ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 231/2022

Ședința publică din data de 3 februarie 2022

Asupra recursului civil de față;

Prin cererea înregistrată la data de 13 septembrie 2018 pe rolul Tribunalului Ilfov – secția civilă, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., reprezentați de C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. și intervenientul E. ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata daunelor materiale și morale, pentru prejudiciul încercat prin decesul numitului F., pentru A. suma de 250.000 RON, reprezentând daune morale și pentru B. suma de 250.000 RON, reprezentând daune morale, precum și obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în valoare de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 19 februarie 2018, conform dispozițiilor art. 38 raportat la art. 37 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, până la plata efectivă a sumelor menționate în acțiune.

În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1381, art. 1390 și art. 1391 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 49 și următoarele din Legea nr. 136/1995, republicată, raportat la dispozițiile art. 24 și art. 26 din Norma ASF nr. 23/2014.

Prin sentința civilă nr. 4468 din 13 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Ilfov – secția civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., reprezentați de C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. și cu intervenientul E., aflat în stare de arest la Penitenciarul Brăila; pârâta a fost obligată la plata către fiecare dintre reclamanți a sumei de 42.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2%, pe zi de întârziere, calculate asupra sumei de 42.000 RON, de la 19 februarie 2018 până la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții și pârâta au formulat apel.

Reclamanții A. și B. au solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul majorării cuantumului daunelor morale.

Pârâta D. S.A. a solicitat, având în vedere prevederile art. 480 alin. (2) din C. civ., admiterea apelului formulat și schimbarea în tot a sentinței apelate.

Prin decizia civilă nr. 1620 din 12 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de apelanții-reclamanți A. prin reprezentant legal C. și B., precum și de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4468/13.12.2019 a Tribunalului Ilfov, în contradictoriu cu intimatul-intervenient forțat E..

La data de 4 martie 2021, s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1620 din 12 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă D. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel. În cazul în care se va desființa titlul executoriu reprezentat de decizia recurată, s-a solicitat să se dispună și întoarcerea executării silite, conform prevederilor art. 723 alin. (1) din C. proc. civ.

O primă critică vizează faptul că hotărârea instanței de apel nu a fost motivată, potrivit exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. coroborat cu art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dar și cu alte principii ale procesului civil.

Astfel, s-a arătat că motivarea hotărârii atacate reflectă fie faptul că nu s-a stabilit corect situația de fapt la care să se aplice legea, fie prezintă motive vădit contradictorii.

Decizia instanței de apel, deși structurată pe mai multe pagini, este nemotivată pe aspectul daunelor morale, câtă vreme argumentele instanței impun raportarea la jurisprudență, legea neoferind criterii obiective.

Recurenta-pârâtă susține faptul că instanța de apel nu face nici măcar o referire la jurisprudență, astfel încât nu pot fi cunoscute motivele reale pentru care s-a considerat că sumele acordate reclamanților, în calitate de nepoți ai victimei F., prin sentința tribunalului (câte 42.000 RON) sunt corespunzătoare și reflectă criteriile statuate în practica instanțelor judecătorești.

Evaluând prejudiciului moral nepatrimonial, instanța de apel a reținut, în motivarea soluției, că dispozițiile art. 1391 alin. (2) din C. civ. instituie o prezumție relativă în ceea ce privește durerea încercată prin moartea victimei, durere suportată de ascendenți, descendenți, frați și, cu atât mai mult, de nepoți.

Recurenta D. S.A. a mai arătat că în privința daunelor morale, definite ca obiect al obligației de dezdăunare pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea, nesocotirea sau atingerea unor drepturi nepatrimoniale, instanța de judecată trebuie să recurgă, în vederea identificării și evaluării acestei categorii de daune, la criterii obiective, singurele în măsură să ofere caracterul justificat al daunelor și natura controlată a acestora.

A apreciat că suma acordată cu titlu de daune morale apare deosebit de mare, creând o discrepanță majoră între cuantumul acordat intimaților-reclamanți din prezenta cauză și cel acordat altor victime prin ricoșeu în situații similare.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut faptul că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 1391 alin. (2) din C. civ., constatând că reclamanții au suferit un prejudiciu, deși nu există niciun element de probă.

