ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 820/2022

Ședința publică din data de 6 aprilie 2022

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19 aprilie 2018 pe rolul Tribunalului Ilfov, sub număr de dosar nr. x/2018, reclamanții A. și B. au formulat acțiune în pretenții, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și intervenientul forțat D., solicitând instanței obligarea pârâtei la plata 1. diferenței de despăgubiri morale pentru prejudiciul încercat prin decesul numitului E., având în vedere cererea de despăgubiri și plata parțială efectuată de pârâtă, respectiv pentru A. suma de 448.000 RON cu titlu de daune morale în calitate de soție a victimei și suma de 1.522 RON cu titlu de daune materiale și pentru B. suma de 464.000 RON cu titlu de daune morale în calitate de fiu al victimei, 2. obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în procent de 0,2% pe zi de întârziere calculate asupra sumelor neachitate de la data de 13.11.2018 și până la plata efectivă conform art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, cheltuielile de judecată urmând a fî solicitate pe cale separată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 49, art. 50, art. 54 din Legea nr. 136/1995, Ordinul CSA nr. 14/2011 si art. 1357-art. 1371 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 133 din 18 ianuarie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și intervenientul forțat D., a obligat pârâta să plătească reclamantei A. suma de 1.522 RON cu titlu de daune materiale, a obligat pârâta să plătească reclamantei A. suma de 50.000 RON cu titlu de daune morale precum și să plătească reclamantului B. suma de 40.000 RON cu titlu de daune morale, respingând restul pretențiilor formulate ca nefondate.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au formulat apel, prin care au solicitat, în principial, schimbarea în tot, a hotărârii apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum aceasta a fost formulată, iar în subsidiar, schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul majorării cuantumului daunelor solicitate.

Prin decizia civilă nr. 103 A din 25 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a Civila a fost respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B..

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs, invocând incidența motivelor de recurs reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenții critică decizia atacată pentru nelegalitate, susținând, în esență, că hotărârea recurată este nelegală, întrucât instanța de apel a pronunțat o soluție greșită, atât sub aspectul nemotivării acesteia, respectiv sub aspectul existenței motivelor contradictorii, cât și cu privire la neaplicarea legii în spiritul ei.

În dezvoltarea motivelor de recurs se apreciază că, fără o argumentație clară și concretă asupra fundamentului prejudiciului, raportată și la normele legale incidente, instanța de apel a dispus "diminuarea daunelor morale", motivarea instanței fiind una lacunară și contradictorie sau fără legătură cu speța, neputând să arate care a fost raționamentul pentru care sumele acordate de către instanța de fond, ar trebui diminuate de o asemenea manieră.

Or, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile reclamanților.

Apreciază că instanța de control judiciar trebuia să procedeze la un examen propriu al pricinii, fiind obligată să verifice atât materialul probator administrat în cauză, cât și jurisprudența în materie.

Prin faptul că nu a analizat în concret jurisprudența în materie cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, precum și prin faptul că nu a prezentat argumentele pentru care au fost înlăturate cererile și susținerile părților, instanța de apel a încălcat prevederile art. 476 C. proc. civ., care consacră caracterul devolutiv al căii de atac.

De asemenea, instanța de apel nu a procedat la o evaluare individuală, pentru fiecare reclamant, a prejudiciului suferit și nici nu a analizat în concret jurisprudența în cauze similare. Consideră că "instanța de apel trebuia să explice, într-o manieră convingătoare, raționamentul juridic pe care l-a adoptat, în soluția dată, cu privire la diminuarea, în mod nejustificat, a cuantumului daunelor morale", iar lipsa acestor explicații echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În cuprinsul deciziei recurate se face trimitere la prevederile art. 50 din Norma ASF 23/2014 referitoare la stabilirea cuatumului daunelor morale prin referire la legislația și jurisprudența din România, totuși instanța de apel nu motivează în niciun fel care sunt argumentele pentru care a menținut cuantumul daunelor morale acordate de instanța de fond, fără a indica care sunt criteriile de cuantificare a prejudiciului avute în vedere, respectiv dacă a avut în vedere în concret jurisprudența în materie și care sunt hotărârile avute în vedere.

In materia daunelor morale, mai arata recurenții, în lipsa unor criterii obiective la nivel legislativ, instanța nu-și poate întemeia soluția decât pe legislația în vigoare și pe soluțiile adoptate de instanțele naționale în cauze similare.

