ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2624/2021

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2624/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamantele au solicitat plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

În drept, au invocat dispozițiile art. 194, art. 451 C. proc. civ., art. 1349, art. 1381-1395 C. civ. și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017.

Prin sentința civilă nr. 3366 din 18.10.2019, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamante, a fost obligată pârâta la plata sumei de 200.000 RON daune morale către reclamanta A. și la plata sumei de 200.000 RON cu titlu de daune morale către reclamanta B., precum și la plata unei prestații periodice de 500 RON lunar, începând cu data de 27.06.2017 până la majorat.

A fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind acordarea penalităților de întârziere și a fost obligată pârâta la plata sumei de 5.950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.

Prin încheierea nr. 58A din 7 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins, ca nefondată, cererea de reexaminare formulată de petentele A. și B., prin reprezentant legal, împotriva modului în care a fost stabilită taxa judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 1556A/2020 din 13 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a anulat, ca netimbrat, apelul formulat de reclamante și s-a respins, ca nefondat, apelul promovat de pârâtă.

Totodată, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, s-a dispus obligarea reclamantei A. la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 26.900 RON, aferente cererii de chemare în judecată, precum și obligarea reclamantei B., prin reprezentant A. la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 28.205 RON, aferente cererii de chemare în judecată.

Instanța a stabilit că dispozitivul deciziei constituie titlu executoriu și se comunică organelor prevăzute de art. 41 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 în vederea punerii în executare.

De asemenea, a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei-pârâte de obligare a intimatelor-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru pentru faza procesuală a fondului au formulat cerere de reexaminare apelantele-reclamante, care prin încheierea nr. 106 din 9 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Potrivit recurentelor-reclamante, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează obligația achitării taxelor judiciare de timbru, clasificând în mod greșit cererea de chemare în judecată ca fiind o acțiune cu caracter timbrabil.

Recurentele-reclamante au arătat că în mod greșit instanța de apel a dispus obligarea acestora la plata taxei judiciare de timbru pentru faza procesuală a fondului, întrucât, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, acțiunea în răspundere civilă delictuală decurgând dintr-o cauză penală.

Recurentele-reclamante susțin că soluția de clasare a dosarului penal a privit exclusiv imposibilitatea continuării cercetărilor penale, având în vedere că decesul făptuitorului reprezintă una din cauzele care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, iar potrivit considerentelor Deciziei Curții Constituționale a României nr. 387/2015 s-a stabilit că nu poate fi aplicat un tratament juridic diferit persoanelor care se află în aceeași situație juridică, respectiv solicită recuperarea prejudiciului suferit ca urmare a săvârșirii unei fapte care constituia infracțiune la data săvârșirii, dar care nu mai face obiectul acțiunii penale.

Așadar, recurentele-reclamante au susținut că nu pot fi obligate la plata taxei judiciare de timbru în acțiunea civilă ce decurge din cauza penală în care, deși s-a constatat fără echivoc că autorul accidentului a săvârșit fapta, acesta nu a putut fi tras la răspundere penală pentru motivele arătate anterior, neimputabile persoanelor vătămate și care nu lipsesc societatea de asigurare pârâtă de obligația reparării prejudiciului produs.

Lipsa sancțiunii penale nu conduce în astfel de cauze la exonerarea persoanelor răspunzătoare de repararea prejudiciului, atât timp cât s-a stabilit culpa exclusivă a asiguratului său în producerea accidentului rutier în care reclamantele au suferit vătămări.

În ceea ce privește caracterul netimbrabil al cererii de apel, recurentele-reclamante susțin că trebuiau scutite de obligația achitării taxei judiciare de timbru, întrucât sunt incidente dispozițiile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013.

Recurentele-reclamante susțin că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., fiind aplicabile prevederile art. 11 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 132/2017 și că se impune suportarea în integralitate a cheltuielilor de judecată de către intimata-pârâtă, inclusiv a taxelor judiciare de timbru la care au fost obligate de instanța de apel, având în vedere că tribunalul a admis în integralitate capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.

Totodată, la 21 decembrie 2020, împotriva aceleiași decizii, pârâta C. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Totodată, în situația în care se va dispune desființarea titlului executoriu reprezentat de decizia atacată, recurenta-pârâtă a solicitat întoarcerea executării silite în temeiul art. 723 alin. (1) C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată este nemotivată pe aspectul daunelor morale, în condițiile în care argumentele instanței impun raportarea la jurisprudență, legea neoferind criterii obiective, iar instanța de apel nu face nici măcar o referire la aceasta. Practic, recurenta-pârâtă consideră că nu pot fi astfel cunoscute motivele reale pentru care instanța de apel a considerat că sumele de câte 200.000 RON acordate de prima instanță reclamantelor sunt corespunzătoare și reflectă criteriile pe care le-a statuat jurisprudența constantă.