De asemenea, recurenta-pârâtă a invocat că instanța de apel a făcut o interpretare eronată a prevederilor art. 37 și art. 38 din Norma CSA nr. 23/2014, în sensul că a acordat penalități de întârziere, având în vedere pretinsa încălcare de către pârâtă a obligației prevăzute de art. 37 alin. (4) din Norma CSA nr. 23/2014 coroborat cu art. 38 din același act normativ.

În opinia recurentei-pârâte, soluția instanței de apel este criticabilă, pentru următoarele argumente:

- cererea de despăgubire a fost depusă de către reclamanți la data de 16 noiembrie 2017, fără să fie însoțită de înscrisuri care să cuantifice dauna pretinsă;

- la data de 27 martie 2019 societatea pârâtă a răspuns reprezentantului legal al minorilor, în sensul că nu poate da curs solicitării de despăgubire, avându-se în vedere că:

· prejudiciul respectiv trebuie dovedit;

· mama, în calitate de reprezentant legal al minorilor, fusese despăgubită ea însăși;

· cererea de soluționare amiabilă adresată pârâtei nu era defalcată pe fiecare latură a sa;

· nu erau întrunite condițiile legale, conform art. 50 lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014 pentru acordarea despăgubirilor;

Prin urmare, s-a solicitat să fie avut în vedere faptul că asigurătorul a răspuns cererii de despăgubire în termenul prevăzut de lege.

Recurenta-pârâtă D. S.A. a concluzionat în sensul că instanța de apel a dat o dezlegare greșită solicitării de acordare a penalităților de întârziere, aplicând, în mod eronat, art. 38 din Norma CSA nr. 23/2014.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimații-reclamanți A. prin reprezentant legal C. și B., asistat de reprezentantul legal C. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția netimbrării recursului și excepția nulității cererii de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 489 din C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu mențiunea că își rezervă dreptul de a cere obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

De asemenea, intimații-reclamanți A. prin reprezentant legal C. și B., asistat de reprezentantul legal C. au depus, la 27 aprilie 2021, jurisprudență și înscrisuri în probațiune.

Intimatul-intervenient forțat E. nu a formulat întâmpinare în cauză.

Întâmpinarea formulată în cauză de intimații-reclamanți A. prin reprezentant legal C. și B., asistat de reprezentantul legal C., precum și înscrisurile depuse au fost comunicate, la data de 4 mai 2021, recurentei-pârâte D. S.A., cu mențiunea de a depune la dosar, în termen de cel mult 10 zile de la comunicare, răspuns la întâmpinare.

Recurenta-pârâtă D. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor intimaților-reclamanți.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimații-reclamanți au înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 9 decembrie 2021 s-a respins excepția netimbrării recursului și excepția nulității cererii de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 489 din C. proc. civ., invocate de către intimații-reclamanți A. prin reprezentant legal C. și B., asistat de reprezentantul legal C., s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A., stabilindu-se termen la data de 3 februarie 2022, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Înalta Curte subliniază că limitele controlului exercitat în recurs sunt determinate numai de criticile de nelegalitate prezentate de recurentă, deoarece calea de atac dedusă judecății are caracter extraordinar și este lipsită de valențe devolutive; ca atare, în măsura în care, pentru a examina o pretinsă greșită aplicare a legii, recurenta solicită reevaluarea materialului probator și a situației de fapt stabilite în baza acestuia, asemenea critici nu vor fi luate în analiză de instanța supremă.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a indicat în mod expres motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii și când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, faptul că decizia atacată, deși structurată pe mai multe pagini, este nemotivată pe aspectul daunelor morale, câtă vreme argumentele instanței impun raportarea la jurisprudență, legea neoferind criterii obiective.

În legătură cu acest motiv, se reține că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanței de prim control judiciar să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, așa încât considerentele hotărârii reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel.

Recurenta-pârâtă consideră că motivarea deciziei instanței de apel reflectă fie faptul că nu s-a stabilit corect situația de fapt la care să se aplice legea, fie prezintă motive vădit contradictorii.

Înalta Curte constată că sub aparența incidenței acestui motiv de recurs autoarea căii de atac a înțeles să critice soluția pronunțată, afirmând că, în evaluarea prejudiciului moral nepatrimonial, instanța de apel a reținut, în motivarea soluției, că dispozițiile art. 1391 alin. (2) din C. civ. instituie o prezumție relativă în ceea ce privește durerea încercată prin moartea victimei, durere suportată de ascendenți, descendenți, frați și, cu atât mai mult, de nepoți.

