ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1034/2025

Ședința publică din data de 10 iunie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 24.09.2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B. și C., prin reprezentant legal B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. și cu intervenientul forțat E., au solicitat:

- pentru A., soțul victimei decedate - suma de 500.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și suma de 17.812,26 RON cu titlu de daune materiale;

- pentru B., fiica victimei decedate - suma de 500.000 RON, cu titlu de daune morale;

- pentru C., nepoata victimei decedate - suma de 400.000 RON, cu titlu de daune morale;

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1381, art. 1390, art. 1391 C. civ. coroborate cu cele ale art. 49 și următoarele din Legea nr. 136/1995, prin raportare la dispozițiile art. 24 și art. 26 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, dar și la prevederile Deciziei Comisiei Europene privind aplicarea Directivei 103/2009 a Consiliului privind controlul asigurărilor de răspundere civilă auto.

Pârâta D. S.A. a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă; într-un prim subsidiar, a solicitat suspendarea cauzei până la soluționarea în primă instanță a procesului penal; într-un al doilea subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca netemeinică.

Prin încheierea de ședință din data de 9.05.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, reținând că reclamanții nu s-au constituit părți civile în cadrul dosarului penal, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii din 05.02.2019, pronunțate de Judecătoria Galați în dosarul nr. x/2018. Totodată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., a dispus suspendarea cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/2018 aflat pe rolul Judecătoriei Galați.

Ulterior, la termenul de judecată din data de 28.11.2019, instanța a admis cererea reclamanților de repunere pe rol a cauzei, reținând că dosarul penal nr. x/2018 a fost soluționat în mod definitiv.

II. Hotărârile pronunțate în cauză:

Totodată, instanța a luat act că reclamanții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel principal pârâta D. S.A., solicitând, în principal schimbarea sentinței în totalitate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată iar, în subsidiar schimbarea sentinței în parte, în sensul reducerii daunelor morale acordate reclamanților.

Împotriva aceleiași sentințe, reclamanții au formulat apel incident, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate și obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în procent de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 21.05.2018 și până la data plata efectivă a sumelor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la 11.01.2021, sub același nr. de dosar.

De asemenea, a admis în parte cererea de cheltuieli de judecată și a obligat intimații, în solidar și în cote egale, la plata sumei de 5000 RON cheltuieli de judecată în apel către apelanta-pârâtă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea în parte a deciziei recurate și reținerea cauzei spre rejudecare în limitele motivelor de recurs invocate, iar, pe cale de consecință, obligarea intimatei-pârâte la plata penalităților de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 21.05.2018.

În motivarea cererii, recurenții au invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând, în esență, că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de dispozițiile art. 20 alin. (4) și alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 6 ianuarie 2022, sub nr. x/2018.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât în mod nelegal instanța de apel a stabilit că momentul de la care se calculează penalitățile de întârziere solicitate este data rămânerii definitive a hotărârii, cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 20 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

În consecință, s-a dispus ca instanța de apel să aibă în vedere considerentele Deciziei nr. 18 din 23 octombrie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1097 din 06 decembrie 2023 și, în funcție de susținerile părților și de înscrisurile depuse de aceștia, să se aprecieze și cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art. 20 alin. (5) lit. c), respectiv art. 27 alin. (4) din Norma A.S.F. nr. 39/2016.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la data de 27 martie 2024, sub nr. x/2018*.

III. Recursul declarat:

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, în rejudecare, a declarat recurs pârâta D. S.A., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei civile nr. 642 din 17.04.2024, cu consecința rejudecării cauzei și respingerii apelului incident formulat împotriva sentinței civile nr. 1088/09.07.2020, repunerea părților în situația anterioară punerii în executare a deciziei civile nr. 642 din 17.04.2024, în condițiile art. 500 raportat la art. 724 din C. proc. civ., precum și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea memoriului de recurs, după prezentarea situației de fapt, recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 501 alin. (1) și (3), art. 430 și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocând critici ce se circumscriu cazurilor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ.

