ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2165/2022

Ședința publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 3 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D. S.A. și cu intervenientul-forțat E., obligarea pârâtei la plata daunelor materiale și morale pentru prejudiciul încercat prin decesul lui F. astfel: pentru A., tatăl victimei decedate, suma de 500.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru B., mama victimei decedate, suma de 500.000 RON cu titlu de daune morale și pentru C., sora victimei decedate, suma de 400.000 RON cu titlu de daune morale și daune materiale în cuantum de 7.261,39 RON.

Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în procent de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu 18.09.2018, conform dispozițiilor art. 20 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie și până la plata efectivă a sumelor menționate în cerere.

Reclamanții au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1381 C. civ., art. 1390 C. civ., art. 1391 C. civ. coroborate cu dispozițiile art. 49 și următoarele din Legea nr. 136/1995 (republicată) prin raportare la dispozițiile art. 24 și art. 26 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, prevederile Comisiei Europene privind aplicarea Directivei 103/2009 a Consiliului privind controlul asigurărilor de răspundere civilă auto.

Prin întâmpinare, pârâta D. S.A. a solicitat admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, apreciind că sunt aplicabile prevederile art. 1371 C. civ., art. 14 din O.U.G. nr. 54/2016, precum și Decizia nr. 12/2016 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

La 18 septembrie 2019, G. a formulat cerere de intervenție principală, în contradictoriu cu pârâta D. S.A. și cu participarea intervenientului forțat F., având în vedere calitatea acestuia de rudă (frate) cu victima accidentului și relațiile de rudenie strânse pe care le-a creat de-a lungul timpului, cât și prejudiciul moral suferit în urma pierderii acestuia.

Astfel, a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata daunelor morale pentru prejudiciul încercat prin decesul lui E., în valoare de 400.000 RON. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în procent de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 18.09.2018.

În drept, cererea de intervenție a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1381 C. civ., art. 1390 C. civ., art. 1391 C. civ. coroborate cu dispozițiile art. 49 și următoarele din Legea nr. 136/1995 (republicată) prin raportare la dispozițiile art. 24 și art. 26 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, prevederile Comisiei Europene privind aplicarea Directivei 103/2009 a Consiliului privind controlul asigurărilor de răspundere civilă auto.

Prin sentința civilă nr. 3310/2020 din 16 noiembrie 2020, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. și cu intervenientul forțat F..

A obligat pârâta la plata către reclamantul A. a sumei în cuantum de 240.000 RON, cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta la plata către reclamanta B. a sumei în cuantum de 240.000 RON, cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta la plata către reclamanta C. a sumei în cuantum de 120.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și la plata sumei de 6.922,22 RON, cu titlu de daune materiale.

A obligat pârâta la plata către fiecare reclamant a penalităților în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere calculate asupra sumelor menționate anterior, de la data de 25.09.2018 până la data plății efective.

A admis în parte cererea de intervenție principală formulată de intervenientul în nume propriu G., în contradictoriu cu reclamanții A., B., C., cu pârâta D. S.A. și cu intervenientul forțat F..

A obligat pârâta la plata către intervenientul G. a sumei în cuantum de 30.000 RON, cu titlu de daune morale.

A respins capătul din cererea de intervenție principală privind plata penalităților de întârziere, ca neîntemeiat.

A luat act că se solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat apel pârâta D. S.A., iar reclamanții A., B., C. și intervenientul G. au formulat apel incident.

Prin apelul principal formulat, apelanta-pârâtă D. S.A. a solicitat desființarea în parte a hotărârii atacate, iar, în rejudecare, diminuarea daunelor morale acordate de către instanța de fond reclamanților până la concurența sumelor ofertate acestora, respectiv până la concurența sumelor de câte 35.000 RON pentru reclamanții A. și B., 14.500 RON pentru C., înlăturarea sumei stabilită cu titlu de despăgubire pentru intervenientul forțat G. și respingerea petitului privind plata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi calculate de la data de 25.09.2018 până la data plății efective a despăgubirilor.

