ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2306/2022

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2022 asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 04 ianuarie 2018, reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.) ca reprezentant legal al Statului Român, în contradictoriu cu pârâții A. și S.C. B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâților la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, în cuantum de 700.645,2 RON, prejudiciu la care se adaugă obligații fiscale accesorii de la data când obligația a devenit scadentă și până în ziua efectuării plății inclusiv.

De asemenea, a solicitat menținerea măsurii asiguratorii asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale pârâților, până la concurența valorii estimate a prejudiciului cauzat bugetului de stat și nerecuperat în cuantum de 700.645,2 RON, la care se adaugă obligații fiscale accesorii de la data când obligația a devenit scadentă și până în ziua efectuării plății inclusiv.

Prin sentința civilă nr. 102 din 18 februarie 2021, Tribunalul Cluj, secția I civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii, a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca reprezentant al Statului Român, împotriva pârâților A. si S.C. B. S.R.L..

Împotriva sentinței sus-menționate au declarat apel reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, respectiv, apel incident pârâtul A..

Prin decizia civilă nr. 381/A/2021 din 24 noiembrie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, respectiv, a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de pârâtul A., împotriva sentinței civile nr. 102 din 18.02.2021 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2018, pe care a menținut-o.

Împotriva deciziei civile nr. 381/A/24.11.2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.).

Prin cererea de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar pe fond admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurentul a arătat că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A arătat că prin ordonanța de clasare, parchetul nu a rezolvat acțiunea civilă, menținând totodată măsurile asigurătorii dispuse în cauză, până la promovarea unei cereri pe cale separată în fata instanței civile în vederea recuperării prejudiciului.

A opinat că instanța de apel interpretează considerentele deciziei nr. 17/2015 doar dintr-o anumită perspectivă, concluzionând în mod eronat că singura cale de recuperare a prejudiciului este calea procedural fiscală. Or, în realitate, opinează recurenta, decizia 17/2015 clarifică situația accesoriilor ce urmează a fi calculate prejudiciului produs prin infracțiune, și nicidecum nu stabilește modalitatea în care statul poate recupera un prejudiciu.

De altfel, la momentul introducerii acțiunii și după clasarea faptei penale, dispozițiile codului de procedură fiscală, ca modalitate de recuperare a prejudiciului, nu pot fi aplicate întrucât acestea reglementează o procedură eminamente administrativă, singura cale procedurală fiind calea unei acțiuni în răspundere delictuală, în care modul de calcul al prejudiciului și al obligațiilor fiscale accesorii se face respectând normele codului de procedură fiscală.

În aceste condiții, acțiunea, opinează recurentul, este perfect admisibilă, admiterea excepției inadmisibilității acesteia echivalând cu inoperabilitatea prevederilor art. 397 alin. (5) C. proc. pen., care menține măsurile asigurătorii până la introducerea unei acțiuni pe cale civilă.

Admisibilitatea acțiunii este dată de dreptul reclamantului de a sesiza instanța, sens în care, potrivit art. 27 alin. (2) C. proc. pen.: "persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civila în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă".

Prin urmare, aflați în fata unei hotărâri definitive prin care latura civilă a fost lăsată nesoluționată în cadrul procesului penal, Statul Roman prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca persoană ce s-a constituit parte civilă în procesul penal, a promovat acțiunea, în condițiile legii. A invocat recurentul dispozițiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora "instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite". De aici, rezultă că, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penală definitivă a vinovăției făptuitorului, fiind suficient ca persoana prejudiciată să îl cunoască.

Arată că obiectul acțiunii formulate de ANAF îl constituie răspunderea civilă delictuală și, potrivit dispozițiilor art. 1003 C. civ., dacă prejudiciul este cauzat de două sau mai multe persoane, acestea sunt obligate la reparație în mod solidar. Astfel, în cazul răspunderii delictuale, obligația încălcată este obligație legală generală, ce revine tuturor subiecților de drept, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite. Prin urmare, răspunderea delictuală are un caracter solidar, astfel încât și mijloacele de constrângere pot acționa asupra tuturor codebitorilor acționari.

