ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2003/2023

Ședința publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra prezentului recurs, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă la 11 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâta F. S.A. și cu intervenientul G., au solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale pentru prejudiciul încercat prin decesul numitului H., astfel: pentru A., în calitate de tată - suma de 1.000.000 RON; pentru B., în calitate de mamă - suma de 1.000.000 RON; pentru C., în calitate de soră - suma de 700.000 RON, pentru D., în calitate de frate - suma de 700.000 RON și pentru E., vătămat în accident - suma de 300.000 RON.

Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 23.03.2018, conform art. 38 raportat la art. 37 alin. (2) din Norma 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule și până la plata efectivă a sumelor menționate.

Nu în ultimul rând, reclamanții, prin avocat, au solicitat să se ia act de faptul că înțeleg să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1381, art. 1390, art. 1391 C. civ., coroborate cu art. 49 și următoarele din Legea nr. 136/1995R, prin raportare la dispozițiile art. 24 și 26 din Norma nr. 23/2014, dar și prevederile Deciziei Comisiei Europene privind aplicarea Directivei 103/2009 a Consiliului privind controlul asigurărilor de răspundere civilă auto.

Prin sentința civilă nr. 2161/2021 din 25 iunie 2021, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâta F. S.A. și cu intervenientul G..

A obligat pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 80.000 RON, cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta la plata către reclamanta B. a sumei de 80.000 RON, cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta la plata către reclamanta C. a sumei de 30.000 RON, cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta la plata către reclamantul D. a sumei de 30.000 RON, cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta la plata către fiecare dintre reclamanții I. a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, aferente debitului principal, calculate după expirarea termenului de 10 zile de la comunicarea hotărârii definitive și până la data plății efective a debitului principal.

A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Totodată, a luat act că se solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel reclamanții, solicitând:

- în principal, anularea în parte a sentinței atacate în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor reprezentând daunele morale acordate pentru reclamanții I.; judecarea cauzei, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată;

- în subsidiar, au solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor reprezentând daunele morale acordate pentru reclamanții I., în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată;

- schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe de judecată referitoare la daunele morale solicitate de către reclamantul E., cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, în tot, astfel cum a fost formulată;

- schimbarea în parte a hotărârii primei instanțe de judecată, în ceea ce privește momentul de la care se va calcula termenul de 10 zile instituit prin dispozițiile art. 27-28 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 de la care pârâta să fie obligată la plata penalităților de întârziere, cu consecința obligării acesteia la plata penalităților de la data de 23.03.2018, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 2170/A din 7 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți E., C., D., B. și A. împotriva sentinței civile nr. 2161/25.06.2021 pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2018, având ca obiect pretenții, în contradictoriu cu intimata-pârâtă F. S.A. și intimatul-intervenient G..

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că:

A obligat pârâta să plătească reclamantului E. suma de 3.000 RON despăgubiri morale.

A obligat pârâta să plătească fiecăruia dintre reclamanți penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data de 23.03.2018 până la achitarea integrală.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

I. Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanții, prin avocat, au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, în limitele motivelor de recurs invocate (art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.); totodată, recurenții au arătat că înțeleg să solicite cheltuielile de judecată constând în onorariu avocațial pe cale separată.

În motivare, recurenții au susținut, sub un prim aspect, faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și, totodată, cuprinde și motive contradictorii.

Detaliind, recurenții au arătat că, deși prin apelul formulat, au solicitat instanței de control judiciar să dispună anularea hotărârii primei instanțe de judecată, întrucât aceasta nu a explicat raționamentul juridic pe care l-a adoptat pentru a diminua daunele morale solicitate prin cererea de chemare în judecată, instanța de apel a dispus în mod neîntemeiat și, mai ales, fără a motiva în niciun fel respingerea acestui motiv de apel. În acest sens, au redat un pasaj din considerente, apreciat ca fiind relevant.