Prin apelul incident, apelanții-reclamanți și apelantul-intervenient G. au solicitat, în principal, schimbarea, în tot, a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată, iar în subsidiar, schimbarea, în parte, a hotărârii apelate, în sensul majorării cuantumului daunelor morale.

Prin decizia civilă nr. 751 din 26 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelanții -reclamanți A., C., B. și de apelantul-intervenient G. împotriva sentinței civile nr. 3310 din 16.11.2020, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2018.

A admis apelul formulat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3310 din 16.11.2020, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-intervenient F..

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a redus sumele acordate cu titlu de daune morale, astfel: reclamanților A. și B., la câte 80.000 RON, iar reclamantei C., la suma de 30.000 RON, penalitățile urmând a fi calculate începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Împotriva deciziei civile nr. 751 din 26 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanții A., B., C. și intervenientul în nume propriu G. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeași instanță de apel.

În motivare, recurenții au susținut că decizia Curții de Apel este nelegală întrucât nu există o motivare raportată strict la prejudiciul moral suferit de către apelanții-reclamanți, ci o motivare care are la bază gradul de rudenie existent între victimă și persoana vinovată de producerea accidentului.

Ca atare, consideră că au fost încălcate dispozițiile legale privind modalitatea de motivare a hotărârilor emise de către instanțele de judecată.

În concret, recurenții arată că motivarea unei hotărâri judecătorești, în condițiile în care nu sunt analizate raporturile juridice dintre părți prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor de la dosar, nu se circumscrie exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu privire la elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.

Au mai învederat că apelurile formulate au vizat modalitatea eronată de stabilire a daunelor morale, aceștia sesizând instanța de control pentru a reanaliza prejudiciul moral și cuantumul daunelor morale în sensul majorării acestora prin luarea în considerare a tuturor criteriilor de estimare a prejudiciului moral și a întregului probatoriu administrat în cauză.

De asemenea, arată că au solicitat să se observe diferența mare dintre daunele morale acordate apelanților-reclamanți care au același grad de rudenie cu victima (frați), criticând astfel modul discriminatoriu de acordare a daunelor morale pentru reclamanții C. și G. care au același grad de rudenie cu victima.

Au mai arătat că apelanta-pârâtă a solicitat diminuarea daunelor morale pe considerente care țin de chestiuni aflate în afara ariei juridice, respectiv că șoferul este verișor cu victima sau că G. este frate vitreg.

Recurenții apreciază că astfel de susțineri nu au suport legal deoarece, în caz contrar, ar însemna ca șoferul să nu fi fost tras la răspundere penală nici pentru săvârșirea faptei de ucidere din culpă, întrucât între persoana vinovată de producerea accidentului și victimă există un grad de rudenie.

Printr-o altă critică, recurenții au susținut că, în cauză, decizia a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a Legii nr. 132/2017.

Detaliind, au arătat că, în mod eronat, instanța de control a reținut că se impune schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată invocat de către apelanții-reclamanți, făcând, astfel, aplicarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 132/2017 și a Normei nr. 20/2017 privind asigurarea de răspundere civilă, în loc să fie aplicate dispozițiile O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea de răspundere civilă.

Așadar, recurenții susțin că nu poate fi stabilită legea aplicabilă prin raportare la data producerii prejudiciului conform legii generale (C. civ.), ci prin raportare la data încheierii poliței, a nașterii raportului contractual dintre asigurătorul de răspundere civilă și asiguratul său.

Se mai arată că, la data formulării cererii de chemare în judecată, reclamanții au indicat drept temei juridic O.U.G. nr. 54/2016 și Norma de aplicare nr. 39/2016 prin raportare la data încheierii poliței de asigurare, întrucât în baza acestei polițe între asigurător și asigurat există un contract de asigurare în temeiul căruia asigurătorul are obligația de a despăgubi asiguratul în caz de vătămare, iar în caz de deces, rudele (victimele indirecte ale accidentului).