Recurenta-pârâtă a susținut că în evaluarea prejudiciului moral nepatrimonial instanța de apel a reținut în motivarea soluției faptul că dispozițiile art. 1391 alin. (2) C. civ. instituie o prezumție relativă în ceea ce privește durerea încercată suportată de ascendenți, descendenți și frații victimei urmarea decesului victimei.

Totodată, recurenta-pârâtă subliniază că instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere o serie de împrejurări în funcție de care se apreciază despăgubirile pentru prejudiciul personal nepatrimonial, respectiv faptul că suntem în prezența unei fapte săvârșite sub forma culpei, dacă persoanele prejudiciate depindeau de victimă, dacă erau minore în stare nevoie, dacă aveau tulburări sufletești dovedite cu rapoarte psihologice care să arate dimensiunea traumei suferite.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că soluția instanței de apel este greșită, ca urmare a unei interpretări eronate a mai multor norme legale, inclusiv a neobservării regulilor privind concursul dintre norma generală și norma specială.

Potrivit recurentei-pârâte, nici instanța de fond și nici instanța de apel nu s-au raportat deloc la jurisprudența relevantă în materie, cuantificarea daunelor morale realizându-se exclusiv în baza propriilor aprecieri pur subiective, fără o raportare concretă la toate deciziile jurisprudențiale invocate în apărare.

Recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de apel în analiza daunelor morale ar fi trebuit să se raporteze și la elemente de natură obiectivă. Jurisprudența în materie a reținut că și în privința daunelor morale, definite că obiect al obligației de dezdăunare pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea, nesocotirea sau atingerea unor drepturi nepatrimoniale, instanța de judecată trebuie să recurgă, în vederea identificării și evaluării acestei categorii de daune, la criterii obiective, singurele în măsură să ofere caracterul justificat al daunelor și natura controlată a acestora.

Astfel, recurenta-pârâtă consideră că suma acordată cu titlu de daune morale este deosebit de mare, creând o discrepanță majoră între cuantumul acordat intimaților și cel acordat altor victime prin ricoșeu în situații similare.

De altfel, a susținut recurenta-pârâtă, instanța de apel nu a avut în vedere nici jurisprudența CEDO în cazuri similare. Curtea Europeană, în practica sa, a arătat adesea faptul că important este principiul echității în materia daunelor morale, astfel încât, pe de o parte, fiecare persoană să primească o satisfacție echitabilă, iar, pe de altă parte, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a interpretat greșit prevederile legale referitoare la prestația periodica acordata minorei, respectiv art. 499 alin. (1) C. civ., potrivit căruia atât mama, cât și tatăl minorei aveau aceeași obligație față de aceasta. Or, din raționamentul instanței de apel rezultă că numai tatăl era obligat sa întrețină minora.

Evocând dispozițiile art. 15 alin. (4) și (5) și art. 21 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, recurenta-pârâtă a susținut că aceste texte de lege nu se referă clar și la prestații periodice care pot fi stabilite și pe care asigurătorul să le plătească. Mai mult, recurenta invocă și Norma ASF nr. 23/2014, cu caracter special față de dispozițiile C. civ., care nu prevede renta ca modalitate de despăgubire.

În acest context, recurenta-pârâtă a invocat practica instanței supreme, redând considerentele deciziei nr. 983/2018 a ICCJ secția I Civilă, prin care apreciază că dezlegarea dată prin hotărârea indicată este una corespunzătoare textelor de lege evocate anterior.

La 16 martie 2021, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul reclamantelor, prin care a invocat excepția netimbrării cererii de recurs, iar, în subsidiar, a solicitat a se pune în vedere recurentelor-reclamante să timbreze cererea de chemare în judecată în raport de despăgubirile solicitate. Totodată, recurenta-pârâtă a invocat și excepția nulității cererii de recurs, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia.