Scopul acțiunii este acela de obținere a unui titlu, în baza căruia Statul Român urmează să procedeze la executare, până la concurența prejudiciului, indiferent că acesta este constatat prin decizie de impunere sau hotărâre judecătoreasca, aspect care nu echivalează cu impunerea dublă a sumelor datorate bugetului de stat și, indiferent de modul de stabilire sau recunoaștere a prejudiciului, persoanele responsabile vor fi executate, în solidar, până la concurența sumei reprezentând prejudiciul.

Împrejurarea că, în dosarul nr. x/2015, Parchetul a dispus clasarea cauzei și a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, respectiv repararea prejudiciului pe care l-au constatat, dar apreciind că a fost produs prin săvârșirea unei fapte cu caracter nepenal, motiv pentru care s-a și dispus menținerea sechestrului asigurător aplicat asupra bunurilor suspectului A., în vederea recuperării prejudiciului pe cale civilă, nu înseamnă decât că opțiunea părții civile, în speță ANAF, de a-și valorifica pretențiile civile în procesul penal, nu mai putea fi realizată în acel cadru procesual.

Prin ordonanța din data de 04.12.2017 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, s-a dispus clasarea cauzei, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., apreciindu-se că fapta nu este una penală, ci una fiscală, motiv pentru care s-a dispus aplicarea art. 315 alin. (2), pct. a: "ridicarea sau menținerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției".

Concluzionează recurenta că rezultă faptul că dreptul de a învesti instanța civilă pentru validarea jurisdicțională a pretențiilor sale civile s-a născut pentru ANAF abia în momentul în care aceasta a luat cunoștință, ca urmare comunicării ordonanței de clasare din data de 04.12.2018, că latura civilă a procesului penal, respectiv prejudiciul constatat în cauză nu mai poate fi soluționată. Opțiunea valorificării dreptului subiectiv este irevocabilă și partea nu o poate părăsi (electa una via non datur recursus ad alteram), cu rezerva situației în care aceasta este împiedicată să urmeze calea aleasă până la definitivarea ei, de exemplu, ca în speță, când instanța penală a lăsat nerezolvată acțiunea civilă.

În speță, abia în momentul dispunerii soluției de clasare a cauzei privind pe A. și S.C. B. S.R.L. și astfel, a rămânerii laturii civile nerezolvate, respectiv neacoperirea prejudiciului constatat în cauză, ANAF a

putut acționa separat de procedura penală pentru care optase și sesiza astfel, instanța civilă.

Arată că S.C. B. S.R.L. are 2 administratori, un administrator de fapt în persoana pârâtului A., si un administrator de drept, în persoana lui C., așa cum reiese din certificatul constatator. Arată că nu se poate exclude total vina intimatului-pârât A. în ceea ce privește săvârșirea faptelor prin care s-a produs prejudiciul constatat în cauză, acesta trebuind să răspundă cel puțin în solidar cu C.. Intimatul-pârât a reprezentat interesele societății în relațiile economice și comerciale derulate și cu ocazia achiziționării imobilului în cauză, fapt ce denotă că acesta îndeplinește rolul de administrator în fapt al S.C. B. S.R.L..

Susține recurentul că răspunderea administratorilor este angajată ori de câte ori suntem în prezenta unei fapte care încalcă o normă legală sau contractuală, adică în orice situație în care contractul de mandat sau o dispoziție legală este încălcată printr-o faptă culpabilă, fiind de discutat dacă se prezumă sau nu culpa administratorului, ținând cont de caracterul dual al răspunderii administratorului. Doctrina dreptului comercial a indicat aplicabilitatea art. 1080 C. civ., ceea ce implică faptul că diligența pe care trebuie să o depună o persoană în îndeplinirea mandatului său este aceea a unui bun administrator. Culpa administratorului, având în vedere caracterul remunerat al mandatului comercial (după ale cărui reguli activează administratorul unei societăți, conform art. 72 din Legea nr. 31/1990), se apreciază după tipul abstract-culpa levis in abstracto.