Detaliind, autoarea recursului a argumentat că instanța de rejudecare a respectat doar parțial instrucțiunile trasate prin decizia de casare, lăsând neanalizată incidența prevederilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 asupra momentului începând cu care se calculează penalitățile de întârziere datorate de asigurătorul RCA și neanalizând apărările contradictorii ale părților în legătură cu aplicarea uneia sau alteia dintre cele două teze ale art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016.

În opinia sa, prin decizia civilă nr. 2447/2018, instanța de casare a stabilit, în mod obligatoriu, atât dispoziția legală în funcție de care se stabilește momentul începând cu care sunt datorate penalitățile de întârziere, respectiv dispozițiile art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, cât și analiza ce trebuie făcută de instanța de rejudecare în vederea determinării tezei de text aplicabile în speță.

În pofida acestor dezlegări și dispoziții, instanța de rejudecare nu a analizat nici prevederile art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 și nici apărările contradictorii făcute de părți în legătură cu incidența unei sau alteia dintre cele două teze ale acestui text, soluționând pretenția referitoare la penalitățile de întârziere cu ignorarea acestor dispoziții legale obligatorii, sens în care recurenta apreciază că au fost încălcate dispozițiile art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

În plus, a considerat autoarea recursului că lipsa analizei apărărilor făcute de părți în legătură cu incidența uneia sau alteia dintre cele două teze ale art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, echivalează cu o hotărâre parțial nemotivată, fiind încălcate și prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Subsumat cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată este nemotivată și sub aspectul reținerii și aplicării dispozițiilor art. 27 alin. (4) din Norma ASF nr. 39/2016.

Astfel, recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel, deși a reținut că oferta formulată la data de 06.12.2019 nu respectă prevederile art. 27 alin. (4) din Norma ASF nr. 39/2016, nu a făcut o analiză a acestui text și nu a precizat motivele în raport de care s-a reținut că oferta nu respectă dispozițiile legale menționate.

În opinia sa, lipsește raționamentul judiciar din care să rezulte motivele pentru care instanța a reținut că oferta nu respectă prevederile art. 27 alin. (4) din Norma ASF nr. 39/2016, situație în care nici părțile și nici instanța de control judiciar nu pot verifica legalitatea soluției.

Circumscris cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., autoarea recursului a criticat decizia instanței de apel pentru încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016.

În opinia recurentei-pârâte, în virtutea dezlegărilor date de instanța de recurs cu putere de lucru judecat, instanța de rejudecare avea misiunea de a analiza dispozițiile art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 prin raportare la apărările contradictorii formulate de părți, de a identifica teza aplicabilă în speță, iar prin raportare la această teză, de a stabili momentul începând cu care se calculează penalitățile de întârziere datorate de asigurătorul RCA.

Contrar dezlegărilor date, instanța de rejudecare a stabilit, fără a face aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 și fără a ține cont de distincțiile reglementate de acest text, că penalitățile de întârziere sunt datorate începând cu data de 20.06.2018, moment străin de oricare din cele două teze ale acestui text.

Analizând dispozițiile menționate, recurenta-pârâtă a considerat că în speță este incidentă cea de-a doua teză a textului, penalitățile de întârziere fiind datorate de la data comunicării hotărârii definitive de stabilire a despăgubirilor morale și materiale datorate.

A punctat recurenta-pârâta că prima teză este aplicabilă în acele situații în care există suficiente înscrisuri și/sau informații pe baza cărora să poată fi determinată persoana responsabilă și realizată cuantificarea prejudiciului (procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției, dacă nu este contestat, declarația de recunoaștere dată de șoferul vinovat), caz în care penalitățile se calculează începând cu cea de-a 11-a zi de la împlinirea termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire; cea de-a doua teză este aplicabilă în cazul în care nu există suficiente înscrisuri și/sau informații, caz în care aceste aspecte vor fi stabilire pe cale judecătorească, iar penalitățile de întârziere se calculează din a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive.

Prin urmare, a considerat recurenta-pârâtă că nu orice înscris poate atrage incidența primei teze a prevederilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, fiind necesar ca din înscrisurile respective să rezulte persoana responsabilă și întinderea prejudiciului cu o certitudine juridică apropiată de cea izvorâtă dintr-o hotărâre judecătorească.

