ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2123/2022

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 17.05.2016, sub nr. x/2016, (înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Galați, secția I civilă, la data de 06.04.2016, disjunsă din dosarul nr. x/2015 al aceluiași tribunal), reclamanții A., B. și C. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Galați și Curtea de Apel Galați: - emiterea unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare lunare pentru fiecare dintre reclamanți începând cu data de 09.04.2012, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția fiecăruia dintre reclamanți îndeplinită în cadrul instanței; - recalcularea sporurilor și altor drepturi aferente diferenței indemnizației de încadrare lunare pentru fiecare dintre reclamanți începând cu data de 09.04.2012, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția îndeplinită în cadrul instanței; - plata actualizării sumelor cu rata inflației, calculată de la data scadenței fiecărui drept salarial lunar al reclamanților și până la plata efectivă a acestuia; - plata dobânzii legale calculată de la data scadenței fiecărui drept lunar al reclamanților și până la plata efectivă a acestuia; iar la emiterea ordinelor de salarizare să țină cont, în cazul promovărilor în funcție și numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, ce urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31.12.2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție este îndeplinită ulterior acestei date.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 487 din 10 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal(veche) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Galați și a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Galați, ca privind o persoană fără calitate procesuală pasivă. A respins ca nefondate excepțiile de inadmisibilitate și tardivitate, invocate de pârâtul Ministerul Justiției. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției în referire la capătul de cerere privind plata drepturilor salariale și a respins acest capăt de cererea, astfel cum a fost formulat de reclamanți, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca privind o persoană fără calitate procesuală pasivă. A admis excepția autorității de lucru judecat în referire la capetele de cerere vizând emiterea unor noi ordine de salarizare și recalcularea drepturilor salariale, astfel cum au fost formulate de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției pentru perioada începând cu 09.04.2015, respingându-le în consecință. A respins cererea reclamanților A. și B. formulată în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Galați privind plata drepturilor salariale aferente perioadei începând cu 09.04.2015. Totodată, a respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Galați, vizând pretențiile aferente perioadei 09.04.2012 - 08.04.2015, ca nefondată. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Tribunalului Galați și a pârâtului Ministerul Justiției, vizând pretențiile reclamantei C., aferente perioadei 09.04.2012 - 30.06.2015, respingând în consecință cererea. A admis excepția rămânerii fără obiect a capetelor de cerere vizând emiterea unor noi ordine de salarizare și recalcularea drepturilor salariale, astfel cum au fost formulate de reclamanta C. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției pentru perioada începând cu 01.07.2015, respingându-le în consecință. A respins cererea reclamantei C., formulată în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Galați, privind plata drepturilor salariale aferente perioadei începând cu 01.07.2015.

Recursurile exercitate în cauză. Împotriva sentinței civile nr. 487 din 10 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (veche) au declarat recursuri reclamantele C. și B., precum și reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ. 3.1. În dezvoltarea recursului său recurentul-reclamant A. a susținut, în primul rând, incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând sub acest aspect că la termenul la care au avut loc dezbaterile nu a fost citat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând, în consecință, introducerea acestuia în cauză și citarea, prin reprezentant legal, apreciind că sunt aplicabile prevederile art. 27 alin. (1) și alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, republicată, astfel cum au fost acestea redate în cuprinsul cererii de recurs. Cum în prezenta cauză nu a fost citat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu mențiunea de a-și exprima poziția procesuală cu privire la discriminarea indicată în cererea de chemare în judecată, a considerat recurentul-reclamant că acest aspect atrage nulitatea sentinței de fond. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut incidența acestuia în legătură cu soluția de la punctul 5 din dispozitivul sentinței, în sensul respingerii cererii privind plata drepturilor salariale începând cu data de 09.04.2015, arătând că soluția primei instanțe de respingere a pretențiilor ca nefondate este greșită, întrucât petitul respectiv trebuia respins față de autoritatea de lucru judecat intervenită ca urmare a pronunțării sentinței nr. 809 din 08.10.2020 a Tribunalului Covasna în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia nr. 15/A/21.01.2021 a Curții de Apel Brașov. Astfel, a subliniat că în privința sa a intervenit autoritatea de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind plata drepturilor salariale începând cu data de 09.04.2015, întrucât prin hotărârea menționată Tribunalul Covasna i-a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Galați și a obligat acest pârât la plata diferențelor salariale rezultate ca urmare