Toate aceste afirmații sunt critici de netemeinicie, prin prisma cărora recurenta-pârâtă repune în discuție analizarea probatoriilor administrate în stabilirea unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de către instanța de apel, chestiuni ce vizează nemulțumirea sub aspectul daunelor morale acordate reclamanților, în calitate de nepoți ai victimei F., prin sentința tribunalului (câte 42.000 RON), în condițiile în care soluția a fost menținută în faza procesuală a apelului.

Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

În acest context, nu se poate reține o eventuală lipsă a motivării sau o motivare contradictorie a deciziei în cazul în care partea solicitantă nu este mulțumită de rezultatul final determinat de constatările instanței de apel.

Nemotivarea, invocată de recurentă, trebuie să aibă caracter substanțial și să se refere la aspecte esențiale, tranșate prin dispozitiv sau de natură a-l influența, iar nu la analiza tuturor aspectelor care, fiind invocate, nu puteau influența decisiv hotărârea.

Înalta Curte mai reține că potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au respins, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea este un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o garanție a calității actului de justiție, ce oferă posibilitatea exercitării de instanțele superioare a unui control judiciar efectiv.

Decizia atacată în prezenta cauză răspunde exigențelor impuse de textul de lege anterior evocat, de vreme ce s-a procedat la un examen real și efectiv al tuturor argumentelor cuprinse în cererea de apel și s-a făcut o analiză proprie a întregului material probator administrat.

Cu privire la pretinsele motive contradictorii ale hotărârii recurate, instanța supremă apreciază, principial, că teza a II-a din cuprinsul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. presupune existența unei contradicții între considerente, care să aibă drept consecință adoptarea a două sau mai multor soluții diferite ori existența unei contradicții între soluția care se prefigurează din parcurgerea considerentelor și cea reținută în dispozitiv.

Niciuna din aceste două situații nu se identifică în cauză.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură vizează, sub un prim aspect, aplicarea greșită a legii în privința daunelor morale, ce în opinia recurentei-pârâte au fost acordate într-un cuantum prea mare, fără a ține cont de jurisprudența în materie, însă acest motiv de recurs este nefondat.

În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor pentru daune morale, care ar presupune reevaluarea situației de fapt, întrucât o astfel de împrejurare excede limitele analizei permise în această cale extraordinară de atac.

Cuantumul daunelor morale, stabilit de instanța de apel, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă, așadar, o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate, necenzurabilă în recurs.

Referitor la susținerile recurentei, Înalta Curte constată că noțiunea de jurisprudență nu se poate rezuma la decizii izolate de speță.

Legislația națională nu cuprinde criterii concrete de evaluare a acestui tip de despăgubire, iar jurisprudența a apreciat, de la caz la caz, acest pretium doloris, în raport de importanța valorii morale lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

În speță, instanța de prim control judiciar a soluționat apelurile și a validat raționamentul tribunalului privind aprecierea daunelor morale prin reținerea principiului echității și al proporționalității, criterii obiective de determinare a daunelor morale, valorificate de jurisprudență și identificate de doctrină, ce au fost adaptate situației concrete a reclamanților, dovedite în cauză.

Înalta Curte reține că nu există o soluție legislativă, respectiv un act cu forță normativă care să stabilească anumite criterii și plafoane de acordare a acestor despăgubiri, instanțele fiind abilitate a aprecia în echitate, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene a Drepturilor Omului, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru suferința generată de pierderea bunicului și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză.

De asemenea, se cuvine a fi menționat că dispozițiile legale în materie nu impun obligația în sarcina instanței de a face o examinare exhaustivă a jurisprudenței și de a cita în mod explicit deciziile jurisprudențiale avute în vedere.

Ceea ce este obligatoriu pentru instanțe este de a ține seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudență, în absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanțe, în alte cauze, care pot fi similare, însă nu identice.

Totodată, se reține că, sub aspectul daunelor morale, jurisprudența din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept și are caracter orientativ pentru instanțele chemate să se pronunțe în spețe asemănătoare, analiza instanței fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației concrete din fiecare cauză.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta a dat o dezlegare greșită solicitării de acordare a penalităților de întârziere, aplicând, în mod eronat, art. 38 din Norma CSA nr. 23/2014.