A indicat autoarea recursului că, în speță, dinamica accidentului rutier a fost una complicată, atipică, fiind rezultatul acțiunilor și inacțiunilor săvârșite de trei actori implicați (șoferul autoutilitarei, șoferul autoturismului și CNADNR, în calitate de administrator al segmentului de drum pe care s-a produs accidentul), fiecare dintre aceștia negându-și implicarea. Mai mult, autoutilitara Mercedes Benz condusă de intervenientul forțat E. nu a fost implicată într-un contact direct nici cu autoturismul condus de numita G. și nici cu victima F.; până la data de 26.09.2019 (când s-a soluționat definitiv dosarul penal nr. x/2018), nu a existat o persoană vinovată de producerea evenimentului rutier din 07.03.2017; Tribunalul București a dispus suspendarea cauzei până la soluționarea definitivă a Dosarului penal nr. x/2018; la momentul formulării cererii de despăgubire (21.05.2018), persoanele vătămate A. și B. erau constituite parte civilă în dosarul penal nr. x/2018 (pag. 9 din Rechizitoriu), iar D. cunoștea acest lucru, fiind cooptată în dosar în calitate de parte responsabilă civilmente.

Astfel, în opinia sa, prezintă relevanță împrejurarea că D. avea reprezentarea faptului că este deja cooptată în dosarul penal în calitate de parte responsabilă și că nu mai era cazul să răspundă unui demers de soluționare pe cale amiabilă.

Potrivit recurentei-pârâte, rechizitoriul întocmit în dosarul penal prin care s-a dispus trimiterea în judecată a intervenientului E. și clasarea cauzei față de inculpata G. nu este relevant din perspectiva posibilității concrete a asigurătorului RCA de a determina persoana responsabilă de producerea pagubei, făcând trimitere în acest sens la dispozițiile art. 329 și art. 4 din C. proc. pen.

În susținerea argumentelor expuse, recurenta-pârâtă a făcut trimitere și la jurisprudența instanței supreme, menționând decizia nr. 89/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, decizia nr. 2292/2020 și decizia nr. 1154/2022, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Printr-o altă critică, subsumată tot motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) și alin. (5) lit. c) din Norma ASF nr. 39/2016, apreciind că instanța a înlăturat în mod greșit de la aplicare dispozițiile art. 20 alin. (5) lit. c) din Norma ASF nr. 39/2016, pe considerentul că persoanele vătămate nu s-au constituit parte civilă în dosarul penal.

În opinia sa, din cuprinsul prevederii menționate nu rezultă că acest text ar fi aplicabil doar pentru cazul în care persoanele păgubite s-au constituit parte civilă în dosarul penal, astfel încât această condiționare reținută de instanța de rejudecare reprezintă o adăugire nepermisă la lege.

Deși situația premisă a textului privește posibilitatea stabilirii despăgubirilor pe cale amiabilă în prezența unui proces penal în cadrul căruia este cercetat accidentul de circulație, a considerat că, în lipsa unei mențiuni exprese, prin proces penal se înțelege demararea acțiunii penale, iar nu și a acțiunii civile.

În al doilea rând, în opinia sa, concluzia reținută de instanța de rejudecare ignoră și încalcă chiar permisa de la care pornesc prevederile art. 20 alin. (5) și care stabilesc condițiile speciale în care despăgubirile s-ar putea stabili pe care amiabilă chiar și în prezența unui proces penal.

Or, așa cum s-a reținut în practica Înaltei Curți, dar și prin decizia de casare, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă doar în absența unui demers judiciar inițiat pe acest aspect, deci doar în măsura în care persoana păgubită nu s-a constituit parte civilă în dosarul penal (ICCJ, secția a II-a civilă, decizia nr. 735/2021).

Prin urmare, concluzia instanței de rejudecare este incompatibilă cu teza premisă prevăzută de art. 20 alin. (5) din Norma ASF nr. 39/2016 - posibilitatea stabilirii despăgubirilor pe cale amiabilă în prezența unui proces penal, așa cum aceasta a fost interpretată prin decizia de casare - doar în lipsa inițierii unui demers judiciar.