a acordării indemnizației de încadrare recalculată începând cu data de 09.04.2015, potrivit art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, ținând cont de vechimea în profesie și în muncă, de studii, de gradul profesional și funcția îndeplinită în cadrul instanței, drepturi salariale stabilite definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 3760/28.11.2016, în cadrul dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel București, definitivă la data de 30.06.2020. A susținut și faptul că soluția primei instanțe de la punctul 6 referitoare la drepturile de natură salarială aferente perioadei 09.04.2012-08.04.2015 este parțial greșită, apreciind din această perspectivă că, deși a fost încadrat judecător începând cu data de 11.12.2012, pretențiile solicitate pentru perioada anterioară fiind, într-adevăr, nefondate, începând cu data de 11.12.2012 (data numirii) solicitarea sa este întemeiată și trebuia admisă ca atare. În susținerea opiniei exprimate a citat dispozițiile art. 27 alin. (2) din Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, normă specială, derogatorie de la dreptul comun, afirmând că în privința sa nu au fost emise ordine de salarizare aferente perioadei 11.12.2012-08.04.2015, cu luarea în considerare a indemnizației lunare la nivel maxim, ținând cont de vechimea în profesie și în muncă, de studii, de gradul profesional și funcția îndeplinită în cadrul instanței. De altfel, a apreciat că situația salarială discriminatorie între judecători exista și înainte de adoptarea Legii nr. 71/2015, în vigoare de la data de 09.04.2015, care a recunoscut preexistența unei situații salariale discriminatorii generată de aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale în materie, în temeiul acestei recunoașteri legiferate operând recunoașterea pretențiilor anterioare datei respective. A clamat recurentul-reclamant incidența în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice și O.U.G. nr. 20/2016 prin care s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim, cu privire la care Curtea Constituțională a concluzionat în sensul că efectul neconstituționalității art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 43/2016) este acela că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016) trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Cu alte cuvinte, a apreciat că personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică. De asemenea, a evocat incidența în cauză a Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat în sensul că soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare; precum și a Deciziilor nr. 23 din 29.09.2016 și nr. 54 din 3 iulie 2017 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, date în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare. Din punct de vedere al controlului de constituționalitate a făcut trimitere la jurisprudența Curții Constituționale a României, reprezentată de Decizia nr. 794 din 15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21.12.2016, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, conchizând în sensul că, în cazul în care diferențele de salarizare dintre magistrați provin din drepturi acordate prin hotărâri judecătorești, ordonatorul de credite este obligat ca, la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, din cadrul instituției sau autorității publice, să ia în considerare și drepturile salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești deoarece hotărârea judecătorească, chiar dacă are efecte între părți, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală. În acest context a opinat în sensul că, a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obținute prin hotărâri judecătorești definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare, ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecința aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive să producă consecințe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice. Ca urmare, a considerat că hotărârea de fond este nelegală întrucât consfințește menținerea unei discriminări și inegalități vădite între situația sa salarială și situația altor categorii de judecători, cu ignorarea normelor legale în materie și a jurisprudenței recente a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și a indicat în apărare, în mod punctual, situațiile discriminatorii analizate și constatate în practica judiciară în materie, subliniind că își însușește argumentele care au stat la baza acordării drepturilor de natură salarială pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015. 3.2. Recursul reclamantelor C. și B. a fost, de asemenea, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., arătând acestea că față de soluțiile pronunțate de instanța de fond la punctele 1-4 nu formulează recurs, considerând că sunt corecte, legale și temeinice. Cu privire la celelalte soluții dispuse față de acestea au susținut că își mențin argumentele expuse în cererea de chemare în judecată, precizând în plus că înțeleg să invoce, în primul rând, incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în referire la lipsa citării în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, pentru aceleași argumente invocate și de recurentul-reclamant A. în recursul său. Cât privește incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au arătat recurentele că soluția pronunțată de instanța de fond în legătură cu drepturile lor de natură salarială, în sensul respingerii cererii ca nefondată, este greșită, solicitând reformarea sentinței de fond în acest sens, conform argumentelor dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, care sunt identice cu cele formulate de recurentul-reclamant A. în propria cerere de recurs.