În plus, au menționat că, în mod eronat instanța de apel a reținut faptul că " (...) contradictorialitatea presupune existența caracterului contradictoriu al unor considerente, care doar în opinia reclamanților, ar fi trebuit să susțină soluția de acordare a despăgubirilor în cuantumul solicitat de reclamanți, respectiv 1.000.000 RON pentru fiecare dintre părinții victimei și câte 700.000 RON pentru fiecare dintre frații acesteia" având în vedere că, așa cum au arătat, în hotărâre nu se regăsește niciun argument de unde să rezulte că se impune diminuarea daunelor morale solicitate.

Totodată, recurenții arată că nu pot fi de acord cu cele reținute de către instanța de control judiciar:

"(...) nu înseamnă că aceste considerente sunt contradictorii deoarece în niciun considerent al sentinței nu rezultă că instanța ar fi arătat că va acorda despăgubiri morale în cuantumul solicitat de reclamanți," întrucât, prin însăși natura considerentelor, acestea trebuie să cuprindă argumentele în baza cărora s-a dispus soluția.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, recurenții au mai susținut că, și în cazul capătului de cerere privind prejudiciul moral suferit de recurentul-reclamant E., instanța nu a motivat soluția sub aspectul criteriilor pe care le-a avut în vedere pentru a considera că suma de 3000 RON reprezintă o despăgubire echitabilă.

În acest sens, au arătat că, deși acest recurent a solicitat prin cererea de chemare în judecată despăgubiri în cuantum de 300.000 RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit, instanța de control judiciar a dispus, fără a arăta care a fost raționamentul juridic al acesteia, acordarea sumei de 3.000 RON.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța nu a aplicat dispozițiile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma nr. 23/2014.

Detaliind, au arătat că, în mod nelegal, atât prima instanță de judecată, cât și instanța de control judiciar, nu au avut în vedere jurisprudența din România, astfel cum dispune în mod imperativ legiuitorul.

Au mai învederat că instanța de control judiciar le-a respins și această susținere, reținând în mod eronat faptul că nu au arătat la ce soluții se referă. Cu toate acestea, instanța, în contradicție cu cele reținute anterior, a menționat că:

"Acest aspect rezultă fără putință de tăgadă din practica judiciară depusă de reclamanți la dosarul primei instanțe (...)", în opinia recurenților, rezultând că, de fapt, au arătat soluțiile la care se referă.

În plus, față de hotărârile depuse în fața instanței de judecată, recurenții învederează că au arătat și în cadrul concluziilor scrise care este jurisprudența la care au făcut referire.

Cu toate acestea, arată că instanța de control judiciar a făcut abstracție de aceste hotărâri și, cu toate că a reținut faptul că:

"…în majoritatea spețelor depuse la dosar de reclamanți despăgubirile au fost acordate de instanțe într-un cuantum mai ridicat decât cel acordat de prima instanță în prezenta speță", instanța a ținut cont de o singură hotărâre care conținea o excepție de la practica judiciară, prin care a fost acordată suma de 15.000 euro mamei și surorii victimei. Or, în accepțiunea recurenților, soluția ante-menționată nu a fost pronunțată într-o cauză similară, acea speță având ca obiect acordarea daunelor morale pentru decesul mamei, iar, în prezenta cauză, cel care a decedat este fiul, respectiv, fratele reclamanților. Mai mult, în cauză, victima avea doar 19 ani, iar în acea speță victima era o persoană adultă, cuantumul daunelor morale fiind unul distinct în aceste cazuri.

În plus, recurenții arată că, deși a reținut în mod corect că:

"(...) nu s-ar putea reține că acordarea unor despăgubiri trebuie să fie într-un cuantum egal cu despăgubirile acordate într-un alt dosar atâta timp cât situațiile de fapt sunt variate și consecințele morale, suferințele încercate sunt, fără niciun dubiu, de intensități diferite ținând cont de particularitățile cauzei", în contradicție cu aceste aspecte reținute, instanța a ținut cont doar de soluția singulară menționată mai sus, pronunțată într-o cauză care nici măcar nu era similară cu cea din prezenta.

Totodată, menționează că dispozițiile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma nr. 23/2014 sunt imperative, instanța de judecată neavând posibilitatea să aprecieze dacă se impune sau nu luarea în considerare a jurisprudenței.