Evidențiază că, în mod obișnuit, despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile generale prevăzute la art. 20 alin. (3) din Norma ASF nr. 39/2016, iar în cazul în care accidentul face obiectul unui dosar penal ce nu poate fi închis prin împăcarea părților, în plus față de condițiile generale, mai trebuie îndeplinite și condițiile speciale prevăzute la art. 20 alin. (5) lit. c) din Norma ASF nr. 39/2016.

În plus, a mai considerat că obligația asigurătorului RCA de a soluționa cererea de despăgubire cu care este învestit devine scadentă doar după primirea înscrisurilor din care rezultă vinovăția persoanei responsabile, întinderea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta imputabilă persoanei responsabile.

Potrivit autoarei-recursului, instanța de rejudecare a ignorat prevederile art. 20 alin. (2) din Norma ASF nr. 39/2016, text care se referă la condițiile în care intervine scadența obligației asigurătorului RCA de a răspunde cererii de despăgubire, ajungând să aplice sancțiunea penalităților de întârziere în mod nelegal.

Astfel, instanța de rejudecare a acordat penalitățile de întârziere pornind de la premisa de culpă în care l-a plasat pe asigurătorul RCA, premisă generată de faptul că acesta nu a răspuns cererii de despăgubire în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii.

Or, cererea de despăgubire formulată de persoanele păgubite A. și B. nu a fost însoțită de documente din care să rezulte, cu un anumit grad de certitudine, persoana responsabilă de producerea accidentului.

Dimpotrivă, așa cum a reținut și Tribunalul București în justificarea măsurii de suspendare a judecății, anterior soluționării definitive a dosarului penal nu existau înscrisuri și/sau informații pe baza cărora să poată fi determinată persoana responsabilă.

În aceste condiții, critica adusă soluției pronunțate în rejudecare ține de faptul că instanța nu a analizat dispozițiile art. 20 alin. (2) din Norma ASF nr. 39/2016 și a reținut că asigurătorul RCA se află în culpă, fără a observa că în speță nu intervenise scadența obligației de a formula un răspuns la cererea de despăgubire.

Cu privire la solicitarea de repunere a părților în situația anterioară, recurenta-pârâtă a învederat că s-a conformat dispozițiilor deciziei civile nr. 642/2024, față caracterul executoriu al acestora, iar la data de 23.04.2024 a efectuat plata sumei de 1.211.000 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate conform soluției pronunțate în apel.

În aceste condiții, a făcut trimitere la dispozițiile art. 500 alin. (1) și (2) raportate la cele ale art. 724 din C. proc. civ. și a solicitat ca, în eventualitatea admiterii cererii de recurs, să se dispună inclusiv repunerea părților în situația anterioară.

În probațiune, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

IV. Apărările formulate:

La data de 12 septembrie 2024, intimații-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității, excepția netimbrării și excepția tardivității depunerii recursului. Pe fondul cauzei, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 490 alin. (2) și cele ale art. 471

1

alin. (3) din C. proc. civ.

Intimatul-intervenient forțat E. nu a depus întâmpinare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 1 august 2024.

În temeiul prevederilor art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2025, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta-pârâtă a depus, în termen legal, punct de vedere cu privire la raportul întocmit.

Prin încheierea din 18 martie 2025, Înalta Curte a respins excepțiile invocate de intimații-reclamanți, prin întâmpinare, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă și a acordat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

V. Soluția instanței de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este legală, iar recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Prin cererea care face obiectul prezentului dosar, reclamanții B., C., prin reprezentant legal B., și A. au solicitat obligarea pârâtei D. S.A. la plata de daune materiale și daune morale, ca urmare a prejudiciilor suferite în urma accidentului rutier din data de 07.03.2017, la care se adaugă penalități de întârziere.

Față de hotărârile pronunțate în fazele devolutive al procesului și prin raportare la decizia de casare nr. 2447 din 21.11.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, se constată că disputa litigioasă privește modalitatea de stabilire a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, respectiv data de la care acestea sunt datorate de către asigurătorul de răspundere civilă al persoanei vinovate de producerea accidentului.

