ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3987/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 10 iunie 2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată la data de 3 aprilie 2017, reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj Napoca și Tribunalul Sălaj, au solicitat obligarea pârâților:

- să emită noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare lunare pentru reclamantele A. și C. începând cu data de 09.04.2012, iar pentru reclamanta B. începând cu data numirii în profesie, respectiv 20.12.2013, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția fiecăruia dintre reclamanți îndeplinită în cadrul instanței;

- să recalculeze sporurile și alte drepturi aferente diferenței indemnizației de încadrare lunare pentru reclamantele A. și C. începând cu data de 09.04.2012, iar pentru reclamanta B. începând cu data numirii în profesie, respectiv 20.12.2013, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția fiecăruia dintre reclamanți îndeplinită în cadrul instanței;

- să plătească actualizarea sumelor de plată cu rata inflației, calculată de la data scadenței fiecărui drept salarial lunar al reclamantelor până la plata efectivă;

- să plătească dobânda legală calculată de la data scadenței fiecărui drept salarial lunar al reclamantelor și până la plata efectivă;

- să țină cont, la emiterea ordinelor de salarizare, în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, ce urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31.12.201, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Prin sentința civilă nr. 1310 din 11 aprilie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj Napoca și Tribunalul Sălaj;

- a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită un nou ordin de salarizare al reclamantelor începând cu data de 09.04.2015, conform dispozițiilor art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, modificată prin Legea nr. 71/2015;

- a obligat pârâții să achite reclamantelor diferențele salariale rezultate, precum și dobânda legală calculată de la data scadenței fiecărei sume, actualizate cu rata inflației;

- a respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1310 din 11 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii.

Recurentul-pârât a criticat soluția instanței de fond sub aspectul greșitei rețineri a faptului că reclamantele erau îndreptățite la calcularea indemnizației în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015, întrucât un alt ordonator principal de credite, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit indemnizațiile de încadrare în raport de această valoare de referință sectorială de la o dată ulterioară, respectiv 01.10.2016, conform Ordinului Președintelui ÎCCJ nr. 283/2016.

A susținut pârâtul că și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau față de reclamante prin emiterea Ordinului ministrului Justiției nr. 4680/C/21.12.2016, în aceeași zi cu publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016. La emiterea acestui ordin s-a avut în vedere că, la data de 01.08.2016, se aflau în plată indemnizații de încadrare brute lunare stabilite prin Ordinele ministrului Justiției nr. 1561/2015, nr. 1562/2015 și nr. 1563/2015, cu luarea în considerare a drepturilor stabilite prin hotărâri judecătorești, care nu se situau la valoarea de 405 RON.

Totodată, atât timp cât dispozițiile art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 erau în vigoare, autoritatea ministerială nu putea emite acte administrative contrare prevederilor legale, astfel încât abia după publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 74/2016 a emis OMJ nr. 4680/C/2016.

A mai arătat pârâtul că, ulterior, prin OMJ nr. 219/C/01.02.2017, a fost modificat OMJ nr. 4680/C/2016, în sensul stabilirii, începând cu data de 01.10.2016, a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, având în vedere că această valoare de referință sectorială a fost aplicată la nivelul altor ordonatori principali de credite din sistemul justiției. Prin urmare, în opinia recurentului, doar de la data de 01.10.2016 poate fi avută în vedere, la calcularea indemnizațiilor, valoarea de referință sectorială de 405 RON.

În privința emiterii ordinelor de salarizare individuale, recurentul-pârât a susținut că o pretinsă inacțiune îi putea fi imputată doar dacă nu și-ar fi luat angajamentul emiterii acestor acte.

Recurentul-pârât a criticat și obligarea sa, prin dispozitivul sentinței recurate, la plata diferențelor salariale către reclamanți, susținând că, potrivit Legii nr. 500/2002 și H.G. nr. 652/2009, această obligație revine angajatorului reclamantelor, Tribunalul Sălaj, iar nu Ministerului Justiției.

Prin concluziile scrise depuse la dosarul instanței de recurs la data de 11.12.2019, pârâtul Ministerul Justiției a susținut că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect, ca urmare a emiterii, în aplicarea OMJ nr. 4680/C/2016 și nr. 219/C/2017, a ordinului individual de salarizare nr. 1475/C/2017, iar diferențele salariale stabilite prin raportare la acest ordin au fost achitate reclamantelor în luna decembrie 2017.