În concret, autoarea căii de atac a solicitat instanței de recurs să aibă în vedere faptul că asigurătorul a răspuns cererii de despăgubire în termenul prevăzut de lege.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă, în expunerea motivelor de recurs a reluat susținerile formulate la pct. c) al cererii de apel, arătând că reclamanții au depus cererea de despăgubire la data de 16 noiembrie 2017, fără să fie însoțită de înscrisuri care să cuantifice dauna pretinsă, iar la 27 martie 2019 societatea pârâtă a răspuns reprezentantului legal al minorilor, în sensul că nu poate da curs solicitării de despăgubire, avându-se în vedere că: prejudiciul respectiv trebuie dovedit; mama, în calitate de reprezentant legal al minorilor, fusese despăgubită ea însăși; cererea de soluționare amiabilă adresată pârâtei nu era defalcată pe fiecare latură a sa; nu erau întrunite condițiile legale, conform art. 50 lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014 pentru acordarea despăgubirilor.

Așadar, susținerile recurentei prezentate drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată, astfel că dispozițiile art. 38 din Norma CSA nr. 23/2014 au fost indicate doar formal.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din același cod, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Este lipsită de fundament susținerea recurentei, potrivit căreia instanța de recurs ar trebui să aibă în vedere faptul că asigurătorul a răspuns cererii de despăgubire în termenul prevăzut de lege, atâta timp cât se menționează, în cuprinsul cererii de recurs, că la data de 27 martie 2019 societatea pârâtă a răspuns reprezentantului legal al minorilor, în sensul că nu poate da curs solicitării de despăgubire.

Prin urmare, instanța de apel a reținut, cu justețe, că pârâta și-a îndeplinit obligațiile în mod defectuos, întrucât nu a respectat termenul de 3 luni prevăzut de lege pentru a respinge cererea de despăgubire formulată de reclamanți.

Art. 37 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule prevede că:

"(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat:

a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;

b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

(2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii".

În speță, este incidentă această ultimă ipoteză, întrucât recurenta-pârâtă nu s-a conformat dispozițiilor legale de a emite un răspuns în termen de 3 luni de la avizarea cu privire la evenimentul asigurat de către intimații-reclamanți, data înregistrării cererii de despăgubire, depuse de către reclamanți la data de 16 noiembrie 2017.

Acest termen, reglementat prin dispozițiile art. 37 alin. (1) din Norma nr. 23/2014, este termenul înlăuntrul căruia se impunea ca asigurătorul să răspundă persoanei notificatoare, neîndeplinirea obligației pe care legea a stabilit-o în sarcina sa, aceea de exprimare a unei manifestări de voință cu privire la pretențiile de despăgubiri formulate prin cererea de avizare a evenimentului asigurat în termenul de 3 luni de la înregistrarea unei atare cereri dând naștere dreptului asiguratului de a obține penalitățile de întârziere, în temeiul prevederilor art. 38 din același act normativ.

În cuprinsul art. 38 din Norma nr. 23/2014 se regăsește sancțiunea pentru nerespectarea obligației menționate a asigurătorului RCA, în sensul că "dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător".

Înalta Curte reține că penalitățile stabilite în cauza de față nu au sancționat faptul că recurenta-pârâtă nu a plătit la termen despăgubirea, ci faptul că aceasta nu a întocmit o ofertă de despăgubiri în termenul defipt de lege, de 3 luni de la data înregistrării cererii de despăgubire, pentru a dovedi disponibilitatea sa de rezolvare pe cale amiabilă a dosarului de daună, conform normei legale.

Recurenta-pârâtă nu poate să-și invoce propria culpă în eșuarea procedurii amiabile pentru a obține avantajul scutirii de plata penalităților de întârziere sau acordarea acestora numai după un anumit moment, cât timp stabilirea despăgubirii pe cale judiciară se datorează exclusiv pasivității manifestate de aceasta vreme de 3 luni de la avizarea daunei.

Înalta Curte consideră util să sublinieze că din întreaga formulare a normelor legale incidente rezultă cât se poate de clar că aceste penalizări nu reprezintă simple accesorii/dobânzi ale obligației de plată a despăgubirii (obligația de a da); dimpotrivă, ele reprezintă sancțiuni/pedepse civile ale încălcării de către asigurători îndeosebi a unei obligații de a face, respectiv obligația de soluționare a avizării dosarului de daună într-un anumit termen.

Așadar, întrucât decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1620 din 12 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 februarie 2022.