La 19 martie 2021, recurentele-reclamante au formulat întâmpinare la recursul pârâtei, prin care au invocat excepția nulității recursului motivând că argumentele din cererea de recurs nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 23 martie 2021, recurentele-reclamante au depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtă, prin care au solicitat respingerea excepției netimbrării și nulității recursului invocate de recurenta-pârâtă, înlăturarea apărărilor recurentei-pârâte și admiterea recursului reclamantelor.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 iunie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, Înalta Curte a respins excepțiile nulității recursurilor și a netimbrării recursului declarat de reclamante, a admis în principiu recursul declarat de reclamante și pârâtă și a stabilit termen de judecată la data de 7 decembrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recursul declarat de reclamantele A. și B., prin reprezentant legal, este nefondat.

Recurentele-reclamante invocă motivele prevăzute de art. 488 alin. (5), (6) și 8 din C. proc. civ., privind nelegalitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel, care a dispus anularea apelului acestora ca netimbrat și obligarea la plata taxei judiciare de timbru aferente acțiunii introductive.

Recurentele critică soluția instanței de apel, susținând că ar fi trebuit să dea efecte principiului disponibilității procesuale, întrucât pârâta nu a criticat sentința primei instanțe sub aspectul îndeplinirii obligației de timbrare de către reclamante, și, mai mult, a susținut, prin propria cale de atac a apelului, aceeași poziție procesuală cu a apelantelor-reclamante, respectiv incidența cauzei legale de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru, prevăzută de art. 28 coroborat cu art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

Aceste critici încadrate în motivul prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vor fi înlăturate, cu motivarea că cererile adresate instanțelor judecătorești, inclusiv căile de atac, se timbrează, dacă legea nu prevede altfel, iar netimbrarea atrage anularea cererii în condițiile legii, din această perspectivă decizia instanței de apel fiind legală.

Excepția prin intermediul căreia se invocă neregularitatea introducerii căii de atac privind timbrajul este o excepție de procedură absolută, în sensul art. 246 alin. (1) C. proc. civ., ce poate fi invocată de instanță din oficiu, determinarea taxelor judiciare de timbru pentru cererile introduse la instanțele judecătorești fiind atributul instanței de judecată, potrivit art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, motiv pentru care poziția procesuală a pârâtei în sensul caracterului netimbrabil al cererii de chemare în judecată și neinvocarea excepției nulității apelului erau lipsite de relevanță.

De altfel, regula este cea a timbrării acțiunilor în justiție, excepțiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor, în virtutea art. 7 din C. proc. civ., instanța având îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind îndeplinirea obligațiilor părților din proces.

Mai mult, dispozițiile imperative ale art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 instituie expres prerogativa instanțelor care soluționează calea de atac ordinară sau extraordinară de a dispune, din oficiu, darea în debit a părții, atunci când se constată neplata taxelor judiciare de timbru în cuantumul prevăzut de lege în fazele anterioare.

În motivarea căii extraordinare de atac, recurentele reiterează argumentele care au primit o dezlegare prin soluționarea cererilor de reexaminare, privind modul de stabilire a taxelor judiciare de timbru aferente apelului și cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013.

Astfel, se susține incidența dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, privind scutirea de la obligația de timbrare în acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac ordinare și extraordinare, referitoare la cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând din acestea.

Se motivează că acțiunea introductivă având ca obiect daune materiale și morale decurge din cauza penală nr. 949/P/2017 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Oltenița, clasată urmare a decesului conducătorului auto vinovat pentru producerea accidentului rutier, soldat cu decesul unui membru al familiei reclamantelor, în temeiul art. 16 lit. f) C. proc. pen.

Înalta Curte reține că prin Decizia de recurs in interesul Legii nr. 7/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 137 din 24.02.2015, s-a statuat că partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul recursului. Deși instanța supremă a pronunțat hotărârea menționată, cu putere obligatorie, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, care nu mai sunt în vigoare, având în vedere că aceleași dispoziții privind reexaminarea se regăsesc și în conținutul art. 39 din actualul act normativ în vigoare privind taxele judiciare de timbru, pentru identitate de rațiune, își păstrează actualitatea.

Astfel, criticile recurentelor relative la modul de stabilire a taxelor judiciare de timbru la fond nu pot face, de principiu, obiectul controlului judiciar, întrucât legiuitorul a instituit o procedură și o cale specială de atac a reexaminării, prin dispozițiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013.

Recurentele, care și-au valorificat procesual dreptul de a invoca incidența cauzei legale de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru, au primit o dezlegare definitivă prin pronunțarea încheierilor de reexaminare, nemaiavând posibilitatea legală de a repune în discuție înlăturarea obligației de timbrare și în calea extraordinară de atac a recursului.