Ulterior, a mai arătat recurentul, prin Ordinul ministrului Justiției nr. 2066/C/2018 s-a stabilit în favoarea judecătorilor și asistenților judiciari o indemnizație de încadrare brută lunară calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017. În aplicarea acestui ordin au fost emise OMJ nr. 3073/C/2018 și nr. 92/C/2019, prin care au fost recalculate drepturile salariale cuvenite reclamantelor pe perioada 09.04.2015 - 30.06.2018.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, prin emiterea acestor ordine autoritatea ministerială și-a îndeplinit obligațiile impuse prin sentința civilă recurată în cauză, astfel încât acțiunea a rămas fără obiect.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs, precum și prin concluziile scrise formulate față de precizările ulterioare ale recurentului-pârât, intimatele-reclamante au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința atacată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la argumentul rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, invocat de recurentul-pârât Ministerul Justiției, Înalta Curte îl apreciază a fi nefondat.

Lipsa de obiect a acțiunii a fost susținută de pârât prin raportare la emiterea unor ordine de salarizare colective și individuale, prin care a fost recunoscut dreptul reclamantelor la calcularea indemnizației lunare brute prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017.

Obiectul acțiunii civile de față este reprezentat de pretenția reclamantelor de a le fi recunoscute, calculate și achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate. Înalta Curte constată că ordinul colectiv nr. 2066/C/2018 și ordinul individual nr. 92/C/2019 (în anexele căruia sunt menționate reclamantele) au fost emise de Ministerul Justiției ulterior pronunțării sentinței recurate și după declararea recursului, fiind depuse la dosar în timpul judecării căii de atac. Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, iar emiterea ordinelor anterior indicate, după soluționarea cauzei în primă instanță, cu consecința recalculării cuantumului indemnizației de încadrare cuvenită reclamantelor, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond, având efectul unei achiesări la dispozițiile din sentință referitoare la emiterea ordinului de salariazare.

Mai mult, din cuprinsul ordinelor depuse la dosar nu rezultă că reclamantelor le-ar fi fost achitate în integralitate drepturile salariale restante, actualizate cu rata inflației și dobânda legală, astfel cum au solicitat prin acțiune. Potrivit art. 2 din OMJ nr. 92/C/2019, plata diferențelor salariale se va face după alocarea sumelor corespunzătoare în buget, iar la dosarul cauzei nu a fost depusă de către pârât vreo dovadă a plăților efectuate în temeiul acestui ultim ordin, intimatele-reclamante susținând, prin concluziile scrise, că aceste sume nu au fost achitate. Așadar, și dacă se reține că pârâtul și-a îndeplinit obligația de emitere a ordinului de salarizare în condițiile dispuse de instanța de fond, acesta a făcut dovada îndeplinirii parțiale a obligațiilor din sentință, astfel încât, nici din această perspectivă nu se poate susține că acțiunea este lipsită de obiect.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, argumentele recurentului-pârât referitoare la lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește critica referitoare la îndeplinirea de către pârât a obligațiilor legale ce-i revin, ca urmare a emiterii Ordinului ministrului Justiției nr. 4680/C/2016, în aceeași zi cu publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 74/2016, Înalta Curte le apreciază a fi, de asemenea, nefondate.

Un prim considerent îl reprezintă chiar emiterea Ordinelor ministrului Justiției nr. 2066/C/2018 și nr. 92/C/2019, în cuprinsul cărora modalitatea de calcul a indemnizației brute lunare este diferită de cea din OMJ nr. 4680/C/2016, confirmând susținerile reclamantelor cu privire la folosirea de către pârât a unei valori de referință sectorială eronate pentru calcularea drepturilor salariale cuvenite magistraților, începând cu data de 09.04.2015. Astfel, Înalta Curte constată că OMJ nr. 4680/C/2016 OMJ dispunea ca plata drepturilor salariale cuvenite magistraților să se facă prin raportare la o valoare de referință sectorială de 381,83 RON, începând cu data de 1 octombrie 2016, iar prin modificarea adusă prin OMJ nr. 219/C/2017, s-a prevăzut o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, începând cu aceeași dată - 1 octombrie 2016, fără mențiuni cu privire la perioada 09.04.2015 - 01.10.2016. Pe de altă parte, OMJ nr. 2066/C/2018 și nr. 92/C/2019 prevăd calcularea indemnizației lunare brute prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, adică prin utilizarea chiar a unei valori mai mari decât cea menționată în sentința recurată (405 RON).

Așadar, emiterea în anii 2018-2019 a noilor ordine de salarizare are valoarea unei recunoașteri a unei valori de referință sectoriale inferioare, în dezacord cu prevederile legale și cu deciziile pronunțate de Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție, care a condus la existența unor diferențe salariale între reclamante și alți magistrați din cadrul aceleiași familii ocupaționale.