Astfel, în timp ce prima instanță, apreciind întemeiată în parte cererea reclamanților, a obligat pârâta să le plătească acestora, pe lângă sumele acordate cu titlu de daune materiale și morale, și penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective a debitului, instanța de apel, în rejudecare, reformând în parte sentința tribunalului, a obligat asigurătorul la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere calculate asupra sumelor reprezentând despăgubiri pentru daune materiale și morale, începând cu data expirării termenului în care asigurătorul trebuia să răspundă cererii de despăgubire și până la data achitării efective.

Printr-un prim set de critici, subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ. se deduce verificării în recurs respectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3), art. 430 și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă consideră, în esență, că instanța de apel, în rejudecare, nu a respectat dispoziția instanței de casare reținută prin decizia civilă nr. 2447/2018, prin care s-a stabilit, în mod obligatoriu, atât dispoziția legală în funcție de care se stabilește momentul începând cu care sunt datorate penalitățile de întârziere, respectiv art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, cât și analiza ce trebuie făcută în vederea determinării tezei de text aplicabile în speță.

Motivul de recurs subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu este întemeiat.

Cu titlu prealabil, se reține că dispozițiile art. 430 din C. proc. civ., referitoare la autoritatea de lucrul judecat au fost invocate în mod formal, recurenta-pârâtă neformulând critici concrete privind modalitatea în care această prevedere legală a fost nesocotită.

În continuare, reține instanța supremă că potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, iar potrivit alin. (3) după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

Aceste prevederi legale instituie regula potrivit căreia dezlegările instanței de recurs cu privire la problemele de drept analizate trebuie respectate de către instanța de fond care rejudecă procesul.

În același timp, rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să aibă loc în limitele casării, instanța de trimitere urmând să țină seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

În cauză, limitele casării, în care trebuia să aibă loc rejudecarea apelului, sunt în strânsă legătură cu limitele în care reclamanții au solicitat să aibă loc judecata căii extraordinare de atac.

Se constată astfel că, prin recursul declarat împotriva primei decizii de apel, recurenții-reclamanți au criticat soluția de respingere a cererii de apel incident ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 20 alin. (4) teza a II-a din O.U.G. nr. 54/2016 și neanalizării tezei I a aceleiași prevederi legale.

Prin decizia civilă nr. 2447 din 21 noiembrie 2022, Înalta Curte a statuat că în mod nelegal instanța de apel a stabilit că momentul de la care se calculează penalitățile de întârziere solicitate este data rămânerii definitive a hotărârii, cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 20 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 54/2016, precum și cu neluarea în considerare a faptului că oferta de despăgubire a fost înaintată de asigurător cu depășirea termenului stabilit de legiuitor. A mai stabilit ca, în rejudecare, instanța de apel să aibă în vedere și considerentele deciziei nr. 18/23.10.2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii și, în funcție de susținerile părților și de înscrisurile depuse de acestea, la stabilirea momentului de la curg penalitățile de întârziere, să aprecieze și cu privire la incidența dispozițiilor art. 20 alin. (5) lit. c), respectiv art. 27 alin. (4) din Norma ASF nr. 39/2019.

Pronunțând o decizie de casare cu trimitere, instanța de control judiciar nu dezleagă definitiv fondul litigiului dedus judecății, însă dezlegarea dată asupra problemelor de drept ce au făcut obiectul controlului nu mai poate fi repusă în discuție, bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

Ca atare, câtă vreme s-a reținut, în primul ciclu procesual, că instanța de apel a apreciat în mod greșit că momentul de la care se calculează penalitățile de întârziere solicitate este data rămânerii definitive a hotărârii, rejudecarea apelului în urma casării dispuse nu mai putea să readucă în discuție aceeași chestiune dezlegată prin decizia de casare.

Așadar, a revenit instanței de apel, ca instanță devolutivă, doar obligația de a analiza temeinicia sau netemeinicia susținerilor reclamanților din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 20 alin. (4) teza I din O.U.G. nr. 54/2016, cu luarea în considerarea a deciziei nr. 18/23.10.2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, respectiv incidența dispozițiilor art. 20 alin. (5) lit. c), respectiv art. 27 alin. (4) din Norma ASF nr. 39/2019.