De altfel, recurentele își structurează criticile cu referire directă la pretinsa nelegalitate a soluțiilor pronunțate în reexaminare, deși împotriva unei astfel de încheieri nu se mai poate exercita vreo cale de atac de reformare, nici pe cale separată și nici odată cu fondul, iar obiectul recursului, indicat potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., se limitează, sub aspectul învestirii, la decizia civilă nr. 1556A/2020, nici din acest motiv criticile neputând fi primite.

Recurentele mai invocă vătămarea suferită prin încălcarea principiului egalității de drepturi și prin obstrucționarea accesului la justiție, urmare a interpretării neunitare a dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

Recurentele invocă, în susținerea acestui motiv, o hotărâre pronunțată de instanța supremă, într-o decizie de speță, citând un fragment din considerentele acesteia privind semnificația "cauzei penale", în verificarea caracterului timbrabil al acțiunii soluționate.

Nici acest argument nu poate conduce la concluzia nelegalității deciziei recurate, în sistemul constituțional românesc hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele judiciare ordinare nefiind un izvor formal de drept.

De altfel, recent, Înalta Curte a pronunțat Decizia RIL nr. 22/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 1168 din 9.12.2021, prin care sesizarea privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, în cauzele în care ca urmare a decesului făptuitorului se pronunță o soluție de clasare de către procuror, a fost respinsă ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiția existenței unei practici judiciare neunitare.

Nu se poate susține nelegalitatea deciziei atacate, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin încălcarea dreptului de acces liber la justiție și a garanțiilor procesului echitabil, recurentele valorificând efectiv procedura legală, desfășurată în fața unei instanțe imparțiale și independente, pentru a contesta modul de stabilire a taxelor judiciare de timbru în cauza dedusă judecății.

Urmare a pronunțării instanței de reexaminare asupra încadrării cererii de chemare în judecată în categoria acțiunilor timbrabile, potrivit criteriilor de clasificare stabilite de legiuitor în cuprinsul O.U.G. nr. 80/2013 și a inaplicabilității în speță a dispozițiilor privind scutirea reclamantelor de la plata taxelor de timbru, aspectele dezlegate nu mai puteau fi repuse în discuție în fața instanței de apel și nici, ulterior, cenzurate în recurs, sub pretextul contestării măsurii de anulare a apelului ca netimbrat și a aplicării măsurii de dare în debit pentru plata taxelor de timbru datorate în primă instanță.

Recurentele își întemeiază recursul și pe efectele obligatorii ale Deciziei nr. 387/2015 pronunțate de Curtea Constituțională a României, care a stabilit că dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 sunt constituționale în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile referitoare la despăgubiri civile pentru prejudicii materiale și morale decurgând dintr-o cauză penală, în condițiile în care fapta cauzatoare de prejudicii, la momentul săvârșirii acesteia, era prevăzută ca infracțiune.

Recurentele arată că deși decizia menționată a avut în vedere ipotezele tranzitorii și dezincriminarea faptei care constituia infracțiune la data săvârșirii acesteia, se păstrează rațiunea din cuprinsul motivării și pentru situația în care infracțiunea comisă de autorul accidentului rutier nu mai formează obiectul acțiunii penale, din motive independente de conduita reclamantelor.

Nici această critică nu poate fi reținută, relevante fiind paragrafele 23, 24, 28 și 29 din Decizia Curții Constituționale nr. 177/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 19.05.2021, prin care s-a decis că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Astfel, instanța de contencios constituțional a motivat că situația invocată de autorii din cauza respectivă, în care își găseau incidența dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. -la care se raportează și recurentele din această cauză - în temeiul cărora acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată, întrucât a intervenit decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică, are în vedere natura contractuală a relațiilor dintre asigurător și persoanele asigurate, dar și prevederile art. 2224 alin. (2) C. civ., litigiul dintre persoana prejudiciată și societatea de asigurare având un caracter civil și nu penal.

În consecință, Curtea Constituțională reține că scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, în această ipoteză, ar fi reclamat reglementarea unui motiv distinct de scutire de la plata taxei judiciare de timbru de către legiuitor, nefiind incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, care conțin condiția calificării cauzei ca fiind una penală, ceea ce presupune că nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, nu sunt fondate nici criticile recurentelor privind nerespectarea jurisprudenței obligatorii a Curții Constituționale.