În opinia recurenților, legea aplicabilă se stabilește în raport de existența unei asigurări, a unui contract de asigurare, în baza căruia se emite o poliță care atestă valabilitatea asigurării pentru cazuri privind vătămările și decesele persoanelor asigurate, iar, dacă nu exista un contract de asigurare, obligația de plată a despăgubirilor revenea Biroului Asigurărilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) tot conform legii speciale, punctul de referință fiind același, respectiv, data încheierii poliței de asigurare.

În acest sens, arată că, la fila x din opisul de documente atașat cererii de chemare în judecată, se poate observa polița de asigurare emisă de pârâtă, precum și data încheierii acesteia, în partea de jos a poliței fiind menționată O.U.G. nr. 54/2016, ca normă aplicabilă în caz de accident rutier.

Cu toate acestea, recurenții arată că, în mod eronat, instanța de control a analizat întreaga cauză, schimbând temeiul juridic și aplicarea dispozițiilor Legii 132/2017.

Printr-o alta critică, autorii recursului au susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea eronată a dispozițiilor art. 20 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 54/2016, care prevăd acordarea penalităților de întârziere.

Făcând referire la ceea ce a dispus instanța, respectiv că penalitățile urmează să curgă din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii, recurenții își exprimă nedumerirea, arătând că nu înțeleg de ce penalitățile curg din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii, și nu de la data de 08.08.2018, data primirii cererii de despăgubire împreună cu toate actele necesare.

Mai mult decât atât, susțin că au indicat alt temei juridic în baza căruia au solicitat penalități de întârziere, respectiv art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

În continuare, recurenții au evocat dispozițiile art. 20 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 54/2016, arătând că data primirii cererii de despăgubire este de 08.08.2018, aceasta fiind situația premisă pe care au ales-o, motivată de existența clară și determinabilă a prejudiciului produs acestora.

Mai arată că, pe cale amiabilă, prin cererea de despăgubire, au solicitat pârâtei achitarea daunelor morale, aceasta având posibilitatea conform legii ca, în termen de 30 zile, să respingă sau să re-estimeze cuantumul despăgubirilor.

Întrucât pârâta a făcut acest lucru după 48 zile (peste termenul prevăzut de lege), recurenții arată că, pentru această situație, legiuitorul a stabilit în sarcina asigurătorului obligația de plată a despăgubirilor estimate de către persoanele prejudiciate, tocmai pentru a determina asigurătorul să respecte termenele prevăzute de lege.

În încheiere, recurenții arată că instanța de control nu numai că a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale prevăzute de art. 20 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 54/2016, ci a ignorat scopul acestor prevederi legale, respectiv acela de a determina asigurătorii de a da curs, în termen, solicitărilor persoanelor vătămate.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 6 iulie 2021, respectiv, la 5 iulie 2021, astfel cum reiese din dovezile de înmânare aflate la dosar, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte și intimatului intervenient forțat.

La 2 august 2021, intimata-pârâtă D. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat constatarea nulității recursului, iar, în subsidiar, în măsura în care instanța de recurs va considera că recursul nu este nul, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, fără a menționa dacă este de acord că recursul, în situația în care va ii găsit admisibil în principiu, să fie soluționat în completul de filtru.

La 6 august 2021, astfel cum reiese din dovada de înmânare aflată la dosar, întâmpinarea a fost comunicată recurenților, la sediul procesual ales.

La 18 august 2021, recurenții, prin avocat, au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca nefondate a tuturor apărărilor formulate și, pe cale de consecință, admiterea cererii de recurs, astfel cum a fost formulată, pentru considerentele expuse în cuprinsul cererii, precum și pentru cele arătate în răspunsul la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 03 mai 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului părților.