Examinând decizia recurată, se observă că instanța de rejudecare a analizat cauza prin prisma dezlegărilor din decizia de casare, apreciind că cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (4) teza I din O.U.G. nr. 54/2016 este întemeiată.

Prin urmare, Înalta Curte conchide în sensul că este nefondat motivul de casare subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., decizia recurată respectând atât îndrumările instanței de recurs asupra problemelor de drept, obligatorii față de art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., cât și limitele casării, în acord cu prevederile art. 501 alin. (3) din același act normativ.

Invocând aceleași argumente, recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel și din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apreciind, în esență, că hotărârea nu cuprinde analiza apărărilor făcute de părți în legătură cu incidența unei sau alteia dintre cele două teze ale art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016.

Instanța supremă constată că devine de prisos analiza acestor critici formulate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., dat fiind că se referă la aspectele care și-au găsit rezolvare în cadrul analizei cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut și că decizia recurată este nemotivată cu referire la considerentul prin care s-a reținut că oferta formulată la data de 6.12.2019 nu respectă prevederile art. 27 alin. (4) din Norma ASF nr. 39/2016.

Potrivit acestei norme, casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Astfel, pentru a se putea reține nemotivarea unei hotărâri judecătorești trebuie să se constate lipsa totală a expunerii raționamentului prin care judecătorul a adoptat soluția pronunțată sau insuficienta expunere a motivelor care au stat la baza adoptării hotărârii.

Este esențial a se menționa că analiza instanței de recurs, inclusiv din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se limitează la legalitatea hotărârii, iar nu la temeinicia acesteia, așadar nu se poate verifica efectiv corectitudinea hotărârii, ci doar dacă în cuprinsul acesteia se regăsește, în mod formal, raționamentul instanței pentru care a fost adoptată hotărârea.

Verificând decizia civilă recurată, se constată că instanța de apel a expus considerentele pentru care a pronunțat soluția de admitere a apelului incident formulat de reclamanți, fiind respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire și motivele acesteia în termenul de cel mult 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată (18.05.2018), în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2016, răspunsul asigurătorului fiind comunicat părților prejudiciate în data de 06.12.2019, iar despăgubirile fiind achitate în data de 13.10.2021.

A mai constatat instanța de apel că dispozițiile art. 20 alin. (5) lit. c) din Norma A.S.F. nr. 39/2016 nu sunt incidente în cauză, întrucât, astfel cum rezultă din sentința penală nr. 672 din data de 19.04.2019, pronunțată în dosar nr. x/2018 de către Judecătoria Galați, persoanele vătămate A., B. și C., în calitate de succesori ai victimei decedate F., au arătat, încă de la termenul din data de 29.05.2018 - înainte de începerea cercetării judecătorești, că nu se constituie părți civile în procesul penal, rezervându-și dreptul de a se adresa cu acțiune separată în fața instanței civile.

A mai menționat instanța de apel că obligația asigurătorului de a notifica, motivat și cu confirmare de primire, decizia de respingere a solicitării de despăgubire nu era afectată de procesul penal, cu atât mai mult cu cât apelanta-pârâtă avea calitate de parte responsabilă civilmente în acțiunea penală.

Instanța de apel a considerat neîntemeiate și apărările apelantei-pârâte cu privire la aplicarea termenului de 3 luni prevăzut de art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016, reținând că plata penalităților de întârziere se face în condițiile prevăzute de alin. (2) și (4) - (5) ale art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 care indică termenul de 30 de zile în care a partea vătămată trebuie să primească un răspuns.

Întrucât cererea de despăgubire a fost predată serviciului de curierat H. în data de 18.05.2018, instanța, în considerarea dispozițiilor art. 183 alin. (1) din Codul de procedură, a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanți a penalităților de 0,2% pe zi de întârziere aferente sumelor acordate cu titlu de daune, calculate de la data de 20.06.2018 și până la data achitării efective a acestei sume, respectiv 13.10.2021.

