ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 199/2021
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 199/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)
Ședința publică din data de 3 februarie 2021
Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:
Prin cererea înregistrată la 8 martie 2019 pe rolul Tribunalul Ilfov, secția Civilă sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S.A. și cu intervenientul G., au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata următoarelor sume: 150.000 euro pentru A., reprezentând daune morale pentru decesul tatalui său, H.; 150.000 euro pentru B., cu titlu de daune morale pentru decesul soțului său, H.; 150.000 euro pentru C., reprezentând daune morale pentru decesul tatalui său, H.; 150.000 euro pentru D., cu titlu de daune morale pentru decesul tatalui său, H. și 100.000 euro pentru E., reprezentând daune morale pentru decesul bunicului său, H..
De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata unor penalități de 0,2 % pe zi de intârziere, calculate de la data introducerii cererii de chemare in judecată - 05 martie 2019, conform art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, precum și actualizarea despăgubirii acordate cu rata inflației, incepând cu data introducerii acțiunii, respectiv 05 martie 2019.
Prin sentința nr. 3389 din 23 octombrie 2019, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să plătească suma de 70.000 RON, cu titlu de daune morale către reclamanta B. (soție), suma de 70.000 RON, cu titlu de daune morale către reclamantul A. (fiu), suma de 70.000 RON, cu titlu de daune morale către reclamantul C. (fiu), suma de 70.000 RON, cu titlu de daune morale către reclamanta D. (fiică) și suma de 35.000 RON, cu titlu de daune morale către reclamanta E. (nepoată), toate aceste sume urmând a fi actualizate în raport cu rata inflației.
Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 662/A din 24 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
Împotriva acestei decizii, A., E., B., D. și C. au declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.
În motivare, recurenții au reiterat situația de fapt, au prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și au susținut, în esență, că în mod neîntemeiat a stabilit instanța de apel în sarcina victimei H. o culpă privind producerea rezultatului accidentului rutier, încălcând astfel cele statuate prin hotărârea definitivă pronunțată în cadrul dosarului penal, în care se reține culpa exclusivă a intervenientului.
În opinia autorilor căii de atac, având în vedere că daunele morale sunt acordate pe baza jurisprudenței din România, conform dispozițiilor art. 50 alin. (2) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, dar și că instanța de apel a luat în considerare doar jurisprudența depusă de către intima-pârâtă, fără a face referire și la jurisprudența depusă de ei, decizia curții de apel este dată cu încălcarea articolului de lege sus-menționat.
În final, recurenții au susținut că, în condițiile în care la 4 februarie 2019 au transmis pârâtei o cerere de despăgubire, cu privire la care nu au primit niciun răspuns, se impune obligarea acesteia la plata penalităților de 0,2 % pe zi de întârziere, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la plata efectivă a sumelor datorate, conform art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.
În drept, au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.
La 22 octombrie 2020 intimata-pârâtă S.C. F. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării și a susținut că memoriul de recurs nu cuprinde critici de nelegalitate.
În ședința publică de la 3 februarie 2021, Înalta Curte a respins excepția netimbrării și a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității recursului, asupra căreia, pronunțându-se cu prioritate în conformitate cu dispozițiile art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 C. proc. civ., reține următoarele:
Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și acesta presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.
Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în noul C. proc. civ. în art. 457.
Potrivit art. 24 C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, iar potrivit art. 27 din același cod, hotărârile rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul.
În speță, reclamanții au învestit Tribunalul Ilfov la 8 martie 2019 cu o cerere în materia asigurărilor, întemeiată pe dispozițiile C. civ., ale Legii nr. 136/1995 și ale Normei A.S.F. nr. 23/2014, solicitând obligarea asiguratorului S.C. F. S.A. la plata daunelor morale pentru moartea soțului/rudei lor, ca urmare a accidentulul provocat de intervenientul forțat G., care încheiase cu pârâta o poliță de asigurare de răspundere civilă.
Având în vedere că procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, în speță sunt incidente dispozițiile art. 483 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 sus-menționată.
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j3), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."
Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 662/A din 24 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în apel, într-o cerere pronunțată în materia asigurărilor.
Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, decizia atacată este una definitivă, nesupusă recursului.
Apărările recurenților în sensul că litigiul nu privește materia asigurărilor nu pot fi primite, fiind contrazise chiar de dispozițiile legale invocate prin cererea de chemare în judecată, respectiv Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, care reglementează activitatea de asigurare ce se desfășoară sub forma asigurărilor de viață și a celor generale, facultative sau obligatorii și Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.