Prin urmare, recurenții consideră că, în privința cuantumului daunelor morale, instanțele trebuiau să aibă în vedere soluțiile pronunțate în cauzele similare, adică acele cauze în care legătura de rudenie dintre victimă și părți e aceeași (reclamanții sunt părinții, respectiv frații și surorile victimei), vârsta victimei este asemănătoare - minor (17 ani), victima locuia cu părțile, etc.

Totodată, învederează că, deși instanța de control judiciar a reținut că situațiile de fapt, precum și suferințele încercate sunt de intensități diferite, sub aspectul aprecierii asupra cuantumului daunelor morale, aceasta trebuie să pronunțe o soluție similară cu cele pronunțate în alte cauze, și nu una total opusă, așa cum s-a întâmplat în prezenta cauză. În acest sens, arată că, potrivit practicii judiciare, despăgubirile acordate cu titlu de daune morale pentru decesul fiului, respectiv al fratelui se situează la suma de 500.000 RON pentru părinți și la suma de 300.000 RON pentru frați. Or, în prezenta cauză, ambele instanțe au apreciat că suma de 80.000 RON (aproximativ 16.000 euro) pentru părinți și suma de 30.000 RON (aproximativ 6.000 euro) pentru frați reprezintă o compensație echitabilă.

Prin urmare, în accepțiunea recurenților, cuantumul daunelor morale acordat este cu mult sub practica judiciară pronunțată în spețe similare, cele două instanțe de judecată pronunțând soluția fără a ține cont de aceasta, contrar dispozițiilor legale mai sus menționate.

Astfel, în absența unor criterii clare și obiective, prevăzute de legislația națională, care să contureze un sistem de referință la care să se raporteze atât justițiabilii (victime directe și indirecte), cât și instanțele de judecată, practica judiciară în materie trebuie să fie un reper, motiv pentru care, la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, atât prima instanță, cât și instanța de control judiciar aveau obligația să procedeze la examinarea jurisprudenței curților de apel din România, precum și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene și a C.E.D.O., pentru ca părțile vătămate să fie just despăgubite, dar și pentru a se putea raporta la o judecată în echitate.

În plus, se mai arată că, nici în ceea ce privește despăgubirea acordată recurentului-reclamant E., instanța de judecată nu a ținut cont de soluțiile pronunțate în cauze similare. În acest sens, recurenții susțin că, potrivit practicii judiciare, suma care se acordă pentru o zi de îngrijire medicală este una mult mai mare, sens în care evocă hotărâri pronunțate în spețe similare.

Printr-o ultimă critică, recurenții au susținut că instanța a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 12 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, având în vedere că, în baza raționamentului juridic al instanței, reclamanții, în situația în care ar fi avut o situație financiară mult mai bună, ar fi beneficiat de un cuantum mai mare al despăgubirilor.

Menționează că raționamentul instanței este eronat întrucât, dacă s-ar aprecia în acest sens, s-ar ajunge la o practică judiciară neunitară și discriminatorie în cauze similare, în funcție de averea persoanelor prejudiciate.

Mai arată că instanța de control judiciar a respins în mod eronat aceste susțineri ale apelanților, reținând că:

"(...) în cauză opinia apelanților reclamanți că ar fi discriminați pe baza averii atunci când, pentru a stabili cuantumul despăgubirilor, instanța a menționat drept criteriu și contextul economic și social actual, nu poate fi primită deoarece prima instanță nu a respins cererea de acordare a despăgubirilor motivat de faptul că din punct de vedere patrimonial reclamanții au suficiente venituri, după cum, nu a arătat nici că despăgubirile pe care le-a acordat reclamanților au fost date pentru că aceștia nu au suficiente venituri".

Or, în opinia recurenților, această interpretare este contrară scopului avut în vedere de legiuitor la momentul edictării normei juridice, respectiv necesitatea pronunțării unor soluții similare în cauze similare, care nu pot fi diferite în funcție de: sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia publică sau orice alte opinii, originea națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, averea sau în funcție de orice altă situație.

Astfel, recurenții consideră că nu este necesar ca, pentru reținerea încălcării acestui articol, instanța să dispună, în temeiul acestor criterii, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, așa cum în mod eronat consideră instanța de control judiciar.