Apărările formulate în cauză. Intimații-pârâți Ministerul Justiției și Tribunalul Galați au formulat întâmpinări la cererile de recurs ale reclamanților, prin intermediul cărora au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică. Recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinările intimaților-pârâți, arătând, în esență, că își menține argumentele expuse în cererea introductivă și în cererea de recurs, în susținerea cărora a depus jurisprudență în materie, solicitând înlăturarea apărărilor intimaților-pârâți. Totodată, a subliniat că fondul acțiunii din prezenta cauză are legătură cu dezlegarea ce va fi dată problemelor de drept ce fac obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2021, cu termen de judecată la data de 13.09.2021.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința de fond atacată în raport de motivele invocate de recurenții-reclamanți prin cererile de recurs și de apărările invocate de intimații-pârâți prin întâmpinările formulate în cauză, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursurile reclamanților sunt nefondate și vor fi respinse ca atare, urmând a le analiza împreună și a răspunde criticilor identice prin argumente comune, în funcție de finalitatea lor concretă. 5.1. Criticile de nelegalitate invocate de recurenții-reclamanți din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea de către prima instanță a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii. Motivul de recurs invocat include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum si nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători, nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată, încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată, efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ., încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii si asupra fondului, încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților, lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia, respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii. Criticile recurenților circumscrise acestui motiv de casare vizează faptul că la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile nu a fost citat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu mențiunea de a-și exprima poziția procesuală cu privire la discriminarea indicată prin cererea de chemare în judecată, considerând părțile că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 27 alin. (1) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000. Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate. Potrivit principiului disponibilității, reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual, inclusiv sub aspectul persoanelor chemate în judecată, acest principiu impunându-se, într-adevăr, a fi interpretat prin corelație cu alte principii care guvernează procesul civil, în principal cu cel al rolului activ al instanței. Însă, deși potrivit art. 129 C. proc. civ. instanța trebuie să pună în discuție orice împrejurări de fapt sau de drept care să ducă la soluționarea pricinii, trebuie să stăruie pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului și să lămurească părțile asupra drepturilor și îndatoririlor ce le revin, potrivit poziției lor procesuale, este de observat că judecătorul nu poate, din oficiu, să dispună chemarea în judecată a altor persoane în afara celor chemate în judecată potrivit art. 112 C. proc. civ. sau intervenite în proces în condițiile art. 49 și următoarele din același Cod, decât dacă acest lucru este necesar, potrivit dispozițiilor legale aplicabile speței, sau atunci când participarea la proces a anumitor persoane fizice sau juridice este cerută expres prin lege sau rezultă din natura actului juridic dedus judecății. În speță, prin acțiunea introductivă, reclamanții au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Galați și Curtea de Apel Galați, contestând modalitatea de stabilire a drepturilor salariale și solicitând emiterea unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare lunare pentru fiecare dintre aceștia începând cu data de 09.04.2012, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția fiecăruia îndeplinită în cadrul instanței, recalcularea sporurilor și altor drepturi aferente diferenței indemnizației de încadrare lunare solicitate, cu plata actualizată a drepturilor salariale cuvenite, precum și cu plata dobânzii calculate de la data scadenței fiecărui drept. Astfel fiind, cadrul procesual a fost stabilit de către reclamanți, care au menționat în cererea de chemare în judecată persoanele cu care au înțeles să se judece, precum și obiectul cererii, adică ceea ce au pretins, instanța neavând obligativitatea, potrivit considerentelor sus-menționate, să introducă în cauză și să citeze, din oficiu, o altă persoană, în speță Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, posibilitatea de a lărgi sfera subiectivă a procesului având-o numai părțile. Așadar, contrar alegațiilor recurenților-reclamanți, Înalta Curte reține că raportat la obiectul cererii deduse judecății, nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 