei de 97.687 Euro și trimiterea dosarului la instanța de apel în vederea rejudecării cauzei.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susține încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 476 alin. (1) si 2 C. proc. civ., fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din același Cod, întrucât instanța de apel a apreciat greșit atunci când a refuzat să se pronunțe asupra motivelor privind prescripția penalităților de întârziere.

Astfel, odată invocată în întâmpinare problema prescripției, atât în fond cât și în apel, ca apărare la apelul formulat de A., prescripția trebuia analizată și de instanța de apel, având in vedere caracterul devolutiv al apelului reglementat de art. 476 C. proc. civ., dar și ca obligație a instanței de apel de a analiza toate apărările formulate în cauză prin întâmpinare.

Împrejurarea că pârâta putea să formuleze apel, așa cum a fost avansată de instanța de apel, este una asupra căreia nu se alinia ca raționament, deoarece o soluție de respingere a prescripției, poate că ar fi impus atacarea hotărârii instanței de fond, însă nepronunțarea pe problema prescripției ca și chestiune de fond, nu impunea un astfel de demers, câtă vreme acțiunea pe fond a fost respinsă.

Așa cum s-a arătat atât în fond, cât și în apel, principala apărare formulată pe fondul cauzei, în întâmpinare, se referea la situația în care "daunele" solicitate prin petit, ar fi privit penalitățile de întârziere contractuale, caz in care reclamanta nu mai era în termenul general de prescripție să le mai solicite. Cu toate acestea, s-a solicitat ca instanța să aibă în vedere prescripția ori de câte ori reclamanta urmărește penalități, în temeiul Actului Adițional nr. 1 încheiat la contract, întrucât aceasta nu mai era în termenul de prescripție să solicite penalități de întârziere.

Astfel, momentul la care A. putea să cunoască faptul că pârâta ar fi putut datora penalități, este data de 28.02.2012, despre care aceasta susține că este data la care ar fi trebuit achitat debitul principal, conform Act Adițional nr. 1 la Contract.

Chiar dacă ne-am raporta la data la care A. a înaintat acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013, respectiv 03.06.2013, acțiunea este prescrisă, având în vedere că se cunoștea inclusiv limita până la care penalitățile puteau să curgă, astfel că, nimic nu o putea oprea să le solicite prin acțiunea formulată.

Așadar, momentul la care se raportează prescripția, este data la care creditorul a cunoscut sau putea să cunoască obligația de plată a penalităților, reclamanta nefiind ținută de punerea în executare a sentinței civile nr. 6369/2013, motiv pentru care solicitarea de penalități în baza contractului ar fi prescrisă.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. privind încălcarea autorității de lucru judecat vizează invocarea faptului că, sub aspectul penalităților, cauza a fost tranșata încă din anul 2013, de la rămânerea definitivă a hotărârii nr. 6369/2013 sub acest aspect. Cu alte cuvinte, instanța de apel susține că pârâta nu a atacat hotărârea instanței de fond, întrucât aceasta nu s-a pronunțat pe prescripție, nici cu apel principal și nici cu apel incident, însă nu se pronunța cu privire la faptul ca nici A. nu a atacat hotărârea din dosarul de fond sub aspectul penalităților de întârziere și că ulterior nu le mai putea solicita.

Faptul ca A. nu a solicitat prin acțiune și restul penalităților și nici nu a atacat hotărârea sub aspectul cuantumului, rămâne tranșat cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 6369/2013, deoarece se cunoștea atât cuantumul cât și întinderea penalităților încă de la început, acestea fiind plafonate, conform art. 15.1. din contract la 5% din valoarea acestuia.

In realitate, motivul pentru care recurenta a solicitat să se constate efectul pozitiv a soluției din acel dosar, era legat de modul în care reclamanta a ținut să formuleze și ulterior să precizeze acțiunea, care avea la baza solicitarea unor daune/dobânzi ce se cuveneau de drept și nu contractual acesteia, aspect tranșat și în hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2019 .

Prin urmare, această hotărâre a stabilit că titlul executoriu avea stabilite penalități contractuale, prin urmare, a stabilit ca A. nu mai putea solicita penalități cu acest titlu, aspect care trebuia opus și în cazul de față.