De altfel, instanța de apel care a pronunțat hotărârea criticată, nu putea reveni asupra modalității de stabilire a taxelor judiciare de timbru, verificând doar îndeplinirea obligației procesuale de timbrare care revenea reclamantelor și pronunțându-se asupra sancțiunii prevăzute de lege pentru neîndeplinirea acesteia.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că accesul liber la justiție nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiții de formă și fond impuse de legiuitor. Astfel, asigurarea egalității în fața justiției și a accesului liber la justiție cuprinde și componenta privitoare la cheltuielile judiciare, printre care și taxa judiciară de timbru (e.g. Decizia Curții Constituționale nr. 433/2019 publicată în Monitorul Oficial nr. 842 din 16.10.2019)

Recurentele formulează, în cadrul recursului, și solicitarea suportării de către pârâtă, în integralitate, a cheltuielilor de judecată reprezentând taxele judiciare de timbru aferente cererii de chemare în judecată, la care au fost obligate în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013. Recurentele își fundamentează cererea pe dispozițiile speciale ale art. 11 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 132/2017 și art. 22 alin. (7) din Normele ASF nr. 20/2017 incidente asupra raporturilor juridice dintre părți.

În această privință, Înalta Curte constată că singura critică de nelegalitate, care va fi înlăturată, este legată de lăsarea nesoluționată a acestei cereri de către instanța sesizată cu soluționarea reexaminării, în dosarul nr. x/2018, ulterior pronunțării deciziei ce formează obiectul căii extraordinare de atac, depășindu-se limitele învestirii stabilite în recurs, cheltuielile de judecată aferente judecății în primă instanță, putând fi, de altfel, solicitate de reclamante și pe cale separată.

Prin urmare, astfel cum rezultă din considerentele anterioare, recurentele-reclamante nu au demonstrat incidența niciuneia dintre ipotezele cazurilor de nelegalitate, de strictă interpretare, prevăzute prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 sau 8 C. proc. civ.

Recursul declarat de pârâta C. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., este nefondat.

Critica recurentei privind lipsa motivelor pentru care i s-a respins apelul, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată.

În cauză, se constată că instanța de prim control judiciar a respins apelul pârâtei, în calitate de asigurător de răspundere civilă, a menținut cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral acordat de prima instanță, aplicând criteriile obiective consacrate de jurisprudența națională și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cu care trebuie să stabilească un echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Instanța de apel confirmând soluția primei instanțe asupra cuantumului despăgubirilor morale, a reținut caracterul compensatoriu, respectiv de asigurare prin acordarea acestor daune a unei satisfacții echitabile și a unei reparații pentru prejudiciul personal nepatrimonial suferit de reclamante.

Motivarea instanței de apel conține o descriere, la nivel teoretic, a criteriilor obiective aplicabile într-un astfel de litigiu, criterii care nu au suport normativ, fiind o creație a practicii și jurisprudenței, respectiv consecințele negative psihice, intensitatea cu care au fost percepute urmările și măsura în care a fost afectată situația familială și socială a reclamantelor la nivel subiectiv.

Așadar, contrar criticilor recurentei, instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului pârâtei, menținând în mod just cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral acordat de prima instanță.

În acest context, împrejurarea că recurenta-pârâtă nu este de acord cu motivarea instanței de apel, nu echivalează cu incidența unei nemotivări a hotărârii și nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziții legale va fi respinsă ca nefondată.

Cât privește critica recurentei-pârâte privind cuantumul "deosebit de mare" al daunelor morale acordate reclamantelor cu încălcarea jurisprudenței la care se face trimitere în legislația terțiară privind asigurarea RCA, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceasta nu poate face obiectul analizei în calea de atac a recursului, deoarece nu sunt relevate criticile de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate, prin evocarea greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel și indicarea normele de drept material încălcate sau aplicate greșit.

Susținerile recurentei-pârâte relevă, de fapt, nemulțumirea exprimată privind cuantumul daunelor morale menținute de către instanța de apel urmare a evaluării eronate a situației de fapt, a probelor administrate și jurisprudenței, prezentând aspecte de ordin teoretic aplicabile într-un mod general în stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciile morale, fără, însă, a se arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apelul pârâtei și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

Prejudiciul prin ricoșeu sau reflectare invocat de reclamante este prejudiciul suferit în calitate de victime indirecte, cauzat de prejudiciul inițial provocat direct și nemijlocit prin fapta ilicită dedusă judecății, constând în lezarea sentimentelor de afecțiune față de respectiva victimă imediată și de pierderile economice suferite.

Această posibilitate a acordării de despăgubiri victimelor prin ricoșeu pentru durerea provocată exclusiv de decesul victimei este reglementată în art. 1391 alin. (2) din C. civ.

