ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2825/2022

Ședința publică din data de 19 mai 2022

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 30.05.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. și II., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Galați, au solicitat obligarea pârâților:

1) să emită noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizației de încadrare lunare, ulterioare datei de 9.04.2012, pentru fiecare dintre reclamanți începând cu data trecerii la o alta tranșă de vechime în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția fiecăruia dintre reclamanți îndeplinită în cadrul instanței;

2) să recalculeze sporurile și alte drepturi aferente diferenței indemnizației de încadrare lunare pentru fiecare dintre reclamanți și să plătească diferențele rezultate ca urmare a încadrării corecte, de la data emiterii ordinului de salarizare până la zi;

3) să plătească actualizarea sumelor de plată cu rata inflației, calculată de la data scadenței fiecărui drept salarial lunar al reclamanților și până la plata efectivă a acestuia;

4) să plătească dobânda legală calculată de la data scadenței fiecărui drept salarial lunar al reclamanților și până la plata efectivă a acestuia;

5) ca la emiterea ordinelor de salarizare să țină cont în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, ce urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31.12.2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date.

1.2. Prin sentința civilă nr. 134 din 23 ianuarie 2017, Curtea de Apel București a disjuns cererea formulată de către reclamanta FF., a admis în parte, cererea de chemare în judecată formulată de ceilalți reclamanți și a obligat pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Galați la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente debitului principal și a sumei reprezentând actualizarea debitului principal cu indicele de inflație începând cu date de 9.04.2015 și până la data achitării efective a debitului principal.

A respins în rest, cererea principală, ca neîntemeiată.

1.3. Împotriva hotărârii instanței de fond, au formulat recurs reclamanții A., B., C. și alții și pârâtul Ministerul Justiției, înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 15.03.2017.

Recurenții-reclamanți au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurentul-pârât Ministerul Justiției și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței atacate, în sensul înlăturării obligării sale la plata diferențelor salariale acordate reclamanților.

1.4. Prin decizia civilă nr. 5535 din 13 noiembrie 2019, Înalta Curte a admis recursurile declarate de reclamanți și de pârâtul Ministerul Justiției, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de control judiciar a apreciat, în esență, că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pentru că prima instanță nu a analizat pretențiile reclamanților aferente perioadei 09.04.2012-09.04.2015, situație echivalentă cu necercetarea fondului.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020.

Prin sentința civilă nr. 83 din 1 februarie 2021, Curtea a admis în parte cererea formulată de reclamanți.

A obligat pârâta Curtea de Apel Galați să plătească reclamanților dobânda legală aferentă debitului principal și suma reprezentând actualizarea debitului principal cu indicele de inflație, începând cu data de 09.04.2015 și până la data achitării efective a debitului principal.

A respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., GG., HH. și II. au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea capătului de cerere având ca obiect drepturile salariale aferente perioadei 09.04.2012-09.04.2015.

Au susținut recurenții-reclamanți că este eronată aprecierea instanței în sensul că nu ar fi făcut nicio dovadă cu privire la preexistența unei situații salariale discriminatorii generate de aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale în materie, pentru că pricina rămasă dedusă judecății în urma deciziei de casare are ca obiect drepturi salariale și, din acest motiv, în privința sarcinii probei sunt aplicabile dispozițiile art. 272 din Codul muncii, conform cărora sarcina probei în litigiile de muncă revine angajatorului.

De asemenea, instanța nu a ținut seama de faptul că pârâta Curtea de Apel Galați, prin întâmpinarea depusă în primul ciclu procesual, a recunoscut existența unei discriminări arătând că, odată cu aplicarea Legii-cadru nr. 284/2010, a intervenit o schimbare de optică a legiuitorului și că, după intrarea în vigoare a acestei legi și a legilor anuale de salarizare ulterioare, există diferențe de salarizare în cadrul aceleiași instituții pentru persoane care se înscriu în aceeași tranșă de vechime în muncă, în funcție de data de la care au fost îndeplinite condițiile de vechime care atrăgeau un nou spor de vechime.