În fine, a mai constatat instanța de apel că oferta de plată din data de 6.12.2019 nu respectă prevederile art. 27 alin. (4) din Norma A.S.F. nr. 39/2016, care impun ca oferta de despăgubire să cuprindă modul detaliat de calcul și sursele de referință.

Față de aceste considerente, constată Înalta Curte că instanța de apel a expus raționamentul juridic în baza căruia a pronunțat soluția de admitere a apelului incident.

În plus, notează instanța supremă că se admite că instanțele nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de părți, fiind suficient ca din considerentele hotărârii, precum în speța dedusă judecății, să rezulte că au răspuns acestor argumente chiar în mod implicit. În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că art. 6 parag. 1 din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat fiecărui argument (C.E.D.O., hot. din 09 decembrie 1994, cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei).

Pe de altă parte, faptul că instanța de apel nu a motivat decizia civilă recurată în maniera dorită de recurenta-pârâtă nu este de natură să ducă la incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În continuare, instanța supremă, analizând criticile circumscrise de recurenta-pârâtă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., constată că sunt nefondate.

Potrivit acestei norme legale, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă reclamă încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016.

În speță, verificând decizia civilă pronunțată de instanța de apel, Înalta Curte constată că aceasta a analizat apelul incident formulat de reclamanți raportat la motivele invocate de parte, cu respectarea prevederilor art. 501 din C. proc. civ., astfel cum s-a constatat cu ocazia analizării criticilor subsumate pct. 5 al art. 488 alin. (1).

Din acest punct de vedere, decizia instanței de apel nu poate fi criticată pentru că ar fi reținut un alt moment de la care asigurătorul era obligat la plata penalităților de întârziere, cu aplicarea greșită a art. 20 alin. (4) teza I din O.U.G. nr. 54/2016, în condițiile în care s-a constatat că apelul pârâtei a fost reexaminat conform indicațiilor date prin decizia de casare, cu luarea în considerare a situației faptice care reieșea din probatoriul administrat și care nu poate fi cenzurată în recurs.

De altfel, ceea ce propune recurentul prin intermediul căii de atac promovate, reprezintă, în realitate, o rejudecare a ceea ce s-a statuat cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare nr. 2447 din data de 21 noiembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, ceea ce nu poate fi permis.

În plus, se constată că prin motivele de recurs referitoare la neanalizarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, se încearcă să se dovedească o altă situație de fapt decât cea reținută de instanța de apel, cu toate că în recurs situația de fapt nu mai poate face obiectul criticilor, având în vedere că în cadrul acestei căi de atac se pot analiza numai motive de nelegalitate a hotărârii. În alte cuvinte, deși recurenta-pârâtă invocă nerespectarea dispozițiilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, se constată, față de motivele expuse de parte, că aceasta tinde la contestarea situației de fapt și a modului de interpretare și de evaluare a probelor administrate, ceea ce este nepermis în calea de atac a recursului.

Prin urmare, criticile recurentei-pârâte vor fi respinse.

Neîntemeiate sunt și criticile privind modalitatea în care instanța de apel a verificat incidența dispozițiilor art. 20 alin. (5) lit. c) din Norma ASF nr. 39/2019.

Instanța de prim control judiciar a reținut că pentru soluționarea pe cale amiabilă a cererii de despăgubire, în contextul unui dosar penal în curs, erau necesare cerințe speciale, neîndeplinite în speță, în condițiile existenței rechizitoriului emis de parchet anterior formulării cererii de despăgubire și a inexistenței angajamentului reclamanților conform dispozițiilor legale menționate.

Contrar alegațiilor recurentei-pârâte, instanța de prim control judiciar nu a adăugat la lege când a analizat apărările pârâtei în legătură cu imposibilitatea de a formula un răspuns, ci a interpretat dispozițiile legale având în vedere contextul factual reținut și care nu poate fi readus în discuție în această etapă procesuală.