Mai susține recurenta, că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 1088 C. civ. de la 1864 și art. 43 Codul comercial, fiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din acțiunea înaintată de reclamantă, care solicita în mod generic "daune" rezultă că aceasta a solicitat suma care i se cuvine "de drept", adică stabilită prin lege și nu penalități convenționale (contractuale), însă daunele erau doar evaluate la nivel contractual.

In cazul în care reclamanta avea în vedere plata unor daune contractuale, aceasta ar fi invocat art. 1085, art. 1086 și art. 1087 C. civ., însă textele legale exclud posibilitatea solicitării altor sume decât cele contractuale și, prin urmare, apelanta nu putea primi nici o sumă mai mare și nici o sumă mai mică decât suma convenită prin convenție, ceea ce înseamnă că solicitarea de daune, altele decât cele contractuale, era inadmisibilă, astfel că, acțiunea așa cum a fost precizată, era fie inadmisibilă, fie neîntemeiată.

Așadar, art. 1088 C. civ. de la 1864 nu reglementează daunele interese izvorâte din convenție, ci acestea se referă la dobânda de drept, respectiv dobânda legală, dobânzile care izvorăsc din convenție fiind reglementate de art. 1085-1087 C. civ. de la 1864.

Rezultă că, A. nu a solicitat prin acțiune daune contractuale, ci dobânda legală, respectiv alte daune decât cele contractuale, însă evaluate cantitativ la nivel contractual.

Astfel, deși textele de lege evocate fac referire la dobânda legală, instanța de apel face precizarea că acțiunea este clară și că se refera la penalități contractuale.

Mai arată recurenta, că acțiunea fiind formulată de reclamant, acesta stabilește cadrul legal în cazul în care a precizat în mod expres acest aspect, iar judecătorul încadrează acțiunea în drept numai în cazul în care reclamantul nu a făcut acest lucru prin acțiune, sau prin cererea precizatoare.

Cu toate acestea, deși reclamanta a solicitat în mod expres dobânda legală, instanța de fond a judecat pe temei contractual, iar instanța de apel a considerat că trebuie să judece pe același temei, deși era învestită în mod expres cu o cerere precizatoare pentru dobânda legală, pe care însă a ignorat-o.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită admiterea cererii de recurs astfel cum a fost formulată.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus, la 5 iulie 2024, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus, la 7 august 2024, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea susținerilor pârâtei.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. - prin lichidator C. și de recurenta-pârâtă B. S.R.L. sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Sunt nefondate criticile recurentei-reclamante referitoare la interpretarea greșită, de către instanța de apel, a normelor procedurale, sub aspectul modului de exercitare a căii de atac a apelului și cu privire la consecințele nesoluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, excepție despre care se susține că nu ar fi fost invocată de către pârâtă în fața primei instanțe.

Astfel, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului pricinii, în fața primei instanțe, reprezentantul legal al pârâtei a specificat faptul că nu înțelege să invoce excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și că a propus această excepție pe fondul cauzei, prin raportare la temeiul juridic susținut de către reclamantă.

Față de cele consemnate, având în vedere și soluția tribunalului prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, în mod corect a apreciat curtea de apel că, asupra apărărilor formulate de către intimată în faza apelului, sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune al apelantei-reclamante, instanța nu se mai poate apleca, nefiind învestită cu o cale de atac distinctă prin care această parte să fi criticat eventuala omisiune a soluționării amintitei excepții.

Pe acest temei și în contextul sesizat, sunt nefondate susținerile recurentei privitoare la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 31, art. 137 și art. 245 din C. proc. civ. motivul de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ, în baza căruia se solicită înlăturarea considerentelor referitoare la maniera de prezentare a excepției prescripției dreptului material la acțiune de către pârâtă, din cuprinsul deciziei atacate, neputând fi reținut.

Sub aspectul criticilor recurentei-reclamante cu privire la soluția de respingere a pretențiilor sale vizând plata de penalități de întârziere în cuantum de 1.044.676,94 Euro, subsumate motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se reține că stabilirea împrejurărilor de fapt care evidențiază existența unui fapt ilicit și întinderea prejudiciului astfel produs recurentei nu mai pot fi repuse în discuție pe calea recursului; prevederile pe care se sprijină aceste critici în recurs statuând exclusiv pentru motivele de nelegalitate enunțate de textul de lege.