Prin urmare, în condițiile în care recurenții-reclamanți au solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în temeiul art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995 și al art. 24 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, nu pot susține cu temei că litigiul nu vizează materia asigurărilor.
În plus, instanța supremă invocă și dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 13 din 18 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1309/2020, decizie în care s-au reținut următoarelel în considerentul nr. 61:
"În prezent, asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto este reglementată de dispozițiile Legii nr. 132/2017, care transpune prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 263 din 7 octombrie 2009, precum și prevederile art. 21 alin. (2) și art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Directiva Solvabilitate II), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 335 din 17 decembrie 2009. Potrivit normelor europene, statele membre ale Uniunii Europene au obligația de a asigura cadrul legal necesar pentru ca toți proprietarii și deținătorii de vehicule care se află în mod obișnuit pe teritoriul lor să încheie cu o companie de asigurări contracte care să garanteze răspunderea civilă pentru pagubele produse de aceste vehicule."
De asemenea, relevanță din perspectiva naturii juridce a litigiului dedus judecății de față prezintă și următoarele copnsiderente ale aceleiași decizii:
« 65. De altfel, natura și conținutul raporturilor juridice dintre părțile litigante (terțul păgubit reclamant - asigurătorul pârât - asiguratul intervenient forțat/pârât) au primit o clarificare de principiu și în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a reținut că recunoașterea legitimării procesuale active a persoanei păgubite, terț față de raportul juridic de asigurare, reprezintă o consacrare a principiului protecției terțului păgubit (paragraful 56).
În sensul amintit, trebuie precizat faptul că în Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 mai 2000, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 181 din 20 iulie 2000, în materia asigurării de răspundere civilă rezultată din circulația autovehiculelor, astfel cum a fost modificată, după intrarea în vigoare a Regulamentului (CE) nr. 44/2001, prin Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 149 din 11 iunie 2005, legiuitorul comunitar nu numai că a prevăzut, la art. 3, atribuirea în cadrul ordinii juridice a statelor membre a unui drept de acțiune directă al părții vătămate împotriva întreprinderii de asigurare, ci s-a referit în mod expres, în considerentul 24 din norma de modificare, și la art. 9 alin. (1) lit. b) și art. 11 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care privesc normele de competență în materia asigurărilor, cu ocazia menționării dreptului persoanei vătămate de a intenta o acțiune în justiție împotriva asigurătorului în fața instanței de la locul unde aceasta își are domiciliul.
În Hotărârea Curții Europene de Justiție din 13 decembrie 2007, pronunțată în Cauza C-463/06 FBTO Schadeverzekeringen NV împotriva lui Jack Odenbreit, se arată că, în aplicarea normei de competență prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, nu este exclusă o calificare, în dreptul național, a acțiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, ca acțiune în răspundere delictuală, care privește un drept exterior raporturilor juridice cu caracter contractual. Natura acestei acțiuni în dreptul național nu are nicio relevanță pentru aplicarea dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 44/2001, singura condiție pe care art. 11 alin. (2) din acest act normativ o impune aplicării respectivei norme de competență fiind ca acțiunea directă să fie prevăzută de dreptul național.
Cu alte cuvinte, în litigiile în care pârâta societate de asigurare este chemată să acopere prejudiciul în locul persoanei vinovate de producerea accidentului, în limitele contractului de asigurare, în baza fostului art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, respectiv în baza art. 22 din Legea nr. 132/2017 în vigoare, acțiunea promovată de persoana vătămată împotriva asigurătorului poate fi intitulată "acțiune în răspundere delictuală".
Reiese faptul că importante sunt consecințele acțiunii directe a persoanei vătămate împotriva asigurătorului, iar nu titulatura agreată de dreptul național sub acest aspect cu privire la dreptul exterior raporturilor juridice cu caracter contractual.
Se mai observă că, în astfel de litigii, instanțele nu sunt învestite doar cu stabilirea răspunderii civile delictuale, ci și cu cereri complexe de antrenare a răspunderii contractuale a asigurătorului, derivând din contractul de asigurare RCA.»
În consecință, față de argumentele din evocata decizie pronunțată în recursul în interesul legii, obligatorii potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., este dincolo de orice îndoială că litigiul dedus judecății de față este un litigiu în materia asigurărilor, care, raportat la data sesizării instanței, nu este supus recursului.
Având în vedere considerentele expuse în precedent, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a, raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenții-reclamanți A., E., B., D. și C. împotriva deciziei civile nr. 662/A din 24 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 februarie 2021.