Opinează recurentul că este evident că ne aflăm în fața unei culpe prezumate, de aici rezultând obligativitatea administratorului de a răsturna prezumția de culpă, sarcina probei aparținându-i.

Arată că obligațiile accesorii decurg direct din lege cu titlu de sancțiuni pentru neplata la scadență a obligațiilor fiscale principale, iar acestea se datorează de la scadență până la achitarea obligațiilor fiscale, în baza principiului de drept, conform căruia accesoriul urmează principalul. Conform principiului reparării integrale a prejudiciului, trebuie acoperit atât prejudiciul efectiv, cât și beneficiul nerealizat, existând obligația plății și a accesoriilor aferente sumei datorate, de la data când obligația a devenit scadentă și până la data achitării integrale. Obligațiile fiscale accesorii sunt determinabile, având in vedere că acestea vor fi calculate în conformitate cu legislația fiscală aplicabilă, de la momentul producerii prejudiciului până la data achitării integrale a debitului și nu trebuie dovedite. În funcție de executarea debitului principal de către organele fiscale subordonate Agenției Naționale de Administrare Fiscală, vor fi calculate și obligațiile fiscale accesorii. Prin urmare, pentru a putea fi calculate, trebuie achitată suma reprezentând obligația principală, ulterior calculându-se obligațiile fiscale accesorii, pentru perioada scursă între momentul când s-a născut obligația plății (momentul producerii prejudiciului) și momentul în care s-a achitat această obligație fiscală principală.

Conchide recurentul că, în cauză, sunt întrunite condițiile cumulativ prevăzute de art. 1.357-1359 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv: existența unui prejudiciu cert, acesta să nu fi fost recuperat încă, să fie direct și actual, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes.

Enumeră recurentul cele patru condiții care se cer a fi întrunite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Arată că, în ceea ce privește existența unui prejudiciu, acesta e dovedit de probele administrate în cauza penală, fiind cert atât sub aspectul existenței sale, cât și al posibilității de evaluare. Cuantumul prejudiciului reiese din înscrisurile administrate în cauză, obiect al dosarului nr. x/2015 instrumentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău. Potrivit înscrisurilor întocmite în cauza respectivă, prejudiciul cauzat bugetului de stat de societatea intimată și de A., în calitate de mandatar al acestei societăți, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul (teren+casă) situat în mun. Cluj-Napoca, str. x, contract încheiat între S.C. D. S.R.L. și societatea intimată, este în cuantum de 700.645,2 RON, reprezentând TVA dedusă în mod nelegal.

Cu privire la obligațiile accesorii, arată că prejudiciul este determinabil și modificabil în funcție de dilatarea intervalului de timp care se scurge de la data scadenței până la data efectivă a plății. În acest sens, arată că determinarea cuantumului exact al acestor obligații se face în raport de prevederile Codului de procedură fiscală.

Astfel, prejudiciul există, este cert și nu a fost reparat până în prezent.

Cu privire la existența unei fapte ilicite, învederează că aceasta există și constă în neplata TVA evidențiat și colectat de către societatea intimată.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, aceasta este îndeplinită, din ansamblul probator administrat rezultând în mod direct și neechivoc faptul că prejudiciul cauzat a fost ca urmare a acțiunilor pârâților, prin încălcarea dispozițiilor legale privind plata TVA, către bugetul general consolidat al statului.

Cu privire la existența vinovăției, arată că faptele au fost comise cu vinovăție, astfel cum au reținut și organele de urmărire penală.

Mai solicită menținerea măsurii asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale pârâților, în vederea recuperării prejudiciului cauzat bugetului de stat prin comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, până la concurența valorii estimate a prejudiciului cauzat bugetului de stat și nerecuperat în cuantum de 700.645,2 RON, la care se adaugă obligații fiscale accesorii de la data când obligația a devenit scadentă și până în ziua efectuării plății inclusiv.