Prin încheierea din 21 iunie 2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că este fondat și urmează a fi admis, pentru următoarele considerente:

Acțiunea introductivă are ca obiect plata de despăgubiri formulate de persoanele păgubite, rude ale victimei accidentului rutier petrecut la 02.09.2017, împotriva asigurătorului RCA al persoanei vinovate.

Criticile privind aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 132/2017 și ale Normei ASF 20/2017 în detrimentul celor ale O.U.G. nr. 54/2016 și ale Normei nr. 39/2016, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt fondate.

Instanța de apel a reținut că fapta cauzatoare de prejudiciu s-a petrecut la 02.09.2017, astfel că, prin raportare la art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 alin. (1) din C. civ., ar fi aplicabilă legea civilă sub imperiul căreia a fost săvârșită fapta, respectiv Legea nr. 132/2017 și, respectiv Norma ASF nr. 20/2017.

Instanța supremă reține că obligația unui asigurător de a acoperi prejudiciul cauzat unei victime rezultă din contractul încheiat între acesta și asiguratul responsabil. O astfel de despăgubire își are deci originea într-o obligație contractuală, legea aplicabilă unei astfel de obligații trebuind să fie stabilită art. 6 alin. (1) C. civ. coroborat cu art. 2213 din același cod, prin raportare la data nașterii raportului juridic dintre asigurat și asigurător, respectiv data încheierii contractului de asigurare.

Potrivit dispozițiilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, "prezenta lege se aplică tuturor contractelor/polițelor de asigurare RCA emise după data intrării în vigoare a acesteia și în legătură cu toate prejudiciile ce se despăgubesc în baza acestora".

Prin urmare, raportat la data contractului de asigurare, 17.05.2017 în mod greșit a reținut instanța de apel că, în cauză, raportul juridic este guvernat de dispozițiile Legii nr. 132/2017, care a intrat în vigoare la 12 iulie 2017. Pe cale de consecință, nu sunt aplicabile nici dispozițiile Normei ASF nr. 20/2017, act normativ emis în executarea Legii nr. 132/2017.

În virtutea principiului tempus regit actum, dispozițiile legale care guvernează, sub aspectul dreptului material, cauza de față, sunt cele ale O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 723 din 19 septembrie 2016, act normativ în vigoare la data încheierii poliței de asigurare din 17.05.2017.

Potrivit art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, "(4) Prezenta ordonanță de urgență se aplică tuturor contractelor/polițelor de asigurare RCA emise ulterior intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență și în legătură cu toate prejudiciile ce se despăgubesc în baza acestora".

Ca atare, Înalta Curte consideră întemeiată critica formulată de recurenți privind greșita aplicare a normelor de drept material de către instanța de apel, prin prisma analizării, în mod eronat, a apelului din perspectiva reglementării legale prescrise de Legea nr. 132/2017, act normativ care nu era incident în speță, nefiind în vigoare la data încheierii poliței de asigurare.

Legea aplicabilă contractului de asigurare determină condițiile și întinderea răspunderii asigurătorului.

Analizând decizia recurată prin raportare la principiul accesorium sequitur principalem, instanța supremă constată că instanța de apel a reținut greșit dispozițiile unei legi inaplicabile raportului juridic, respectiv ale Legii nr. 132/2017, în soluționarea apelului pârâtei D. declarat cu privire la soluția pronunțată asupra capătului de cerere accesoriu, constând în obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere.

Înalta Curte amintește că O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurările și reasigurările în România, abrogată prin art. 45 lit. b) din Legea nr. 132/2017, este incidentă în speță în raport de data nașterii raportului juridic.

Potrivit art. 20 alin. (1), (2), (4) și 5 din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie, aplicabilă în cauză, "(1) În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, dar nu mai târziu de 3 luni de la data avizării daunei, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părții solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedește răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părții prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire;

(2) Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii;

(4) Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut la alin. (1) sub condiția depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii și cuantificării prejudiciului sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească; documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.;

(5) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește integral obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de suma neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii."