Astfel, situația salarială discriminatorie între judecătorii care desfășoară aceeași activitate exista și înainte de adoptarea Legii nr. 71/2015, care a recunoscut preexistența unei situații salariale discriminatorii generate de aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale în materie. Prin această recunoaștere, a operat o întrerupere a termenului de prescriere a dreptului material la acțiune, în sensul art. 2537 pct. 1 C. civ. și art. 171 din Legea nr. 53/2003.

Recurenții-reclamanți, în continuarea argumentelor lor, au făcut trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. e), lit. ii) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, la art. 5 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și la considerentele Deciziei nr. 6/2013 a Curții Constituționale, care a apreciat că principiul egalității în drepturi impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite tratamentul juridic să fie diferențiat.

Au mai invocat art. 14 din Convenție Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, apreciind că acestea interzic orice diferență de tratament atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Recurenții-reclamanți reiterează aspectele din acțiune, criticând soluția de fond sub aspectul neacordării drepturilor salariale și pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015, respectiv din data de 09.04.2012.

4.1. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că sunt nefondate alegațiile recurenților în sensul că ar fi aplicabile dispozițiile art. 272 Codul muncii și că angajatorul ar avea sarcina probei, fiind obligat să depună dovezi în apărare la prima zi de înfățișare.

În raport cu obiectul cauzei, prezentul litigiu nu are caracterul unui litigiu de dreptul muncii, căruia să-i fie aplicabile dispozițiile Codului muncii, ci are caracterul unui litigiu de contencios administrativ (obligare emitere act administrativ), nefiind incidente dispozițiile invocate de recurenți, ci dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

4.2. Nici restul criticilor susținerilor din recurs nu pot fi reținute, în mod corect prima instanță având în vedere data de 09.04.2015 pentru acordarea drepturilor salariale și a dobânzilor aferente.

Pe lângă considerentele primei instanțe, Înalta Curte mai reține că salarizarea personalului bugetar a fost reglementată prin Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Ulterior, prin reglementări succesive, legiuitorul a intervenit pentru înlăturarea diferențelor salariale rezultate în urma aplicării acestei legi, astfel cum a fost ea modificată prin legi anuale de salarizare.

În acest sens, au fost adoptate Legea nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, prin care a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016.

Legea nr. 71/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 6 aprilie 2015 și a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Prin această lege a fost aprobată O.U.G. nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări:

La articolul I, după alin. (5) s-a introdus un nou alineat, alin. (5

1

), cu următorul cuprins:,,(5

1

) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții si autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție grad treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții".

Or, constată Înalta Curte că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim a fost adoptată de legiuitor începând cu data de 9 aprilie 2015, prin introducerea art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014.

De altfel, acest punct de vedere rezultă și din cele reținute prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, s-a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma «salarizat la același nivel» are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice."

De asemenea, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 s-a statuat că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare."

Făcând referire la Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a observat că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim a fost adoptată de legiuitor, începând cu data de 9 aprilie 2015, prin introducerea art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014.

Astfel, abia prin intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015 s-a creat posibilitatea ca personalul încadrat în instituțiile și autoritățile publice, care avea un nivel al salariului de bază și al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, această posibilitate neexistând anterior intrării în vigoare a acestei legi.

4.3. În fine, nu pot fi reținute nici criticile recurenților referitoare la discriminare în raport cu dispozițiile O.U.G. nr. 137/2000 privind combaterea discriminării și ale art. 14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la aceeași Convenție, în condițiile în care, cu putere obligatorie pentru instanțe, Curtea Constituțională a stabilit prin Deciziile nr. 818/2008 și nr. 821/2008 că art. 1, 2 și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale "în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".

4.4. Față de considerentele arătate, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., GG., HH. și II. împotriva sentinței nr. 83 din 1 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 mai 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.