Recurentul și-a întemeiat în drept cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul A. a depus note de ședință prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii atacate.

Prin raportul privind admisibilitatea recursului, magistratul-asistent raportor a opinat în sensul că recursul este formulat în termen, împotriva unei hotărâri supuse acestei căi de atac, completul urmând a aprecia asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 27 septembrie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 381/A din 24 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, fixând termen de judecată la data de 8 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâta E. S.A. are caracter nefondat, pentru argumentele ce succed.

Prin motivul de recurs, încadrabil în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține, în esență, că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, art. 1357-1359 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, soluția de menținere a hotărârii de respingere a acțiunii ca inadmisibilă fiind greșită. Susține recurentul că prejudiciul pretins cauzat bugetului de stat care i se impută intimatului a fost calculat în dosarul penal nr. x/2015 care s-a aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău și, prin ordonanța de clasare, acțiunea civilă ar fi fost lăsată nesoluționată, fiind menținute, însă, măsurile asigurătorii dispuse în cauză.

Mai critică recurentul faptul că instanța de apel a apreciat că singura cale de recuperare a prejudiciului este cea fiscală, când, în realitate, Decizia nr. 17/2015 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii clarifică doar situația accesoriilor ce urmează a fi calculate prejudiciului produs prin infracțiune și nu stabilește modalitatea în care statul poate recupera un prejudiciu. Afirmă că admiterea excepției inadmisibilității echivalează cu inoperabilitatea prevederilor art. 397 alin. (5) C. proc. pen., care menține măsurile asigurătorii până la introducerea unei acțiuni pe cale civilă, admisibilitatea acțiunii provenind din dreptul reclamantului de a sesiza instanța, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen.

De asemenea, a mai expus argumente pe fondul cauzei, și anume că nu se poate exclude culpa vina intimatului-pârât A. în ceea ce privește săvârșirea faptelor prin care s-a produs prejudiciul pretins constatat în cauză, precum și întrunirea, în opinia sa, a condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia.

Luând în examinare criticile recurentului subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la soluția de validare în apel a respingerii, ca inadmisibilă, a acțiunii, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește criticile recurentului referitoare la faptul că Decizia nr. 17/2015 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii clarifică doar situația accesoriilor ce urmează a fi calculate prejudiciului produs prin infracțiune și nu stabilește modalitatea în care statul poate recupera un prejudiciu, Înalta Curte reține caracterul nereal al acestora.

Astfel, prin decizia sus-menționată, a fost admis recursul în interesul legii și s-au statuat următoarele:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din C. proc. pen. stabilește:

În cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală."

Așadar, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, prin această decizie în interesul legii s-a stabilit atât obligativitatea aplicării dispozițiilor Codului de procedură fiscală, ca norme speciale de drept în această materie, cât și plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și a obligațiilor fiscale accesorii datorate, în condițiile aceluiași cod.

A mai reținut instanța de unificare a practicii judiciare că raportul de drept procedural fiscal cuprinde, astfel cum prevede art. 16 din Codul de procedură fiscală, drepturile și obligațiile ce revin părților potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităților pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor părților din raportul de drept material fiscal, dar se poate considera că în conținutul raportului de drept procedural fiscal intră totalitatea drepturilor și obligațiilor care se nasc, se modifică și se sting în legătură cu activitatea de administrare a impozitelor și taxelor.

În considerentele deciziei, referindu-se la raportului dintre legea generală și legea specială, instanța supremă a invocat prevederile art. 1 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, conform cărora, "prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal". Potrivit art. 2 alin. (2) din același act normativ "prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat".

Codul fiscal prevede în art. 1 alin. (3) în sensul că: "în materie fiscală, dispozițiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict dintre acestea aplicându-se dispozițiile Codul fiscal". Art. 2 alin. (1) din Codul de procedură fiscală institulat "Raportul Codului de procedură fiscală cu alte acte normative" prevede: " (1) Administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se îndeplinește potrivit Codului de procedură fiscală, ale Codul fiscal, precum și ale altor reglementări date în aplicarea acestora".