Este de observat că pretențiile reclamanților privind acordarea penalităților au fost întemeiate pe dispozițiile art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, care sancționează situația juridică în care asigurătorul nu își îndeplinește obligația de plată a despăgubirii în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 zile, termen care curge de la înaintarea cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată.

Totodată, apelul pârâtei D. a vizat reținerea greșită de către prima instanță a ipotezelor prevăzute de art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

Dispozițiile legale anterior evocate instituie o procedură amiabilă în care asigurătorul trebuie să soluționeze cererea de despăgubire a asiguratului sau a persoanei prejudiciate, în termen de 30 de zile de la data înaintării acestei cereri.

Având în vedere că anterior demarării procedurii jurisdicționale, reclamanții au solicitat pârâtei plata despăgubirilor, se impune a se examina măsura în care obligațiile pârâtei au fost aduse la îndeplinire, întrucât nesocotirea obligațiilor privind respectarea termenelor de soluționare sau de plată ar eluda textul normativ evocat și ar prelungi durata rezonabilă de stabilire a despăgubirii și de indemnizare efectivă a persoanelor păgubire din cauza comportamentului ilicit al asigurătorului.

În consecință, numai în baza unei situații factuale certe și în temeiul dispozițiilor legale speciale în materie, se va putea reține, în funcție de ipoteza de fapt constatată, momentul în raport cu care pârâta are obligația să plătească penalitățile ca urmare a comportamentului culpabil manifestat de aceasta.

Daunele-interese moratorii evaluate legal de art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 se circumscriu atât sferei obligațiilor care au ca obiect prestația de a da o sumă de bani, cât și obligațiilor de a face care pot fi evaluate în bani. În esență, se sancționează nesoluționarea cererii de despăgubire în termenele legale, precum și neplata despăgubirilor în termenele defipte de lege, atât în cazul în care cererea de despăgubire este formulată de persoana prejudiciată, cât și atunci când o atare cerere este înaintată de asigurătorul de bunuri. Daunele-interese reprezintă așadar, mijlocul juridic ofensiv pus la dispoziția creditorului pentru a obține aceeași prestație, iar acestea sunt datorate de către debitor după regula de drept comun prevăzută de art. 1535 alin. (1) din C. civ., respectiv din ziua scadenței obligației de plată.

În raport cu aceste considerente, rezultă că, în virtutea caracterului accesoriu al creanței principale, penalitățile sunt datorate de la scadența obligației principale de plată, moment care urmează să fie stabilit de instanța de apel în baza probelor administrate.

Prin urmare, se apreciază ca fiind fondată și critica recurenților vizând stabilirea momentului de început al curgerii penalităților cu încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 54/2016, critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte arată că, în condițiile în care criticile din recursul reclamanților, vizând stabilirea termenului care marchează curgerea penalităților de întârziere cu ocazia soluționării apelului exercitat de pârâta D., au fost considerate fondate, prin dezlegările date se trasează instanței de apel obligația de a reevalua stabilirea momentului de la care curg penalitățile de întârziere pentru sumele solicitate cu titlu de daune morale prin raportare la art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016, chestiunile legate de acest aspect urmând a fi reanalizate în cadrul unei noi cercetări, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Printr-o altă critică, recurenții-reclamanți și recurentul-intervenient principal au invocat, în esență, faptul că decizia din apel este nemotivată în privința admiterii apelului exercitat de pârâta D. și reducerii cuantumului despăgubirilor, întrucât nu există o motivare raportată strict la prejudiciul moral suferit de către recurenți, ci o motivare care are la bază gradul de rudenie existent între victimă și persoana vinovată de producerea accidentului.

Critica astfel formulată poate fi subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură, care sancționează hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura princinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, printre alte mențiuni, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Cu titlu preliminar, instanța supremă constată că, în justificarea despăgubirilor acordate, instanța de apel a avut în vedere drept criterii de stabilire a daunelor morale, pe cele prevăzute de art. 22 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, act normativ inaplicabil raportului juridic.