Prin motivele recursului declarat în cauză, pârâtul Ministerul Justiției a susținut că, anterior datei de 01.10.2016, nu pot fi stabilite drepturile salariale cuvenite reclamantelor în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, de la data de 09.04.2015, întrucât la data de 09.04.2015 nu existau în plată indemnizații calculate în raport de aceste valori, la nivelul altor ordonatori principali de credite fiind acordată valoarea de referință sectorială de 405 RON doar începând cu data de 01.10.2016. Or, instanța de fond a reținut, în raport de adresa nr. x/21.12.2016 a ÎCCJ și de hotărâri judecătorești pronunțate anterior, că, într-o serie de litigii au fost stabilite cu caracter definitiv drepturile salariale cuvenite unor magistrați, prin raportare la această valoare de referință sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015, considerent pe care recurentul nu l-a criticat sau invalidat în vreun fel în calea de atac.

Totodată, prin dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale "Justiție".

Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamantele din prezenta cauză aveau dreptul de a beneficia de indemnizații brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau și alți magistrați, în urma pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive, fiind neîntemeiată susținerea pârâtului în sensul că această indemnizație poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016, dată de la care a fost aplicată de Înalta Curte de Casație și Justiție și de Consiliul Superior al Magistraturii în salarizarea personalului propriu.

Argumentul pârâtului nesocotește considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

Potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32).

Prin urmare, însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Consecvent cu decizia Curții Constituționale, prin Decizia nr. 36/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a reținut că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare."

Este necesar a se menționa că, la data pronunțării sentinței de fond, prima instanță a avut în vedere nivelul maxim al indemnizațiilor aflate în plată, care se calculau în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON. În prezent, Înalta Curte constată că, urmare a emiterii de către Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a Ordinului nr. 75/15.03.2018, care prevede calcularea indemnizațiilor cuvenite personalului propriu prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,63 RON, pe perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON, pe perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, nivelul maxim al indemnizațiilor aflate în plată, inclusiv cele cuvenite reclamantelor, ar trebui se raporteze la aceste valori.

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referință sectorială calculată de pârât prin OMJ nr. 4680/C/2016 și OMJ nr. 219/C/2017 nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit magistraților reclamanți, motiv pentru care soluția instanței de fond este legală.

Referitor la argumentul pârâtului privitor la angajamentul său de emitere a ordinelor individuale de salarizare, Înalta Curte reține că relevanță în soluționarea cauzei prezintă emiterea efectivă a actului cu caracter individual prin care sunt tranșate pretențiile de natură salarială ale reclamantelor care fac obiectul cererii de chemare în judecată, act pe care, dacă ne raportăm la Ordinul nr. 92/C/2019, pârâtul l-a emis cu întârziere, în timpul judecării căii de atac, deși reclamantele solicitaseră emiterea ordinului de salarizare prin cererea adresată la data de 07.12.2015, anterior promovării acțiunii. Intenția emiterii ordinului nu echivalează cu îndeplinirea obligației legale ce incumbă pârâtului.

În ceea ce privește critica referitoare la obligarea Ministerului Justiției la plata efectivă a drepturilor salariale, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată.

Este reală susținerea recurentului-pârât, în sensul că această autoritate ministerială nu are atribuția legală a plății drepturilor salariale către reclamante, ci această obligație revine în sarcina angajatorului, ordonator secundar sau terțiar de credite, respectiv instanței în cadrul căreia activează reclamantele. În acest sens, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, care prevăd că bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, de art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, potrivit căruia Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției și libertăților cetățenești are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora, dar și de prevederile art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, conform cărora calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite revine Înaltei Curți de Casație si Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, curților de apel, parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunalelor și parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic.

Însă, prin încheierea de dezbateri din 11 aprilie 2017, instanța de fond a reținut, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, că acest pârât va fi menținut în cauză, pe capătul de cerere vizând plata diferențelor salariale, "doar pentru opozabilitate". Mențiunea din dispozitivul sentinței recurate cu privire la obligarea "pârâților" la plata diferențelor salariale trebuie, așadar, interpretată în raport de mențiunile încheierii care face parte integrantă din sentință și care confirmă că obligația de plată efectivă a drepturilor salariale nu incumbă pârâtului Ministerul Justiției, acesta fiind obligat doar la emiterea ordinului de salarizare a reclamantelor, în condițiile dispuse de prima instanță.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1310 din 11 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 iulie 2020.