Instanța supremă a conchis că, în conformitate cu dispozițiile legale sus menționate, în orice litigii referitoare la valorificarea creanțelor fiscale principale și accesorii de către creditor, se aplică prevederile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală.

În materie fiscală, organul fiscal are atribuții speciale și extraordinare fundamentate pe puterea conferită de lege de a emite însuși titlul executoriu, după emiterea deciziei de impunere și împlinirea ulterioară a termenului de plată pentru aceasta, nefiind necesară, ca în materia civilă de drept comun, intervenția instanței de judecată pentru statuarea, prin hotărâre judecătorească, asupra întinderii creanței și instituirea obligației de plată în sarcina debitorului. Intervenția instanței este provocată într-o fază ulterioară a procedurii, pe calea acțiunii în contencios fiscal.

De altfel, caracterul special și derogatoriu al procedurii fiscale, ceea ce atrage aplicarea sa cu prioritate în fața oricărei alte proceduri de drept comun sau a unei alte proceduri speciale (precum este procedura insolvenței) în virtutea principiului specialia generalibus derogant a fost deja enunțat și a primit efectele cuvenite în jurisprudența de unificare anterioară a instanței supreme.

În acest sens, prin decizia nr. 11 din 18 aprilie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept instanța supremă stabilind, în interpretarea dispozițiilor art. 105 alin. (1) și (2) și 13 Înalta Curte de Casație și Justiție că administratorul/lichidatorul judiciar nu are atribuția de a verifica pe fond creanțele bugetare constatate prin titluri executorii, contestate în termenul legal în fața instanței specializate, a arătat că verificarea legalității unei creanțe fiscale cuprinse într-un titlu executoriu nu poate fi efectuată decât în condițiile reglementate de legislația specială, respectiv Codul de procedură fiscală, iar nu în cadrul procedurii insolvenței, supuse unei alte reglementări speciale. În același context, instanța supremă a arătat și că, revine exclusiv instanței specializate de control administrativ și fiscal controlul de legalitate/de temeinicie a titlurilor executorii din care izvorăsc creanțe bugetare, pentru care se solicită înscrierea în tabelul de creanțe, în ipoteza în care aceste titluri au fost contestate în fața instanței judecătorești în termenele speciale prevăzute de legea specială.

De asemenea, prin Decizia nr. 6 din 14 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a reținut, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, raportat la art. 136 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, că executarea hotărârilor judecătorești de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere în condițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 se va efectua, în cazul concursului dintre creditorii sociali și ceilalți creditori ai debitorului, potrivit Codului de procedură fiscală.

În considerentele acestei decizii, instanța supremă a enunțat regula potrivit căreia procedura specială instituită de legiuitor prin dispozițiile legale derogă de la procedura instituită prin Legea nr. 85/2006, derogare determinată de obiectul executării silite, respectiv încasarea creanțelor fiscale ce constituie surse la bugetul de stat.

Pe cale de consecință, și în prezenta cauză, caracterul special și derogatoriu al procedurii de executare fiscală determină aplicarea acesteia cu prioritate față de procedura de drept comun care, în cauzele analizate constă, în acțiunea directă formulată împotriva societății comerciale si a administratorului acesteia pentru obligarea acestuia la plata unor creanțe fiscale și accesoriilor acestora.

În referire la criticile privitoare la posibilitatea angajării răspunderii civile delictuale a administratorului A., raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, privitor la plata unor creanțe fiscale și a accesoriilor aferente acestora, pretins datorate reclamantei, Înalta Curte relevă faptul că răspunderea altor persoane în solidar cu debitoarea societatea comercială respectivă materie fiscală este prevăzută de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit acestui articol, răspunderea acestor persoane se stabilește prin decizie emisă de organul fiscal competent pentru fiecare persoană fizică sau juridică în parte, titlul de creanță fiscală trebuind să fie emis pe numele fiecărei persoane cu menționarea și a celorlalte persoane care răspund solidar pentru creanța respectivă, decizia fiind act administrativ fiscal, care trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond și de formă prevăzute de art. 26 alin. (2) și următoarele Codul de procedură fiscală și care poate fi contestată în condițiile prescrise de normele speciale în materie.

