ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 127/2023

Ședința publică din data de 12 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 29 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a formulat contestație împotriva Rezoluției emisă de Inspecția Judiciară cu nr. 1314/A/din 16 aprilie 2020 în dosarul nr. x - 1356, precum și a Rezoluției inspectorului șef nr. C 20-818 din 15 iulie 2020.

Prin sentința civilă nr. 190 din 16 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 190 din 16 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A., B. și C., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurenții-reclamanți au susținut că prima instanță nu a avut în vedere faptul că au criticat comportamentul doamnei judecător D. în etapa rejudecării după pronunțarea sentinței civile nr. 33F/2018, când aceasta, cu o vădită rea credință a refuzat aplicarea hotărârii din regulatorul de competență, care constituie o autoritate de lucru judecat ce nu mai putea fi evitată decât în baza unor eventuale noi probe de evaluare a terenului litigios.

Printr-un alt set de critici, recurenții-reclamanți au învederat grava eroare a instanței de fond care susține că problema competenței a fost definitiv tranșată prin sentința civilă nr. 33F/2018, ori această "tranșare" a reprezentat tocmai stabilirea valorii de 40.000 RON a terenului de 175 m.p., situație care a determinat competența judecătoriei.

Nu în ultimul rând, recurenții-reclamanți au susținut că în mod greșit a reținut instanța de fond că cele două doamne magistrat ce le-au soluționat apelul "nu trebuiau să-și verifice competența soluționării apelului nostru", în condițiile în care au învederat soluționarea în fond de către judecătorie a unei acțiuni pentru care era necompetentă material, motiv de ordină publică care nu a fost soluționat dintr-o gravă neglijență și superficialitate de către doamnele judecător din apel ceea ce a dus la păstrarea unei hotărâri vădit ilegale din toate punctele de vedere.

De asemenea, au apreciat că aceeași superficialitate se evidențiază și în decizia civilă nr. 328 din data de 19 februarie 2019 a Tribunalului București, în dispozitivul căreia se menționează că se respinge apelul contra sentinței civile nr. 7315 din data de 16 iunie 2017, deși apelul acestora privea sentința civilă nr. 6617 din 25 mai 2018.

Asupra acestui aspect instanța de fond nu a făcut nicio mențiune deși nici până în prezent nu s-a produs nicio îndreptare, lămurire sau completare a dispozitivului deciziei civile nr. 328/2018, procedură ce se putea efectua numai conform art. 442 - 444 C. proc. civ.

În concluzie, recurenții-reclamanți au solicitat să se constate existența abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 303/2004.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 20 mai 2021, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind, în esență, că niciunul dintre motivele de casare invocate de recurenții-reclamanți nu se verifică în speță, instanța de fond motivând judicios și coerent soluția dispusă, raportat la obiectul cauzei și la dispozițiile legale incidente.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții B., C. și A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., invocat de recurenții-reclamanți, potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, nu este incident în cauză, nefiind pronunțată vreo decizie civilă care să vizeze actele administrative contestate în prezentul dosar dedus judecății, astfel că nu se poate vorbi despre existența unei autorități de lucru judecat care să fie încălcată în speță.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat și a răspuns criticilor formulate prin acțiune, care în opinia acestora conturau reaua-credință a magistraților care au făcut obiectul verificărilor administrative efectuate de Inspecția Judiciară.

Astfel, judecătorul fondului a reținut în mod corect că reclamanților le-a fost comunicată obligația de a completa taxa de timbru cu suma de 8.740,125 de RON, cu mențiunea posibilității de a formula cerere de ajutor public judiciar și cerere de reexaminare împotriva modalității de stabilire a timbrajului, iar aceștia au formulat cerere de reexaminare împotriva timbrajului, care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea din data de 16 decembrie 2016.

Instanța de fond a răspuns și criticilor ce vizau pretinsa necompentență a judecătoriei de a judeca în primă instanță litigiul, precum și a tribunalului în calea de atac a apelului, iar în ceea ce privește superficialitatea de care ar fi dat dovadă judecătoarele care au soluționat apelul, prima instanță nu ar fi avut cum să se pronunțe, în condițiile în care nu a fost învestită cu această critică.

Astfel, trecând peste faptul că recurenții-reclamanți au invocat omisso medio aceste aspecte legate de cuprinsul dispozitivului deciziei civile nr. 328 din data de 19 februarie 2019 a Tribunalului București, instanța de control judiciar reține că astfel de erori pot fi corijate în condițiile art. 442 din C. proc. civ., iar această situație nu este de natură să demonstreze reaua credință sau grava neglijență a judecătoarelor care au soluționat cererea de apel formulată de recurenții-reclamanți.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligație nerespectată de instanța de fond în opinia recurentului, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurenților privind incidența unui astfel de motiv de casare.