În încheiere, recurenții solicită admiterea recursului și casarea în parte a deciziei recurate, în limitele motivelor de recurs invocate.

Totodată, arată că, în dovedirea cererii, solicită încuviințarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 11 februarie 2022, cererea de recurs a recurenților-reclamanți a fost comunicată intimatei-pârâte și intimatului-intervenient forțat G..

La 9 martie 2022, intimata-pârâtă F. S.A., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului recurenților-reclamanți, ca nefondat. Fără a invoca în mod expres excepția nulității recursului, intimata-pârâtă a susținut că, în dezvoltarea motivelor de recurs, principala critică a recurenților vizează cuantumul daunelor morale acordate de instanța de apel, aceștia exprimându-și nemulțumirea cu privire la interpretarea probatoriului administrat ca și practică neunitară a instanțelor în această materie. Întrucât aspectele invocate vizează netemeinicia deciziei recurate, aceste aspecte neputând fi examinate prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă solicită a nu fi reținute ca și critici de nelegalitate.

În subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia că recursul nu este nul, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În privința cheltuielilor de judecată, a menționat că le va solicita pe cale separată.

La 16 martie 2022, astfel cum reiese din dovada de înmânare aflată la dosar, întâmpinarea a fost comunicată recurenților-reclamanți.

La 25 martie 2022, recurenții-reclamanți, prin avocat, au formulat, în termen legal, răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea tuturor apărărilor formulate de intimata-pârâtă, ca nefondate și, pe cale de consecință, admiterea cererii de recurs, astfel cum aceasta a fost formulată.

II. Împotriva aceleiași decizii, a formulat recurs pârâta F. S.A.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că recursul este întemeiat pe motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că a criticat decizia instanței de apel din perspectiva nemotivării.

În concret, arată că, în primul rând, critica vizează nemotivarea hotărârii recurate, potrivit exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. coroborat cu art. 6 par. l C.E.D.O., dar și cu alte principii fundamentale ale procesului civil.

În ce privește obiectul căii de atac, arată că acesta este circumscris doar la faptul că instanța de apel a admis apelul reclamanților apelanți schimbând sentința instanței de fond și obligând autoarea prezentului demers judiciar la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data de 23.03.2018 până la achitarea integrală.

Astfel, arată că instanța de apel a admis apelul reclamanților, constatând faptul că recurenta urma să emită o ofertă de despăgubire în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat - 22.12.2017.

Autoarea recursului solicită a se avea în vedere faptul că instanța de apel a făcut o motivare confuză și superficială, neavând în vedere dispozițiile art. 37 alin. (1) din Norma C.S.A. nr. 23/2014.

Prin urmare, recurenta susține că, pentru a putea fi avută în vedere de asigurător, cererea de despăgubire trebuie să conțină cuantificarea în mod obiectiv a prejudiciului și să fie dovedită (nu prezumată) răspunderea asiguratului.

Or, în opinia recurentei-pârâte, reclamanții nu și-au cuantificat în mod obiectiv prejudiciul - dovada fiind chiar hotărârea criticată care a stabilit daune morale mult mai mici decât cele solicitate de către reclamanți prin cererea de avizare ca și prin cererea de chemare în judecată.

În accepțiunea recurentei, aceasta nu înseamnă o cuantificare obiectivă a prejudiciului, întrucât, între 1.000.000 RON - cât au solicitat aceștia și 80.000 RON - cât a considerat instanța de apel că reprezintă o despăgubire morală rezonabilă, sunt foarte mari diferențe. De asemenea, mai arată că, pentru persoana vătămată în accident s-au solicitat despăgubiri morale în cuantum de 300.000 RON, instanța de apel acordând 1% din această sumă (3.000 RON).

Pe de altă parte, recurenta susține că reclamanții nu au anexat la momentul avizării daunei dovada răspunderii depline a asiguratului său, fapta ilicită săvârșită de intervenient fiind stabilită prin sentința penală nr. 600/10.09.2019 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr. x/2018.

Prin urmare, consideră că, la momentul avizării daunei, cele două condiții esențiale pentru ca asigurătorul să poată răspunde cererii nu au fost îndeplinite.

