ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2227/2022

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov – secția Civilă la 15.02.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. și intervenientul-forțat C., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumelor de 4.531,11 RON, reprezentând daune materiale și de 900.000 RON, cu titlu de daune morale și a penalităților în cuantum de 0,2%/zi de întârziere, cu cheltuieli de judecată. La 16.05.2017, D., E., prin reprezentanți legali D. și F., G., F. și H. au formulat cerere de intervenție principală, solicitând obligarea pârâtei la plata către D. a sumelor de 900.000 RON, reprezentând despăgubiri morale ca urmare a decesului fiicei sale și de 7.000.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale pentru vătămarea corporală suferită, către E. a sumei de 900.000 RON, reprezentând daune morale și către G., F. și H. a sumei de câte 200.000 RON pentru fiecare, cu titlu de despăgubiri morale; au mai solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de 4.950 RON, reprezentând despăgubiri materiale și de 4.950 RON/lună, cu titlu de prestație periodică către D.. Prin încheierea din 26.06.2017, Tribunalul Ilfov – secția Civilă a admis în principiu cererea de intervenție principală. Prin sentința civilă nr. 1337/02.05.2018, Tribunalul Ilfov – secția Civilă a admis în parte acțiunea și cererea de intervenție principală, a obligat pârâta să plătească reclamantului sumele de 540,80 RON, reprezentând daune materiale și de 450.000 RON, cu titlu de daune morale, intervenientei D. sumele de 4.950 RON, reprezentând daune materiale și de 450.000 RON, cu titlu de daune morale, intervenientei E. suma de 150.000 RON, cu titlu de daune morale, intervenienților G., F. și H. câte 100.000 RON pentru fiecare, cu titlu de daune morale; a obligat pârâta la plata către intervenienta D. a sumelor de 2.000.000 RON, cu titlu de daune morale și de 2.500 RON, cu titlu de prestație periodică lunară; a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata diferenței de 3.990,31 RON, cu titlu de daune materiale și cererea intervenienților de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere.

Împotriva acestei decizii, au declarat apel atât reclamantul și intervenienții, cât și pârâta. Prin decizia civilă nr. 91A/23.01.2019, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a admis apelurile, a schimbat în parte sentința atacată și a obligat pârâta să plătească cu titlu de daune morale sumele de 150.000 RON către reclamantul A., de 150.000 RON către interveninenta D., de 25.000 RON către intervenienta E., de 10.000 RON către intervenientul F., de 10.000 RON către intervenienta G. și de 10.000 RON către intervenienta H., penalități de întârziere de 0.2% pe zi, începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive până la data plății despăgubirilor și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamantul și intervenienții, cât și pârâta. Prin decizia nr. 2601/16.12.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant și intervenienți, a admis recursul pârâtei, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu motivarea că nu a fost examinată modalitatea în care tribunalul a analizat incidența art. 1.371 C. civ., referitoare la culpa la mărirea prejudiciului.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1330A/21.09.2021, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a admis apelurile, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta să plătească cu titlu de daune morale sumele de 150.000 RON către reclamantul A., de 150.000 RON către intervenienta D., de 25.000 RON către intervenienta E., de 10.000 RON către intervenientul F., de 10.000 RON către intervenienta G. și de 10.000 RON către intervenienta H., de 1.000.000 RON către intervenienta D. și a sumei de 1.250 RON, cu titlu de prestație periodică lunară, penalități de întârziere de 0,2% pe zi, începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive până la data plății despăgubirilor; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamantul și intervenienții, cât și pârâta. Prin memoriul lor de recurs, reclamantul și intervenienții au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au invocat nemotivarea deciziei atacate și au arătat că, la cuantificarea despăgubirilor morale, instanța de apel nu a analizat susținerile intervenientei D. privind imposibilitatea recuperării sale, lipsa activităților sociale pe care aceasta le avea înainte de producerea accidentului, ocuparea unui loc de muncă, reducând considerabil despăgubirile acordate acesteia. Recurenții au mai relevat că decizia recurată nu este motivată nici cu privire la susținerile lor vizând starea de fapt reținută printr-o hotărâre penală definitivă, în contextul în care instanța civilă este ținută de această decizie. Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., au afirmat că există autoritate de lucru judecat, cu privire la persoana făptuitorului și culpa exclusivă a acestuia, sens în care au făcut trimitere la decizia penală pronunțată în dosarul nr. x/2017, de către Curtea de Apel Ploiești – secția penală, prin care intervenientul-forțat a fost condamnat. În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac exercitate, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a criticat hotărârea recurată din perspectiva nemotivării, potrivit exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborat cu art. 6 C.E.D.O., dar și cu alte principii fundamentale ale procesului. Potrivit recurentei-pârâte, din motivarea deciziei reiese fie faptul că instanța de apel nu a stabilit corect situația de fapt, fie sunt prezentate motive vădit contradictorii. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată nu este motivată în privința daunelor morale, în condițiile în care instanța de apel nu face nicio referire la jurisprudență, fără a arăta criteriile obiective care au determinat pronunțarea soluției. Astfel, nu sunt dezvoltate motivele pentru care a considerat că sumele de câte 150.000 RON, acordate părinților victimei, sunt corespunzătoare și reflectă criteriile pe care le-a statuat jurisprudența constantă. În continuare, a arătat că în rejudecare instanța de apel a făcut doar aplicarea art. 1.371 C. civ., raportându-se însă la aceleași sume acordate anterior. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a evidențiat că, deși victima decedată nu purta centura de siguranță la momentul producerii evenimentului rutier, totuși, în rejudecare, instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 1.371 C. civ. atunci când a cuantificat despăgubirile morale pentru reclamant și intervenienți. În acest context, recurenta-pârâtă a subliniat că, dacă instanța de apel a redus la jumătate despăgubirea acordată persoanei vătămate, atunci același principiu trebuia avut în vedere și la stabilirea despăgubirilor pentru celelalte persoane fizice. De altfel, nici cu privire la reținerea unei culpe egale și concurente în sarcina intervenientei nu sunt prezentate argumentele corespunzătoare, instanța rezumându-se la înjumătățirea despăgubirilor acordate, în condițiile în care, în etapa apelului după casare, au solicitat reținerea unui anumit procent de culpă în sarcina intervenientei. Conchizând, a arătat că, în rejudecare, instanța de apel nu a mai avut în vedere la stabilirea despăgubirilor niciuna dintre deciziile pe care le-a evocat, în baza art. 50 din Norma C.S.A. nr. 23/2014, motiv pentru care dispoziția dată este eronată, ca urmare a unei interpretări eronate a mai multor norme legale. Recurentul-reclamant și recurenții-intervenienți au depus la dosar întâmpinare la recursul pârâtei, solicitând respingerea recursului acesteia. Recurenta-pârâtă a înregistrat la dosar întâmpinare la recursul reclamantului și intervenienților, prin care a invocat excepțiile netimbrării și nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului. Recurenții – persoane fizice – au răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepțiilor; de asemenea, recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare. În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor. Acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport, însă nicio parte nu a prezentat punctul de vedere. Prin încheierea din 20.09.2022, Înalta Curte a respins excepția netimbrării recursului declarat de reclamant și intervenienți, a prorogat discutarea excepției nulității recursului acestora, a admis în principiu recursurile și a stabilit termen în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ. Excepția nulității recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate a fost respinsă, pentru argumentele expuse în practicaua prezentei decizii. Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurenți, Înalta Curte reține următoarele: Recurentul-reclamant și recurenții-intervenienți au indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, precum și atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat. Circumscris primului motiv de nelegalitate, autorii căii de atac au susținut că, motivarea instanței de prim control judiciar a fost sumară, întrucât, la cuantificarea despăgubirilor nu au fost examinate susținerile referitoare la starea intervenientei D., respectiv imposibilitatea de recuperare, lipsa activităților sociale, ocuparea unui loc de muncă și dependența de echipamente medicale și de îngrijirea altei persoane. În subsecvența acestei critici, au mai relevat că instanța de apel nu a arătat motivele pentru care a respins susținerile părților referitoare la starea de fapt reținută printr-o hotărâre penală și nici pe cele cu privire la reținerea unei culpe egale și concurente în sarcina intervenientei, rezumându-se la înjumătățirea despăgubirilor acordate, în condițiile în care, în rejudecarea apelului după casare, au solicitat reținerea unui alt procent de culpă în sarcina intervenientei. Analiza deciziei recurate infirmă însă o atare teză, deoarece instanța de apel a analizat cauza, în raport cu legislația incidentă și cu probatoriul administrat, a indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, dezvoltând un raționament judiciar în concordanță cu soluția pronunțată. Înalta Curte notează că, nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea pot fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic. Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt statuate nu presupune respingerea fiecărui argument în parte dacă acesta nu corespunde situației reținute. Prin urmare, nu se poate constata drept o lipsă a motivării faptul că instanța de apel a reținut doar acele argumente care i-au susținut raționamentul judiciar, acestea fiind cele apreciate ca pertinente rezolvării cauzei. În acest sens, sub aspectul cuantificării daunelor morale și în acord cu îndrumările prin decizia de casare, instanța de apel a determinat, prioritar, în ce măsură sunt incidente prevederile art. 1.371 C. civ., privind culpa la mărirea prejudiciului. În considerarea acestor repere, instanța de apel a examinat cauza, în raport cu dispozițiile art. 1.371 C. civ. și ale art. 28 din Norma nr. 23/2014 și probele administrate, apreciind că din interpretarea acestora cele două persoane – D. și I. – au contribuit la mărirea prejudiciului prin ricoșeu, respectiv a prejudiciului direct, urmare a nerespectării obligației de a purta centura de siguranță, în conformitate cu art. 36 din O.U.G. nr. 195/2002. De aceea, nu poate fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că dispoziția de diminuare a daunelor este motivată. Următoarea chestiune criticată, integrată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se referă la existența autorității de lucru judecat cu privire la persoana făptuitorului și culpa exclusivă a acestuia, sens în care s-a făcut trimitere la decizia penală nr. 37/19.01.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel Ploiești – secția penală. Aceasta nu va mai fi analizată, în condițiile în care conform celor menționate în practicaua deciziei această critică nu a mai fost susținută. Pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat de recurenți nu fundamentează casarea deciziei atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamant și intervenienți ca nefondat. În privința recursului declarat de recurenta-pârâtă, instanța supremă reține că s-au invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă ipoteza vizând lipsa motivării deciziei și susține că instanța de apel nu a făcut nicio referire la jurisprudență, astfel că nu rezultă motivele pentru care a considerat că sumele de câte 150.000 RON, acordate părinților victimei I., sunt corespunzătoare și reflectă criteriile statuate de jurisprudență. Această critică este nefondată. Înalta Curte notează că nivelul daunelor morale a fost stabilit de instanța de apel, în urma propriei evaluări a consecințelor negative suferite în plan fizic, psihic și afectiv de către reclamant și intervenienți, a importanței valorilor lezate, a măsurii în care acestea au fost lezate și a intensității cu care aceștia au perceput consecințele evenimentului rutier, fiind individualizate valoric pe criterii de echilibru, echitate și rezonabilitate, consacrate de jurisprudența C.E.D.O. În funcție de aceste repere și raportându-se la jurisprudența în materie, sub aspectul cuantificării daunelor morale și reevaluarea acestora, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1.391 și ale art. 1.371 C. civ., în condițiile reținerii culpei la mărirea prejudiciului a victimei I., argumentând că acordarea sumei de câte 150.000 RON pentru părinți, respectiv a sumei de 25.000 RON pentru sora acesteia și a câte 10.000 RON pentru bunicii victimei întrunește condițiile de rezonabilitate. Înalta Curte constată că dispoziția dată de instanța de apel sub acest aspect este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține existența unei nemotivări, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. Un alt set de critici invocate, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 1.371 C. civ., în ce privește stabilirea despăgubirilor morale pentru părinții persoanei decedate, respectiv ceilalți intervenienți. În acest sens, sub aspectul cuantificării daunelor morale acordate persoanelor fizice, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel trebuia să aplice același principiu de reducere la jumătate a despăgubirilor acordate persoanelor fizice, ca și în cazul intervenientei D.. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1.371, raportat la art. 1.391 C. civ. au fost corect aplicate, instanța de apel, stabilind un just echilibru între prejudiciul suferit și reparația acordată, astfel cum a rezultat din circumstanțele cauzei și probele administrate de părți, a căror analiză este exclusă în această etapă procesuală. Din această perspectivă, se impune precizarea că, în considerarea specificului acestei căi de atac, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei stabilite în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., referitoare exclusiv la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Pentru considerentele arătate, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile reclamantului și intervenienților, precum și recursul pârâtei.