Analizând sentința atacată prin raportare și la motivul de casare reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, prin sesizarea înregistrată la Direcția de inspecție pentru judecători la data de 26 martie 2020, sub numărul x, petenții B., C. și A. au solicitat efectuarea verificărilor prealabile de către inspectorul judiciar desemnat cu privire la abaterile disciplinare săvârșite de doamna judecător D. din cadrul Judecătoriei Sectorului 3 București și de către doamnele judecător E. și F. din cadrul Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Lucrarea a fost soluționată de inspectorul judiciar desemnat în condițiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, aprobat prin Ordinul Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. 136 din 11 decembrie 2018, sesizarea fiind clasată prin rezoluția emisă sub nr. x/16.04.2020, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, întrucât în urma verificărilor efectuate, nu au fost identificate indicii privind săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.

Împotriva acestei măsuri, reclamanții au formulat plângere în temeiul art. 45

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, solicitând infirmarea rezoluției de clasare.

Plângerea astfel formulată a fost respinsă de Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare prin rezoluția nr. C20-818 din data de 15 iulie 2020, constatându-se că rezoluția criticată este motivată, răspunzându-se tuturor aspectelor invocate în sesizarea formulată de petiționari, precum și faptul că aceasta cuprinde argumentele de fapt și de drept care au stat la baza măsurii de clasare luate de inspectorul judiciar, fiind dispusă cu respectarea condițiilor legale speciale în materie și a Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamanții B., C. și A. cu o cerere prin care au contestat cele două rezoluții, apreciind că nu au fost analizate faptele reclamate de aceștia, în lumina prevederilor art. 99 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 303/2004.

Criticile recurenților-reclamanți privind greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că deși recurenții-reclamanți susțin o greșită aplicare de către instanța de fond a prevederilor art. 99 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 303/2004, lit. ț) nu există, abaterea discliplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență fiind reglementată la art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Potrivit art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate, așadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Totodată, conform dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanțelor care au pronunțat hotărârile care au produs nemulțumirea titularilor sesizării.

În cauza de față, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluțiile în litigiu, au reținut inexistența indiciilor care să conducă la reținerea săvârșirii de către magistrații verificați a abaterii sesizate.

Prin urmare, astfel cum s-a reținut anterior, raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Or, prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, recurenții-reclamanți au solicitat sancționarea judecătorilor pentru operațiunea de interpretare a normelor juridice specifice activității de judecată care a condus la anularea capătului de cerere ca insuficient timbrat și la menținerea acestei soluții în apel, care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului.

Înalta Curte reamintește că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

De asemenea, în ceea ce privește modalitatea exercitării funcției cu gravă neglijență, Înalta Curte reține că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic și pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de față, reclamanților le-a fost comunicată obligația de a completa taxa judiciară de timbru cu suma de 8.740,125 de RON, cu mențiunea posibilității de a formula cerere de ajutor public judiciar și cerere de reexaminare împotriva modalității de stabilire a timbrajului, iar aceștia au formulat cerere de reexaminare împotriva timbrajului, care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea din data de 16 decembrie 2016.

În plus, competența Judecătoriei Sectorului 3 București, ca primă instanță și, implicit, a Tribunalului București, ca instanță de apel, a fost stabilită prin regulatorul de competență pronunțat în data de 26 februarie 2018 de Curtea de Apel București, iar atât doamna judecător D., prin considerentele sentinței, cât și doamnele judecător E. și F., prin considerentele deciziei de respingere a apelului reclamanților declarat împotriva sentinței Judecătoriei Sectorului 3 București, au expus raționamentul pentru care, în primă fază, s-a apreciat că nu se impune reconsiderarea valorii capătului de cerere ca urmare a celor stabilite prin regulatorul de competență, iar în apel, au fost respinse criticile formulate împotriva acestei soluții.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reține că magistratul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurenți nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reține nici gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență, iar, în cauza de față, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reține un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistrații ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurenților.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamanților s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45 și 45

1

din Legea nr. 317/2004 și a celor ale art. 99 lit. t), coroborate cu art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții B., C. și A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții B., C. și A. împotriva sentinței civile nr. 190 din 16 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 12 ianuarie 2023.