27 alin. (1) și alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, părțile învestind instanța de contencios administrativ cu o contestație împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale, întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 83/2014 aprobată și modificată prin Legea nr. 71/2015, iar împrejurarea că părțile au susținut că în justiție există o situație salarială discriminatorie între judecătorii care își desfășoară activitatea, nu este de natură a atrage aplicabilitatea normelor legale invocate, întrucât acestea vizează dreptul părții care se consideră discriminată de a solicita instanței, potrivit dreptului comun, acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, ipoteză ce nu se verifică însă în prezenta cauză. Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că nu pot fi primite criticile recurenților-reclamanți în sensul că prima instanță ar fi încălcat normele de procedură prin faptul că nu a citat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminări la termenul de dezbateri, hotărârea de fond fiind pronunțată cu respectarea regulilor de procedură și a dispozițiilor legale incidente în cauză. 5.2. Analizând sentința de fond și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, că susținerile recurenților-reclamanți sunt nefondate. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin violarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Instanța de control judiciar reține, în primul rând, că reclamanții nu au înțeles să critice soluțiile pronunțate de instanța de fond, astfel cum au fost menționate la punctele 1-4 din dispozitivul sentinței recurate, formulând susțineri exclusiv cu privire la celelalte soluții ce vizează solicitările acestora. Astfel, recurentul-reclamant A. a formulat critici în legătură cu soluția de la punctul 5, în sensul respingerii cererii privind plata drepturilor salariale începând cu data de 09.04.2015. Sub acest aspect a susținut că soluția instanței este greșită, deoarece aceste pretenții nu trebuiau respinse ca nefondate, întrucât în privința sa a intervenit autoritatea de lucru judecat dat fiind faptul că prin sentința nr. 809 din 08.10.2020, Tribunalul Covasna i-a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Galați și a obligat acest pârât la plata diferențelor salariale rezultate ca urmare a acordării indemnizației de încadrare recalculată începând cu data de 09.04.2015, potrivit art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, ținând cont de vechimea în profesie și în muncă, de studii, de gradul profesional și funcția îndeplinită în cadrul instanței, drepturi salariale stabilite definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 3760/28.11.2016, în cadrul dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel București, definitivă la data de 30.06.2020. De asemenea, a arătat că sentința nr. 809/08.10.2020 a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 15/A/21.01.2021 a Curții de Apel Brașov. Aceste critici ale părții nu sunt fondate, din considerentele sentinței de fond rezultând că prima instanță a analizat și soluționat în mod just acest petit, respingându-l motivat pe temeiul autorității de lucru judecat. Astfel, în contextul citării dispozițiilor art. 431 din C. proc. civ., potrivit cărora: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", prima instanță a analizat situația dedusă judecății prin prisma considerentelor de ordin teoretic referitoare la efectele autorității de lucru judecat, astfel cum rezultă din normele legale citate, atât sub aspectul efectului pozitiv, cât și al celui negativ. Ca urmare, a reținut că pentru capetele de cerere vizând emiterea unor noi ordine de salarizare și recalcularea drepturilor salariale formulate de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu Ministerul Justiției, începând cu data de 09.04.2015, produce efecte autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive pronunțate în dosarul nr. x/2016 de către Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză între acțiunile exercitate în dosarele nr. x/2016 și nr. y/2016 Totodată, reținându-se că lipsește fundamentul obligării Tribunalului Galați la plata drepturilor salariale în beneficiul reclamanților, acest petit având caracter accesoriu față de cererea principală, a fost respins ca atare. Or, din moment ce în cauza de față prima instanță nu a efectuat o analiză pe fondul pretențiilor deduse judecății în cadrul acestui petit, respingând acțiunea reclamanților sus-menționați prin valorificarea excepției procesuale, instanța de control judiciar nu poate reține afirmațiile recurenților-reclamanți în sensul că soluția instanței de fond a fost aceea de respingere ca nefondat a acestui capăt de cerere, considerentele expuse în sentința recurată la paginile 5-7 infirmând ipoteza avansată de părți. În aceste condiții, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3760/2016 în ceea ce îi privește pe recurenții-reclamanți B. și A., respingând pe acest temei cererea acestora privind plata drepturilor salariale aferente