Din examinarea acestui text legal rezultă următoarele: a) prejudiciul efectiv suferit de victimele prin ricoșeu poate fi reparat pe cale pecuniară numai dacă este cauzat de decesul victimei imediate a accidentului rutier; b) sunt expres menționate persoanele îndreptățite, desemnate prin relația de rudenie sau de afecțiune pe care o aveau față de victimă, condiții care, în ce privește situația reclamantelor, nu sunt contestate de recurenta-pârâtă.

Criticile recurentei, subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă și la stabilirea prestației periodice acordate reclamantei minore, invocându-se ignorarea dispozițiilor art. 499 alin. (1) C. civ. privind obligația solidară a părinților de a asigura întreținerea copilului minor, educația, învățătura și pregătirea sa profesională, în sensul că, în viziunea instanței de apel doar tatăl (victima accidentului) ar fi avut obligația de întreținere.

Instanța de apel, în verificarea legalității și temeiniciei sentinței, s-a raportat, în mod corect, la dispozițiile legale incidente, reținând că, la data intervenirii decesului, victima accidentului era unicul întreținător al familiei, care asigura traiul zilnic din veniturile realizate din muncă, mama minorei fiind casnică.

Prin urmare, prestația periodică a fost stabilită în raport cu contribuția victimei accidentului și natura prejudiciului, în coordonatele art. 1385 alin. (2) C. civ. privind producerea prejudiciului viitor.

În același timp, recurenta ridică problema raportului dintre legea generală și legea specială, în sensul că legea specială se aplică în domeniul restrâns, special determinat și limitat la cazurile expres stabilite, regulă care ar fi fost nesocotită de instanța de apel.

Recurenta face apel la dispozițiile speciale ale art. 21 alin. (4) și art. 15 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 54/2016 privind domeniul răspunderii societății de asigurare, care nu prevăd expres și acoperirea prejudiciului prin stabilirea unei prestații periodice, însă, în această privință, se reține că în lipsa unei prevederi legale care să excludă acest mijloc de reparație a prejudiciului, legea specială se completează cu legea generală pentru aspectele nereglementate, soluția instanței de apel fiind corectă.

Instanța de apel s-a raportat corect atât la dispozițiile speciale ale art. 12 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 54/2016 privind obiectul și limitele răspunderii societății de asigurare, în temeiul poliței RCA, cât și în completare la dispozițiile de drept comun ale art. 1393 alin. (1) și ale art. 1385 alin. (2) C. civ.

În ceea ce privește "dezdăunarea", respectiv stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie să se aibă în vedere principiile și reglementarea specifică răspunderii civile delictuale.

Cum actul normativ special care reglementează răspunderea asigurătorului RCA nu conține o reglementare detaliată și contrară, el trebuie considerat că se completează cu dispozițiile din C. civ., care, conform art. 2 alin. (2) constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale.

Art. 1385 și următoarele din C. civ. reglementează, la nivel de principiu, întinderea reparației (faptul că prejudiciul trebuie reparat integral) și formele reparației, inclusiv prin prestații, periodice, dacă prejudiciul are caracter de continuitate.

De altfel, instanța de apel a confirmat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe, prin respingerea apelului pârâtei, care în prima cale de atac devolutivă s-a limitat la criticile privind lipsa unor dovezi corespunzătoare, administrate de reclamante, cu referire la exercitarea dreptului la pensie de urmaș, precum și la nivelul întreținerii din partea defunctului în timpul vieții acestuia.

Prin urmare, pârâta își schimbă conținutul și natura criticilor valorificate prin apel, în sensul invocării inexistenței temeiului legal al pretențiilor direct în recurs, cu încălcarea interdicției instituite prin dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Nici referirea recurentei din finalul cererii de recurs la o hotărâre pronunțată de instanța supremă într-o decizie de speță, în care se analizează alte texte legale, din acte normative care nu mai sunt în vigoare, nu poate conduce la o altă concluzie, nefiind cazul unei jurisprudențe actuale, constante și consistente în sensul menționat de recurentă.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantele A. și B., prin reprezentant legal A., precum și de pârâta C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1556A/2020 din 13 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cu consecința menținerii hotărârii recurate, neavând obiect cererea de întoarcere a executării, în temeiul art. 723 alin. (1) C. proc. civ., formulată recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantele A. și B., prin reprezentant legal A., precum și de pârâta C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 1556A/2020 din 13 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 decembrie 2021.