Așa fiind, faptul că instanța de apel nu a analizat în mod efectiv argumentele reclamanților și nu a motivat de ce a înlăturat argumentele acestora și nici nu a avut în vedere hotărârile depuse cu titlu de practică judiciară atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

In ceea ce privește contradicția dintre argumentele instanței de apel, apreciază ca fiind esențial a se arăta că în cuprinsul hotărârii se reține pe de-o parte că reclamanta A. a căzut psihic și suferă de un grad ridicat de stres psihologic, însă pe de altă parte, instanța apreciază că nu au fost dovedite circumstanțe excepționale care să justifice despăgubirea într-un cuantum mai ridicat.

Pe lângă faptul că sintagma "circumstanțe excepționale" este nefericit aleasă și chiar dură raportat la suferința prin care au trecut reclamanții ca urmare a pierderii soțului, respectiv tatălui, recurenții apreciază că instanța de apel trebuia să indice în concret care sunt aspectele excepționale care justifică majorarea cuantumului daunelor morale.

În ceea ce privește incidența motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în opinia recurenților, hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de drept material, respectiv a prevederilor art. 50 din Norma ASF 23/2014 care statuează asupra obligativității acordării daunelor morale, ale art. 49 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 136/1995 și ale art. 1385 C. civ. și, totodată, a fost dată fără a se ține seama de jurisprudența similară din România.

De asemenea, mai susțin recurenții, instanța de apel a încălcat prevederile art. 37, 38 din Norma ASF 23/2014 referitoare la acordarea penalităților de întârziere.

Sub acest aspect, arată că, în lipsa comunicării motivelor pentru care nu a aprobat în întregime cererea, respectiv pentru care s-au diminuat despăgubirile solicitate, devin pe deplin aplicabile prevederile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, intimata datorând penalități de întârziere de 0,2% pe zi, deoarece a diminuat despăgubirea în mod nejustificat.

În ceea ce privește momentul de la care se calculează aceste penalități, s-a statuat în numeroase rânduri că dispozițiile art. 37 alin. (4) invocate sunt aplicabile în ipoteza în care motivele de respingere a cererii de despăgubire pe cale administrativa ar fi întemeiate, nu și în ipoteza în care asigurătorul diminuează în mod nejustificat despăgubirile cum este cazul de față.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 6 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, niciuna dintre părți neînțelegând să utilizeze acest drept.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2021 a fost admis în principiu recursul și a fost stabilit termen, astăzi 6 aprilie 2022, pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenți cu privire la situația de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Astfel, prin majoritatea criticilor formulate, recursul aduce în dezbatere, în esență, problematica stabilirii unui anumit cuantum al daunelor morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial. Cuantumul daunelor morale, stabilit de instanța de apel, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă așadar, o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate, necenzurabilă în recurs.

Recurenții-reclamanți se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit motivului de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pe care Înalta Curte îl constată nefondat, hotărârea poate fi casată atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că sub aspectul daunelor morale motivarea instanței este una lacunară și contradictorie sau fără legătură cu speța, instanța de apel nearătând care a fost raționamentul pentru care sumele acordate de către tribunal s-au impus a fi diminuate. Totodată, au invocat faptul că instanța de apel nu a indicat care sunt criteriile de cuantificare a prejudiciului avute în vedere, respectiv dacă a avut în vedere în concret jurisprudența în materie și care sunt hotărârile avute în vedere.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În speță, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 476 C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, instanța nefiind ținută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părți, putând să sistematizeze susținerile părților și chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părți, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluții clare și convingătoare impune acest aspect și cât nu sunt încălcate exigențele dispozițiilor art. 425 C. proc. civ.

Este indiscutabil faptul că instanța de apel poate să-și însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speță. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuție faptele, instanța de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Simpla nemulțumire a recurenților-reclamanți cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către aceștia, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Se constată că soluția pronunțată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține existența unei nemotivări sau a unor motive contradictorii.

