ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1673/2021

Ședința publică din data de 14 septembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, reclamanții își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 1357 alin. (1), art. 1390 și art. 1391 alin. (2) C. civ., art. 49, art. 50 din Legea nr. 136/1995.

Prin sentința civilă nr. 2044 din 21.06.2019, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, în sensul că a fost obligată pârâta la plata următoarelor sume, cu titlu de daune morale: câte 150.000 de RON către A., B., D. și E., câte 75.000 de RON către C. și F. și a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 99 din 24 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de pârâtă, s-a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că s-a redus cuantumul sumelor pe care aceasta are obligația să le plătească reclamanților, urmând să achite suma de 90.000 RON reclamantei A., câte 70.000 RON reclamanților B. și D., suma de 30.000 RON reclamantei E. și câte 20.000 RON reclamanților C. și F., menținând în rest sentința apelată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanți au susținut că hotărârea recurată este nelegala din perspectiva nemotivării modului și criteriilor avute în vedere la reducerea cuantumului despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral.

Recurenții au arătat că instanța de control judiciar trebuia să procedeze la un examen propriu al pricinii, fiind obligată să verifice și să dea o apreciere proprie materialului probator administrat în fața primei instanțe, dar și în fața instanței de apel.

Cu privire la acest aspect, recurenții au precizat, în esență, că prin decizia recurată, în ceea ce privește diminuarea cuantumului daunelor morale, motivarea este lacunară, rezumându-se la a aprecia doar că despăgubirile pentru prejudiciul moral acordate de către prima instanță ar duce la o îmbogățire fără just temei.

Recurenții au susținut că instanța de apel nu a indicat criteriile de estimare sau reapreciere a despăgubirilor.

Au susținut recurenții că, pe de o parte, hotărârea nu este motivată, întrucât chestiunile generale nu pot reprezenta o veritabilă motivare atunci când are loc diminuarea drastică a daunelor morale, iar pe de alta parte, nici argumentele instanței de apel nu sunt în concordanță cu soluția adoptată.

Astfel, potrivit recurenților în analiza soluției pronunțate, probatoriul administrat în cauză și particularitățile speței ar fi trebuit să primeze, însă instanța de apel a considerat că principalul criteriu obiectiv care ar putea fi apreciat, în stabilirea sumelor cu titlu de despăgubiri, ar fi ipoteza unei îmbogățiri fără just temei.

În susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în sensul că instanța de apel la stabilirea cuantumului daunelor morale nu a avut în vedere jurisprudența și legislația națională.

Astfel, recurenții au criticat faptul că instanța de apel nu a avut în vedere practica depusă de către reclamanți ori practica judiciara pentru situații similare cauzei, în momentul evaluării daunelor morale.

Totodată, s-a învederat că principiul statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte, rezultă și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudență care este obligatorie pentru instanțele naționale.

Recurenții susțin că în absența unor criterii clare și obiective, prevăzute de legislația națională, care să contureze un sistem de referință la care să se raporteze atât justițiabilii cât și instanțele de judecată, practica judiciară în materie trebuie să fie un reper, iar dispozițiile legale să fie respectate.

Prin urmare, au arătat recurenții că instanța de apel avea obligația, în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale să procedeze la examinarea jurisprudenței naționale, a Curții de Justiție a Uniunii Europene cât și a C.E.D.O, pentru ca, pe de o parte, părțile vătămate să fie just despăgubite, dar și să se poate face o raportare la o judecată în echitate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a, la 19 iunie 2020.

La 22 iulie 2020, intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susținând, în esență, că aspectele invocate vizează netemeinicia deciziei recurate și nu pot fi examinate prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., iar pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 9 februarie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din același cod.

Prin încheierea din 11 mai 2021, pentru considerentele menționate în cuprinsul acesteia, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă și a admis în principiu recursul, fiind acordat termen în sedință publică, la 14 septembrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizând omisiunea instanței de apel de a motiva diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, nu este fondată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile legale citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și soluția instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Trebuie reamintit, deopotrivă, că și jurisprudeța Curții Europeane a Drepturilor Omului, în cauza Albina împotriva României și Gheorghe împotriva României, subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță și de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanțele de control judiciar și nu în ultimul rând de a proteja părțile împotriva unor soluții sau măsuri discreționare dispuse de către instanțele de judecată.

Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului impune instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, instanței revenindu-i obligația de motivare a hotărârii judecătorești, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conținutul lor, influențează soluția.

În cauză, se constată că instanța a admis apelul pârâtei, în calitate de asigurător de răspundere civilă, și a diminuat cuantumul depăgubirilor pentru prejudiciul moral acordat de prima instanță aplicând criteriile de cuantificare a despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral consacrat de jurisprudența națională potrivit art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 23 din 2014, cât și criteriul comun consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căruia trebuie să stabilească un echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Instanța de apel a aplicat în mod corect criteriile evocate și a reținut, în acord cu jurisprudența națională, la stabilirea cuantumului prejudiciului moral, existența unor relații strânse între victimă și reclamanți, și că, totodată, se impune a fi făcută o diferențiere valorică în procesul de cuantificare a daunelor morale ce urmează a fi stabilite pentru fiecare rudă a victimei. Prin urmare, instanța de apel a concluzionat în mod corect că daunele morale acordate soțului supraviețuitor trebuie să aibă un cuantum superior iar, în privința celorlalte rude, a considerat cuantumul despăgubirilor acordat de prima instanță ca fiind excesiv și le-a diminuat corespunzător despăgubirilor medii acordate de instanțe.

Or, contrar susținerilor recurenților, aceste considerente ale deciziei civile recurate, cuprind argumentele care explicitează motivele ce au stat la baza diminuarii despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral.

Așadar, contrar criticilor din recurs, decizia recurată nu este afectată de viciul nemotivării, în sensul arătat de recurenți, instanța de apel prezentând în mod logic argumentele în temeiul cărora a apreciat ca fiind excesiv cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral.

În acest context, împrejurarea că recurenții nu sunt de acord cu motivarea instanței de apel, nu echivalează cu incidența unei nemotivări a hotărârii și nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziții legale va fi respinsă ca nefondată.

Cât privește critica recurentei pârâte, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care se susține că, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiilor art. 50 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în sensul că la stabilirea cuantumului daunelor morale nu a avut în vedere jurisprudența și legislația națională, nu poate face obiectul analizei în calea de atac a recursului deoarece vizează aspectele de netemeinicie și nu de nelegalitate a hotărârii atacate.

În susținerea aceluiași motiv de casare recurenții invocă criteriile privind stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, fară însă a critica în concret hotararea atacată, respectiv a preciza normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de instanța de apel.

Susținerile recurenților relevă, de fapt, nemulțumirea exprimată cu privire cuantumul daunelor morale acordate de către instanța de apel urmare a evaluării eronate a situației de fapt, probelor administrate și a jurisprudenței, fără, însă, a arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

Totodată, aceste critici nu pot fi examinate deoarece potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. recursul urmărește să supună Înaltei Curți examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar criticile de netemeinicie sunt atributul instanțelor devolutive.

În consecință, Înalta Curte constată că susținerile recurenților nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declaratreclamanții A., B., C., D., E. și F. împotriva deciziei civile nr. 99 din 24 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E. și F. împotriva deciziei civile nr. 99 din 24 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 septembrie 2021.