Cu toate acestea, motivarea instanței întemeiată pe dispozițiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 nu are valența, prin ea însăși, de a schimba soluția din dispozitiv, întrucât dispozițiile aplicate au un conținut identic cu cele ale dispozițiilor art. 21 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, act normativ incident în cauză, așa cum a fost stabilit în considerentele anterioare.

Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că instanța de apel a analizat la comun criticile reclamanților privind subdimensionarea despăgubirilor morale și ale pârâtei referitoare la supradimensionarea acestora, a prezentat aspecte generale privind cuantificarea despăgubirilor morale și criteriile desprinse din jurisprudență.

Totodată, instanța de apel, deși a reținut ca fiind corecte aspectele observate de prima instanță, respectiv legătura de rudenie dintre decedat și reclamanți/intervenientul principal, gradul de influențare a relațiilor de familie ulterior evenimentului, a constatat că suma acordată de prima instanță cu titlu de daune morale este supradimensionată în raport cu criteriul proporționalității daunei cu prejudiciul acordat. În acest sens, instanța de prim control judiciar a considerat că suma de 80.000 RON acordată fiecărui reclamant-părinte și suma de 30.000 RON acordată reclamantei soră și intervenientului principal, corespunde cel mai bine criteriilor de analiză a acestui tip de daună.

Înalta Curte constată că motivarea soluției de reducere a cuantumului daunelor morale este formală, întrucât nu sunt prezentate argumentele care au condus la reducerea despăgubirilor pentru fiecare membru de familie-reclamant și intervenient-principal, raportat la situația de fapt reținută de instanța fondului.

În cauză, se reține că instanța de apel nu a analizat în niciun fel situația concretă a reclamanților și a intervenientului principal pentru a putea verifica raționamentul judiciar care a condus la reducerea considerabilă a cuantumului despăgubirilor morale. Singurele mențiuni care se regăsesc în considerentele deciziei recurate privesc faptul că nu au fost depuse documente justificative pentru dovedirea traumelor psihice și care nu au nicio relevanță sub aspectul reducerii cuantumului daunelor morale, întrucât aceeași instanță a apreciat că este de necontestat trauma provocată de pierderea fiului, respectiv a fratelui.

Astfel, lipsa unei analize concrete a probatoriului administrat în cauză, în sensul că, la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate instanța trebuia să aibă în vedere consecințele suportate de către fiecare reclamant în plan personal, familial și psihologic ca urmare a pierderii fiului, respectiv a fratelui, și ulterior, criteriile echității și proporționalității daunei cu prejudiciul acordat, relevă nelegalitatea deciziei atacate, derivate din lipsa unei motivări adecvate, care să justifice soluția cuprinsă în dispozitiv.

În cauză se constată că instanța de apel nu a motivat reducerea cuantumului despăgubirilor prin identificarea erorii sau greșelii primei instanțe în cuantificarea despăgubirilor morale, astfel că soluția de admitere a apelului pârâtei rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. Practic, o astfel de hotărâre devine arbitrară si nu permite exercitarea controlului judiciar.

Trebuie reamintit că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Albina împotriva României și Gheorghe împotriva României subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

De asemenea, în cauzele Dima împotriva României și Artico împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, întrucât Convenția nu urmărește să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat "reținute", adică analizate corespunzător de către instanța sesizată.

Înalta Curte reține că nemotivarea, în oricare din ipotezele menționate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Aceste dispoziții legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Astfel, Înalta Curte, reținând că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, constată ca fiind fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând incidente cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul formulat, va casa, în parte, decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe, numai cu privire la apelul formulat de pârâta D. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A., C., B. și de recurentul-intervenient G. împotriva deciziei civile nr. 751 din 26 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe, numai cu privire la apelul formulat de pârâta D. S.A.

Menține restul dispozițiilor deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2022.