Nu poate fi primită susținerea recurenților privind existența unei contradicții dintre argumentele instanței de apel, prin care se reține pe de-o parte că reclamanta A. a căzut psihic și suferă de un grad ridicat de stres psihologic, însă pe de altă parte, instanța a apreciat că nu au fost dovedite circumstanțe excepționale care să justifice despăgubirea într-un cuantum mai ridicat, întrucât aceasta vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată

În speță, raportat la obiectul apelului cu care a fost învestită, hotărârea instanței de prim control judiciar cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea acesteia și pentru care s-au înlăturat cererile părților. Faptul că instanța de apel a confirmat soluția dată de tribunal privind acordarea daunelor morale într-un cauntum mai mic față de cel solicitat, nu constituie un temei pentru a atrage nelegalitatea hotărârii recurate, câtă vreme au fost examinate problemele esențiale ce au fost supuse judecății, permițând astfel exercitarea controlului judiciar.

Instanța de apel a analizat circumstanțele cauzei, iar faptul că recurenții-reclamanți nu sunt de acord cu interpretarea dată situației de fapt și prevederilor legale incidente, criticându-le ca atare, nu înseamnă că și lipsesc cu desăvârșire argumentele reținute de aceasta.

Instanța de apel în mod judicios a reținut cu privire la cuantumul daunelor morale că acestea ar trebui evaluate în funcție de rolul compensatoriu și nu punitiv al unor asemenea daune, precum și de faptul că, deși nu pot fi probate, la stabilirea lor trebuie să se țină cont de toate împrejurările obiective și subiective relevante în stabilirea unei sume suficiente și echitabile. O asemenea reparație este justificată de o vătămare semnificativă de natură fizică și psihică, dar nu trebuie să depășească rolul unei compensații și să se transforme într-un prilej de îmbogățire contrar valorilor sociale și umane protejate prin recunoașterea daunelor morale în asemenea cazuri.

De asemenea, în mod corect, instanța de apel a reținut că acordarea unor daune morale în cuantum de 50.000 RON pentru A. și de 40.000 RON pentru B. în completarea sumelor deja acordate de către intimata pârâtă C. S.A. (52.000 RON pentru A. și 36.550 RON pentru B.) este de natură a respecta criteriile de echilibru, echitate și rezonabilitate față de suferința dovedită care se circumscrie relației normale dintre soți respectiv dintre tată și fiu, fără a fi dovedite circumstanțe excepționale care să justifice o despăgubire într-un cuantum mai ridicat.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă reține că, pe de o parte, instanța de apel a făcut trimitere la jurisprudența instanțelor, potrivit dispozițiilor art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, iar, pe de altă parte, norma indicată nu impune obligația în sarcina instanței de a face o examinare exhaustivă a jurisprudenței și de a cita în mod explicit deciziile jurisprudențiale avute în vedere.

Ceea ce este obligatoriu pentru instanțe este de a ține seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudență, în absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanțe, în alte cauze, care pot fi similare, însă nu identice.

Totodată, se reține că, sub aspectul daunelor morale, jurisprudența din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept și are caracter orientativ pentru instanțele chemate să se pronunțe în spețe asemănătoare, analiza instanței fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației concrete din fiecare cauză.

Cum prin decizia recurată, instanța de apel, în justificarea despăgubirilor acordate, a avut în vedere drept criterii de stabilire a daunelor morale, suferințele cauzate apelanților de decesul victimei E., relațiile de familie specifice dintre soți precum și dintre părinte și fiu și a individualizat prejudiciul în funcție de probatoriul existent la dosarul cauzei, cât și principiul echității și proporționalității, în sensul existenței unui just echilibru între prejudiciul suferit și despăgubirile acordate, nici criticile recurenților privind încălcarea dispozițiilor art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014 și art. 49 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 136/1995 (potrivit concluziilor orale formulalte la momentul soluționării cauzei), subsumate de aceștia motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Criticile recurenților prin care se suține că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1385 C. civ., subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Astfel, din examinarea considerentelor deciziei recurate nu reiese că instanța de apel ar fi încălcat normele de drept material care reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului prevăzut de art. 1385 C. civ.

În lipsa unor criterii legale de determinare a daunelor morale, întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța de judecată acordă despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Analiza unei jurisprudențe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situații similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudențială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind doar o marjă de apreciere pentru instanța de judecată, aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.

În consecință, se reține că în cauză, daunele morale au fost corect individualizate pe baza evaluării instanței de judecată, care a făcut o corectă aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului prevăzut de art. 1385 C. civ.

În ce privește criticile vizând acordarea penalităților de întâziere recurenții apreciază greșită soluția instanței de apel susținând că această dispoziție a instanței încalcă prevederile art. 37 și 38 din Norma ASF 23/2014.