Așadar, recurenta apreciază că, fără a avea în vedere toate aceste considerente - esențiale pentru soluționarea acestui motiv de apel - instanța de apel a pronunțat o hotărâre nemotivată.

Cu referire la cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că soluția Curții de Apel este greșită ca urmare a unei interpretări eronate a mai multor norme legale, inclusiv a neobservării regulilor privind concursul dintre norma generală și norma specială.

Detaliind, recurenta-pârâtă arată că, la data producerii accidentului, era în vigoare Norma C.S.A. nr. 23/2014.

Evocând art. 37 și art. 38 din norma mai sus amintită, recurenta-pârâtă subliniază faptul că societatea de asigurare care se află într-una dintre ipostazele prezentate datorează exclusiv penalități de întârziere după 10 zile de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive, acestea fiind reglementate prin legislația specială în materie (derogatorie de la dreptul comun) ca sancțiunea specifică aplicabilă acestor categorii de debitori.

Totodată, arată că, în același sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legislației speciale în materia asigurărilor privitoare la obligația asigurătorului la plata penalităților de întârziere.

În încheiere, recurenta apreciază că singura categorie de accesorii la care poate fi obligat asigurătorul R.C.A. este cea a penalităților de întârziere menționate în legislația specială, iar, în eventualitatea în care pretențiile celor îndreptățiți la despăgubiri nu pot fi stinse pe cale amiabilă, fiind necesară intervenția instanțelor, penalitățile se datorează după 10 zile de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive prin care au fost cuantificate despăgubirile cuvenite, conform art. 36 alin. (5) și art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, art. 37 alin. (4) și art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în funcție de actul normativ în vigoare la data producerii riscului asigurat.

În încheiere, recurenta arată că se impune casarea hotărârii în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, pentru ca aceasta să soluționeze cererea referitoare la acordarea penalităților de întârziere în conformitate cu aceste considerente.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 7 februarie 2022, astfel cum reiese din procesul-verbal de înmânare aflat la dosar recurs, cererile de recurs au fost comunicate intimatului-intervenient forțat G.. Intimatul-intervenient nu a depus întâmpinare la niciunul din recursurile formulate/comunicate.

La 11 februarie 2022, astfel cum reiese din dovada de înmânare aflată la dosar, cererea de recurs a recurentei-pârâte F. a fost comunicată recurenților-reclamanți.

La 9 martie 2022, recurenții-intimați-reclamanți, prin avocat, au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat, pe cale de excepție, respingerea ca inadmisibil a recursului formulat; admiterea excepției nulității cererii de recurs în temeiul art. 489 C. proc. civ., iar, pe fondul cauzei, respingerea recursului ca neîntemeiat.

La 18 martie 2022, astfel cum reiese din dovada de înmânare aflată la fila x/81 dosar recurs, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost dispusă întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 31.01.2023, Înalta Curte, constituită în Complet de filtru, a dispus comunicarea raportului către părți, cu posibilitatea de a depune un punct de vedere, în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 23.05.2023, Înalta Curte, constituită în Complet de filtru, a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă F. S.A., invocată de recurenții-reclamanți prin întâmpinare; a respins excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți, invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare; a admis în principiu recursurile declarate de recurenții-reclamanți A., B., C., D. și E. și de recurenta-pârâtă F. S.A., împotriva deciziei civile nr. 2170/A din 7 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a stabilit termen de judecată la data de 10 octombrie 2023, în vederea soluționării recursurilor în ședință publică, cu citarea părților.

La 5 octombrie 2023, recurenta-pârâtă a depus la dosar o cerere de suspendare a judecății recursului declarat de recurenții-reclamanți, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, arătând că împotriva sa s-a dispus deschiderea procedurii falimentului.

I. Analizând cu prioritate, incidența dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, în ce privește recursul declarat de recurenții-reclamanți, față de împrejurarea că împotriva recurentei-pârâte F. S.A. a fost deschisă procedura falimentului, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea transmisă la dosar, prin e-mail, la 5 octombrie 2023, recurenta-pârâtă F. S.A., prin lichidator judiciar provizoriu J.., a solicitat suspendarea judecării recursului declarat de recurenții-reclamanți, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, întrucât împotriva sa a fost deschisă procedura falimentului și a depus, în dovedire, certificat de grefă.