De altfel, stabilirea obligației în sarcina asiguratorului de a achita penalități de întârziere în cuantum de 2%/zi nu este consecința aplicării dispozițiilor art. 20 alin. (5) lit. c) din Norma ASF nr. 39/2019, ci a avut în vedere împrejurarea că, potrivit deciziei nr. 18/23.10.2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, răspunsul la cererea de despăgubire, indiferent sub orice formă, de admitere sau de respingere, trebuie formulat de asigurător independent de existența dosarului penal.

Înalta Curte apreciază că esențial pentru soluționarea diferendului dedus judecății este lipsa de răspuns a asigurătorului, iar această analiză este indisolubil legată de stabilirea împrejurării dacă, între părți, exista un demers judiciar cu privire la evenimentul rutier, demers ce presupunea cercetarea circumstanțelor în care a fost formulată cererea de despăgubire de către intimații-reclamanți.

Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că instanța de apel nu a încălcat și nu a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material.

În fine, Înalta Curte găsește nefondată și critica privind ignorarea de către instanța de apel a prevederilor art. 20 alin. (2) din Norma ASF nr. 39/2016, privind scadența obligației asigurătorului de a răspunde cererii de despăgubire.

Examinând decizia recurată, instanța supremă observă că în mod judicios instanța de apel a acordat prevalență dispozițiilor art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016.

În acord cu aceste dispoziții legale, asigurătorul avea obligația de a da un răspuns ferm persoanelor care au avizat dauna: fie în 5 zile de la avizare anunța că urmează a desfășura propriile investigații, potrivit art. 20 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016, fie în termen de 30 de zile stabilea, după caz, acordarea (în tot sau în parte) a despăgubirilor sau respingerea pretențiilor, potrivit art. 30 alin. (1) și (2).

Așadar, recurenta-pârâtă era obligată să dea un răspuns reclamanților-intimați, fie în sensul admiterii/respingerii pretențiilor, fie în sensul investigării în regim propriu a modalității de producere a accidentului.

Or, recurenta-pârâtă nu a formulat niciun fel de răspuns de acest tip, nici în 5 zile și nici în primele 30 de zile.

Cu alte cuvinte, inacțiunea asigurătorului a generat exigibilitatea creanței persoanei păgubire, data scadenței obligației de despăgubire determinându-se potrivit dispozițiilor art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016.

În sprijinul acestei soluții sunt și considerentele instanței supreme din cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 18/2023, potrivit cărora: ˝ ... 108. În fine, în cazul în care, în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA, în mod culpabil, nu a notificat persoanei prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire formulate printr-o cerere la care au fost atașate documentele justificative potrivit art. 22 alin. (2) lit. a)-d) din Norma nr. 20/2017, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA datorează penalități de întârziere din ziua următoare celei la care se împlinește termenul de 30 de zile de la data înaintării cererii. Penalitățile sunt aferente "despăgubirii cuvenite" ce va fi stabilită de instanța de judecată, și nu sumei solicitate de titularul cererii. Întrucât neîndeplinirea obligației de a face în termenul de 30 de zile naște o prezumție relativă de culpă a asigurătorului RCA, revine acestuia sarcina de a dovedi existența unor circumstanțe neimputabile pentru a înlătura sancțiunea penalităților de întârziere.

Pentru ipoteza în care asigurătorul RCA formulează oferta de despăgubire cu depășirea termenului prevăzut de art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 132/2017, dar anterior sesizării instanței de judecată, penalitățile de întârziere prevăzute de art. 21 alin. (5) din aceeași lege curg până la data formulării ofertei, întrucât termenul anterior menționat nu este unul de decădere în sensul art. 2.545 din C. civ., care să atragă împiedicarea asigurătorului să mai facă oferta de despăgubire. În schimb, după sesizarea instanței de judecată, formularea unei oferte de despăgubire de către asigurător nu mai asigură atingerea finalității normelor supuse interpretării, și anume aceea de soluționare a pretențiilor de despăgubire pe cale amiabilă.˝

Este adevărat că în această speță sunt aplicate alte acte normative, însă este vorba despre norme legale cu conținut similar date în aceeași materie a asigurărilor, de aceea considerentele sunt valabile și în situația de fapt și de drept dedusă judecății în prezenta cauză.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente nici prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 642 din 17 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 642 din 17 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 iunie 2025.