În opinia recurenților, în lipsa comunicării motivelor pentru care nu a aprobat în întregime cererea, respectiv pentru care s-au diminuat despăgubirile solicitate, devin aplicabile prevederile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, intimata datorând penalități de întârziere de 0,2% pe zi, deoarece a diminuat despăgubirea în mod nejustificat.

Aceste critici se dovedesc a fi nefondate, având în vedere următoarele considerente:

Dispozițiile art. 36-38 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F. se referă la situația despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurator.

Astfel, potrivit art. 36 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F., persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, sau către Asociația "Fondul de protecție a victimelor străzii", în cazul producerii unui risc acoperit din acest fond, ori către BAAR, în calitatea sa de birou gestionar.

Acest demers are valența avizării producerii evenimentului asigurat, la care face trimitere textul imediat următor, art. 37 alin. (1), al cărui mecanism îi impune apoi asigurătorului ca în cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat fie să răspundă cererii, formulând o ofertă de despăgubire justificată, dacă asiguratul răspunde pentru producerea riscurilor acoperite prin asigurare, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretențiile de despăgubire.

În speță, instanța de apel a reținut că, în urma cererii formulate de către apelanți înregistrată la intimata pârâtă la data de 02.11.2017 pentru acordarea către A. a sumei de 500.000 RON cu titlu de daune morale și a sumei de 3.272 RON cu titlu de daune materiale, precum și pentru acordarea către B. a sumei de 500.000 RON cu titlu de daune morale, intimata C. S.A. a emis la data de 02.02.2018 oferta de despăgubire nr. x adresată apelantei A. pentru suma de 53.200 RON din care suma de 52.000 RON reprezintă daune morale, iar suma de 1.200 RON reprezintă daune materiale, precum și oferta de despăgubire nr. x adresată apelantului B. pentru suma de 36.550 RON.

De asemenea, instanța de apel a reținut că intimata C. S.A. a precizat în cuprinsul celor două oferte că despăgubirile au fost stabilite ca urmare a analizării înscrisurilor depuse precum și a jurisprudenței, inclusiv Ghidul pentru soluționarea daunelor morale elaborat de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, apelanții reclamanți învederând prin cererea de chemare în judecată că intimata a achitat acestora sumele oferite.

Această conduită a intimatei este conformă textului normativ evocat și, în concret, are semnificația unei notificări a motivelor pentru care reprezentantul asigurătorului nu a aprobat în totalitate pretențiile de despăgubire în cuantumul solicitat de reclamanți.

Așa fiind, conduita asigurătorului se încadrează în cerințele textului citat în precedent.

În aceste condiții, asigurătorul și-a îndeplinit obligațiile instituite de art. 37 alin. (1) din Norme, așa încât, ulterior demarării procesului, el este ținut doar să își adapteze conduita regulilor procedurii judiciare, iar apoi să plătească despăgubirea stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă.

În art. 38 din Normă a fost instituită sancțiunea aplicării unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere, pentru cazul în care asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, o astfel de reglementare având scopul de a disciplina societățile de asigurare în raporturile lor cu persoanele vătămate.

O atare situație nu se regăsește, în speță, întrucât, pârâta s-a conformat cerințelor prevăzute de lege, emițând oferta de despăgubire în termenul legal și care cuprinde motivele pentru care a apreciat că reclamanților li se cuvine numai o parte din sumele solicitate, ofertă care nu poate fi caracterizată ca neserioasă în aceste condiții, chiar dacă aceasta se situa sub valoarea despăgubirilor solicitate de parte și chiar sub nivelul despăgubirilor acordate de către instanță, așa cum în mod legal a reținut curtea de apel.

Așa fiind, se constată că cererea de acordare a penalitățillor de întârziere a fost în mod judicios analizată, iar instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, decizia recurată fiind pronunțată cu respectarea normelor legale.

Având în vedere soluția dată cererii de acordare a penalitățillor de întârziere, se constată că instanța de apel nu a mai analizat criticile ce vizează momentul de la care se calculează aceste penalități; în condițiile în care, instanța de recurs a considerat întemeiată soluția curții de apel, nu se mai impune analizarea susținerilor recurenților privind acest aspect.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este legale și că recursul declarat de recurenții-reclamanți este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 103 A din 25 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2022.