Înalta Curte constată că, prin sentința civilă nr. 2920/2023 din 09 iunie 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă în dosarul nr. x/2023, s-a dispus intrarea în faliment a debitoarei F. S.A., în temeiul art. 250 raportat la art. 262 din Legea nr. 85/2014.

Hotărârea nu este încă definitivă, apelul declarat împotriva acesteia fiind în curs de soluționare.

În concluzie, în cauză nu este incidentă dispoziția art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

În conformitate cu dispozițiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, "hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare."

Față de faptul că, în speță, intimata-pârâtă este o societate de asigurare-reasigurare asupra căreia s-a deschis procedura falimentului, Înalta Curte reține, raportat la dispozițiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, că hotărârea de deschidere a procedurii falimentului atrage suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare și, în consecință, suspendă judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D. și E. împotriva deciziei civile nr. 2170/A din 7 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

II. Analizând recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă F. S.A., în temeiul motivelor invocate și a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța supremă reține că acesta sancționează cu casarea o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Autoarea prezentului demers procesual invocă faptul că instanța de apel a motivat într-un mod sumar și confuz obligarea sa la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 23.03.2018 până la achitarea integrală. În acest sens, recurenta invocă faptul că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că, deși reclamanții au depus cererea de despăgubire la 22.12.2017, aceștia nu au cuantificat în mod obiectiv paguba și nu au anexat dovada răspunderii asiguratului recurentei.

Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând și aplicând în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, totodată prezentând într-un mod logic raționamentul pentru care a obligat recurenta la plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 23.03.2018 până la achitarea integrală.

Astfel, a reținut instanța de apel că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 pentru ca pârâta să fie obligată să plătească reclamanților penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data de 23.03.2018 până la achitarea integrală.

Pentru a conchide astfel a avut în vedere că, în data de 21.12.2017, reclamanții din prezenta cauză au adresat pârâtei o cerere de despăgubire prin care au solicitat acoperirea prejudiciului cauzat prin decesul victimei H. și vătămarea corporală a reclamantului E., în accidentul rutier din data de 10.02.2016, iar pârâta a primit cererea de despăgubire în data de 22.12.2017 .

A reținut instanța de apel că, deși potrivit art. 37 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014, pârâta avea obligația să răspundă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată, aceasta a răspuns în data de 01.08.2018 și doar la solicitarea reclamanților I..

În acest context, a reținut incidența dispozițiilor art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, în temeiul cărora a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți să primească penalități de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data de 23.03.2018 (la această dată expiră cele trei luni calculate în raport de 22.12.2017, data primirii cererii de despăgubire, față de dispozițiile art. 2552 alin. (1) C. civ.) până la achitarea integrală.

În mod contrar celor susținute prin memoriul de recurs, prima instanță de control judiciar a răspuns apărărilor pârâtei din întâmpinare, privind lipsa unei cuantificări obiective a pretențiilor, sens în care a reținut că, deși este adevărat că asiguratorul nu este obligat să plătească despăgubirile persoanelor prejudiciate prin producerea unor accidente la nivelul pretențiilor acestora și nici la momentul solicitării, asigurătorul are obligația de a soluționa cererea prin realizarea unei oferte de despăgubire sau respingerea motivată a acesteia dar în termenul prevăzut de art. 37 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014. Cum pârâta nu a răspuns în termenul în care era obligată să răspundă, aceasta trebuie să plătească penalitățile de întârziere.

Totodată, se reține că instanța de apel a răspuns și apărării pârâtei privind formularea unei oferte de despăgubire de către reclamanți încă înainte de finalizarea cauzei penale, precizând că nu poate fi reținut acest argument deoarece un astfel de moment nu este prevăzut de dispozițiile legale ale Normei ASF nr. 23/2014, invocate de reclamanți drept temei al cererii de obligare a pârâtei la plata penalităților.