perioadei începând din data de 09.04.2015. În ceea ce privește criticile referitoare la respingerea cererii vizând emiterea unor noi ordine de salarizare și recalcularea și plata drepturilor salariale începând cu data de 01.07.2015, data numirii în funcția de judecător stagiar, formulată de reclamanta C., Înalta Curte reține, de asemenea, că în mod corect a admis instanța de fond excepția rămânerii fără obiect a acestei solicitări, față de împrejurarea emiterii Ordinului Ministrului Justiției nr. 1487/C/17.05.2017. Într-adevăr, prin Ordinul menționat a intervenit încadrarea, începând cu data de 09.04.2015, a judecătorilor care beneficiau la acea dată de un cuantum al indemnizației de încadrare brute lunare și al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad, gradație și vechime în funcție, prin recalcularea drepturilor salariale la nivel maxim, inclusiv în ceea ce o privește pe reclamanta C.. Or, atâta timp cât scopul urmărit de reclamantă a fost acela de a obține, începând cu data numirii în funcție din 01.07.2015, o modificare a actului administrativ privind stabilirea drepturilor sale salariale și, implicit, o reîncadrare salarială în acord cu dispozițiile Legii nr. 71/2015, iar la data de 17.05.2017 a fost emis acest ordin, în mod just a reținut prima instanță că este întemeiată excepția rămânerii fără obiect a capetelor de cerere referitoare la emiterea unor noi ordine de salarizare și recalcularea drepturilor salariale, întrucât pretenția formulată prin cererea de chemare în judecată trebuie să subziste pe tot parcursul judecății. Referitor la soluția de respingere a cererii vizând pretențiile aferente perioadei 09.04.2012-08.04.2015, formulate de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Galați, instanța de control judiciar reține că și aceasta reflectă interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, fiind corectă și legală. În esență, este de observat că recurenții-reclamanți contestă reglementarea Legii nr. 284/2010 și a normelor legale adoptate în materia salarizării din fonduri publice, prin prisma efectelor produse de aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale în materie ce au generat situații de discriminare salarială între judecătorii care își desfășoară activitatea în instanțele judecătorești. De altfel, au susținut că această situație salarială discriminatorie a existat și înainte de adoptarea Legii nr. 71/2015, intrată în vigoare la data de 09.04.2015, care a recunoscut preexistența discriminării respective, iar prin această recunoaștere legiferată a operat și o recunoaștere a pretențiilor anterioare datei de 09.04.2015. Înalta Curte nu poate valida raționamentul recurenților-reclamanți, deoarece acesta reflectă o greșită interpretare a cadrului normativ reliefat. Astfel, se reține că drepturile salariale ale acestora, aferente perioadei anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, au fost stabilite cu respectarea dispozițiilor din actele normative incidente referitoare la salarizarea personalului din sistemul bugetar, în vigoare la momentul numirii reclamanților în funcție, producând astfel efecte juridice dispozițiile Legii nr. 284/2010, instanța de judecată nefiind în măsură să instituie o normă juridică sau să aplice norme legale prevăzute în acte normative sub imperiul cărora părțile nu au îndeplinit condițiile prevăzute de acestea pentru a le fi aplicabile și în raport de care se consideră discriminați. Din această perspectivă este relevantă Decizia Curții Constituționale nr. 1325 din 4 decembrie 2008, prin care instanța de contencios constituțional a statuat că "(...) dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative". Cum în prezenta cauză recurenții-reclamanți nu justifică existența unei creanțe exigibile, dreptul salarial pretins fiind recunoscut legal doar începând cu data de 09.04.2015, instanța de control judiciar constată, în acord cu judecătorul fondului, că nu se poate reține discriminarea la care se referă părțile prin evocarea diferitelor acte normative adoptate la nivel național sau european, în scopul valorificării unor pretenții de natură salarială lipsite de temei legal anterior datei de 09.04.2015. În acest sens este și jurisprudența instanței de contencios constituțional, care a stabilit că, în condițiile în care dreptul salarial este unul lunar, iar cuantumul său nu este prestabilit illo tempore de legea de salarizare sub care a fost emis actul inițial, prestațiile salariale acordate și primite în temeiul legii vechi rămân câștigate, însă, odată cu intrarea în vigoare a legii noi, cuantumul salariului/indemnizației/soldei este guvernat de această din urmă lege. Din punct de vedere juridic, de la data de 9 aprilie 2015, magistrații și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor au dobândit și își păstrează dreptul la indemnizații egalizate cu cele în plată, calculate potrivit Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la indemnizațiile cu cel mai înalt nivel, având o valoare de referință sectorială de 347,10 RON, aflate în plată la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 (9 aprilie 2015), respectiv a O.U.G. nr. 20/2016 (09.06.2016), efectele urmând să fie produse începând cu 9 aprilie 2015, data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015. Totodată, prin dispozițiile art. 1 alin. (5 1 ) din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale "Justiție". Prin urmare, doar începând cu data de 09.04.2015 judecătorii A. și B. aveau dreptul de a beneficia de indemnizații de încadrare recalculate potrivit art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, astfel cum beneficiau și alți magistrați, în urma pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive, fiind neîntemeiată susținerea acestora în sensul că această indemnizație poate fi avută în vedere și anterior datei de 09.04.2015. În ceea ce privește argumentul privind incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 794 din 15.12.2016, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, instanța de contencios constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3 1 alin. (1) 2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32). În concluzie, însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar. Însă, deși aplicarea unitară și generală a dispozițiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităților din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor și prin edictarea O.U.G. nr. 20/2016, acest aspect nu are semnificația de a confirma raționamentul recurenților-reclamanți în sensul că ar putea valorifica un drept salarial anterior datei de 09.04.2015, deoarece acesta este lipsit de temei legal. Astfel, în cazul reclamanților A. și B. nu se poate vorbi despre un drept câștigat anterior Legii nr. 284/2010, întrucât aceștia au fost numiți în funcția de judecător la 07.12.2012 și respectiv la data de 21.12.2013, când erau în vigoare și produceau efecte juridice dispozițiile Legii-cadru nr. 284/2010. De altfel, prin considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 749/2016 s-a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie aceleași pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice" așadar, în condițiile prevăzute în Legea nr. 284/2010 referitoare la nivelul instanței în care activează categoriile de personal enumerate la art. 8 din Capitolul VIII Secțiunea 2 din Anexa VI a legii în discuție, la funcția deținută și, după caz, la vechimea în muncă și în funcție. Pârâtul Ministerul Justiției a înțeles să valorifice considerentele deciziei Curții Constituționale, prin emiterea Ordinului nr. 4680/C din 21.12.2016, adresat tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenților judiciari, în cuprinsul căruia indemnizația de încadrare brută a fost recalculată începând cu data de 09.04.2015, deci pentru o perioadă anterioară publicării deciziei Curții Constituționale a României în Monitorul Oficial, iar prin Ordinul nr. 1487/C/17.05.2017 emis de Ministrul Justiției a intervenit încadrarea, începând cu data de 09.04.2015, a judecătorilor care beneficiau la acea dată de un cuantum al indemnizației de încadrare brute lunare și al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad, gradație și vechime în funcție, prin recalcularea drepturilor salariale la nivel maxim, inclusiv în ceea ce o privește pe reclamanta C.. În egală măsură instanța de control judiciar reține că, deși recurenții-reclamanți au evocat, în vederea justificării pretinselor situații discriminatorii de natură salarială, jurisprudența națională în materie, susținând că își însușesc argumentele care au stat la baza acordării drepturilor de natură salarială pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015, considerentele apreciate relevante, citate din cuprinsul hotărârilor invocate, nu confirmă că au fost acordate drepturile salariale pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015, când intră în vigoare Legea nr. 71/2015. În fine, cu privire la susținerea recurentului-reclamant A. potrivit căreia fondul pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015 are legătură cu dezlegarea ce va fi dată problemelor de drept cu care a fost sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021, instanța de control judiciar reține că prin Decizia nr. 56 din 13 septembrie 2021 a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea în discuție, astfel că nici argumentul invocat din această perspectivă nu poate susține demersul părții, care, în temeiul considerentelor expuse în precedent, va fi respins ca nefondat. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea hotărârii atacate, criticile formulate de recurenții-reclamanți din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. nefiind susceptibile să conducă la reformarea sentinței de fond, întrucât a fost pronunțată cu respectarea regulilor de procedură aplicabile în cauză și cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt stabilite.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs. În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondate recursurile recurenților-reclamanți și, în consecință, va menține sentința de fond atacată. PENTRU ACESTE MOTIVE,