Prin urmare nu pot fi reținute aprecierile recurentei cu privire la corecta interpretare a clauzelor contractului încheiat între părți, din perspectiva pretinsei nelimitări a cuantumului daunelor-interese pe care i le datorează intimata, și nici aspectele pe care dorește să le supună examinării în faza recursului, cu referire la dolul sau culpa gravă a părții adverse.

În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtă în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 din C. proc. civ., împotriva aceleiași decizii, Înalta Curte reține că asupra chestiunilor referitoare la problema prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și asupra raționamentului instanței de apel, care a subliniat obligația pârâtei de a promova un apel separat prin care să critice omisiunea soluționării acestei excepții de către tribunal, s-a pronunțat anterior, cu ocazia examinării criticilor recurentei-reclamante, așa încât, considerentele de mai sus urmează a fi avute în vedere și în continuare, la soluționarea prezentului recurs.

Din perspectiva celor anterior prezentate și pe larg analizate, criticile recurentei circumscrise motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ evocat se constată a fi nefondate.

Situația de nelegalitate reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., dezvoltă ipoteza nesocotirii autorității de lucru judecat, sens în care recurenta invocă faptul că instanța de apel nu a ținut seama de sentința civilă nr. 6369/28.10.2013 pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2016, definitivă ca urmare a respingerii atât a apelului cât și a recursului.

În susținerea acestui motiv de recurs se arată că sub aspectul penalităților, cauza a fost tranșată încă din anul 2013, de la rămânerea definitivă a hotărârii sus menționate. Prin urmare, recurenta-pârâtă nu își explică de ce instanța de apel a apreciat că hotărârea judecătorească se impune prezentei cauze, beneficiind de efectul pozitiv al autorității judecătorești, conform art. 430 din C. proc. civ., doar cu privire la modul în care sunt stabilite penalitățile, nu și cu privire la cuantumul acestora. De asemenea, recurenta consideră și în continuare că reclamanta nu mai putea solicita alte penalități de întârziere, în afara celor care au mai fost anterior acordate, corespunzător sentinței civile nr. 6369/28.10.2013 pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2016.

Cu toate acestea, se constată că în mod temeinic și legal instanța de apel s-a aplecat asupra chestiunii referitoare la autoritatea de lucru judecat și a precizat că asupra valorii maxime ce ar mai putea fi acordată reclamantei cu titlul de penalități contractuale s-a pronunțat prima instanță, aspecte dezlegate ce nu au fost contestate de către intimata-pârâtă, iar că în primul litigiu dintre părți, penalitățile au fost solicitate doar până la data formulării cererii de chemare în judecată. Așadar, ulterior acestui moment și după efectuarea în două etape a plăților decurgând din sentința civilă reprezentând titlu executoriu, corespunzător unui număr de 34 de zile de întârziere, s-a apreciat că reclamanta mai este îndreptățită la plata sumei de 97.687 Euro.

Față de cele arătate, criticile recurentei sub acest aspect sunt nefondate.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se observă cum nemulțumirea principală a recurentei-pârâte are în vedere modalitatea reclamantei de a-și formula pretențiile și textele de lege pe care aceasta le-a invocat. În acest sens, se susține că apelanta-reclamantă nu putea primi nicio sumă mai mare sau mai mică decât suma convenită prin convenția părților, ceea ce însemnă că solicitarea de daune, altele decât cele contractuale, era fie inadmisibilă, fie neîntemeiată.

Continuă recurenta să critice precizările făcute de reclamantă, precum și aprecierile instanței de apel care a considerat că respectivele precizări ale acțiunii sunt clare și că acestea s-ar referi la plata de penalități contractuale.

Având în vedere natura pretențiilor reclamantei, se constată că instanța de apel a dezlegat în mod corect aspectele pertinente și relevante invocate de către această parte iar susținerile recurentei, potrivit cărora nu se puteau solicita dobânzi legale de către reclamantă, sunt nefondate. Asupra cadrului legal și al temeiniciei pretențiilor formulate în prezentul dosar pronunțându-se în mod corespunzător curtea de apel.

Față de considerentele expuse, având în vedere și textele de lege invocate, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. - prin lichidator C. și de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 298 din 23 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2024.