Așadar, în considerentele deciziei atacate, contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de prim control judiciar a analizat probele administrate, a stabilit situația de fapt și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății, respectiv dispozițiile art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, temeiuri de drept invocate de altfel și de instanța de fond și a căror aplicare nu a fost contestată prin calea de atac a apelului de niciuna dintre părți.

Instanța de recurs apreciază că sunt nefondate și criticile recurentei-pârâte privind încălcarea dispozițiilor art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede următoarele:

"(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii. (3) Asigurătorul RCA poate desfășura investigații privind producerea accidentului, în termenul prevăzut la alin. (1), în condițiile în care acesta nu face obiectul unor cercetări efectuate de către autoritățile publice competente, aflate în curs de desfășurare. (4) Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (5) Asigurătorul RCA este obligat să elibereze asiguratului/utilizatorului, în termen de 15 zile de la înregistrarea solicitării acestuia, un certificat privind daunele înregistrate, pe parcursul ultimilor 5 ani de relații contractuale, sau absența acestor daune. (6) Certificatul privind daunele înregistrate trebuie să conțină în mod obligatoriu următoarele informații: numele/denumirea asiguratului, CNP/CUI, datele vehiculului, numărul poliței de asigurare, perioada de valabilitate, clasa bonus-malus aferentă, data producerii evenimentului înregistrat, data plății despăgubirii."

Sancțiunea pentru nerespectarea acestor obligații este prevăzută la art. 38 din același ordin sub forma penalizărilor de întârziere, astfel:

"Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător."

Daunele-interese moratorii evaluate legal de art. 38 se circumscriu atât sferei obligațiilor care au ca obiect prestația de a da o sumă de bani, cât și obligațiilor de a face care pot fi evaluate în bani. În esență, se sancționează nesoluționarea cererii de despăgubire în termenele legale, precum și neplata despăgubirilor în termenele defipte de lege. Daunele-interese reprezintă așadar, mijlocul juridic ofensiv pus la dispoziția creditorului pentru a obține aceeași prestație, iar acestea sunt datorate de către debitor după regula de drept comun prevăzută de art. 1535 alin. (1) din C. civ., respectiv din ziua scadenței obligației de plată.

Din dispozițiile art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 decurg mai multe obligații ale asigurătorului, printre care și aceea de a răspunde în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat sau obligația de a notifica părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

În urma administrării probatoriului, pe care instanța de recurs nu îl poate reevalua, instanța de apel a reținut că asigurătorul nu și-a îndeplinit această obligație legală, respectiv nu a notificat în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii accidentului nici acordarea despăgubirilor și nici refuzul de a aproba în parte sau în totalitate despăgubirile solicitate, răspunzând abia în data de 01.08.2018 și doar la solicitarea reclamanților I..

Singura condiție care atrage aplicarea penalizărilor de întârziere este aceea că asigurătorul este obligat să reacționeze în termenul legal de trei luni de la înaintarea cererilor de despăgubire, prin avizarea favorabilă sau nefavorabilă a pretențiilor, condiție nerespectată de către recurenta-pârâtă.

Art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, invocat de către recurentă, nu este incident în cauză. Potrivit acestei prevederi, "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Aplicabilitatea celei de a doua teze a acestui text de lege intervine în cazul în care solicitantul se adresează în mod direct instanței de judecată, fără a notifica în prealabil asigurătorul, deci fără parcurgerea procedurii de despăgubire amiabilă, fapt care nu poate fi reținut în cauză, caz în care penalizările de întârziere se stabilesc în condițiile art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

În ce privește referirile jurisprudențiale la care recurenta a făcut referire, se reține, în primul rând, că practica judiciară nu reprezintă izvor de drept în raport de conținutul prevederilor art. 1 C. civ., referitoare la izvoarele dreptului civil, iar, în al doilea rând, că privesc ipoteze diferite de situația analizată în speță.

Totodată, reține că jurisprudența din România nu obligă instanțele naționale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunțate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. - prin lichidator judiciar J.., împotriva deciziei civile nr. 2170/A din 7 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, suspendă judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D. și E. împotriva deciziei civile nr. 2170/A din 7 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. - prin lichidator judiciar J.. împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2023.