Astfel, ca subiect al raportului juridic fiscal, debitorul obligației de reținere și vărsare a impozitelor și contribuțiilor cu retinere la sursă este societatea comercială angajatoare, căreia ANAF trebuie să-i emită decizie de impunere, iar administratorul va răspunde în solidar cu societatea doar în condițiile art. 25 din Codul de procedură fiscală și doar dacă în privința sa, organul fiscal a emis o decizie de antrenare a răspunderii solidare.

Răspunderea administratorilor nu intervine în orice situație, ci doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, respectiv numai în caz de insolvență a societății comerciale și numai atunci când se face dovada că administratorul respectiv a contribuit la starea de insolvabilitate prin săvârșirea culpabilă a vreuneia dintre faptele dintre cele enumerate limitativ la art. 25 alin. (2) lit. b)-e) din Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârșită de administrator.

Or, în cauză, constatându-se că există dispoziții de drept speciale în materie fiscală care pot fi urmate pentru recuperarea unui altfel de pretins prejudiciu, în mod corect instanța de apel a statuat că orice acțiune pentru recuperarea unui astfel de prejudiciu rezultat dintr-o creanță sau obligație fiscală poate fi reparat doar în conformitate cu dispozițiile speciale în materie, respectiv în conformitate cu Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală, excepția inadmisibilității acțiunii fiind admisă în mod corect la fondul cauzei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., cu majoritate, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 381/A din 24 noiembrie 2021 a Curții de Apel Cluj – secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 381/A din 24 noiembrie 2021 a Curții de Apel Cluj – secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 noiembrie 2022.

Dosar nr. x

OPINIE SEPARATĂ

a doamnei judecător F., în sensul admiterii recursului declarat de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva deciziei civile nr. 381/A din 24 noiembrie 2021 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, casării deciziei civile și trimiterii cauzei spre rejudecare, la aceeași curte de apel, pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, constat că premiza litigiului prezent este aceea că prin ordonanța din 27.01.2020 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, s-a dispus între altele, clasarea cauzei fata de suspecții: G., administrator al S.C. D. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. Comănesti, cercetați pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a taxelor având ca rezultat obținerea fără drept a unor sume de bani cu titlu de restituiri de la bugetul de stat, prevăzute și pedepsite de art. 9 alin. (1) lit. c) și art. 8 alin. (1) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 38 C. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală; H., administrator împuternicit al S.C. D. S.R.L. și A., mandatar al S.C. B. S.R.L., cercetați pentru complicitate la săvârșirea acelorași infracțiuni, clasarea fiind dispusă pentru același temei; S.C. B. S.R.L. Cluj Napoca, cercetată pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzute și pedepsite de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. I lit. c) din Legea 241/2005, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală; clasarea cauzei sub aspectul infracțiunii de spălare de bani, prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea 656/2002, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Prin aceeași ordonanță s-a mai dispus ridicarea sechestrelor penale aplicate asupra bunurilor aparținând suspecților G., H. si S.C. D. S.R.L. Comanesti, precum și menținerea sechestrului asigurator aplicat asupra bunurilor suspectului A. instituit prin ordonanța procurorului din data de 23.09.2015, măsură despre care s-a precizat că va înceta de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 zile de la comunicarea soluției.

Plângerea formulată împotriva acestei soluții a fost respinsă prin ordonanța nr. 19/II/2/2020 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, ordonanță împotriva căreia recurenta reclamantă prezentă ANAF a formulat plângere, înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Bacău și soluționată în sensul respingerii prin încheierea penală definitivă nr. 210/P/9 octombrie 2920 pronunțată de Tribunalul Bacău.

Grefat pe premisa factuală enunțată, constat că în cauză devin incidente dispozițiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen.: "(5) În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi (nota bene - fapta nu este prevăzută de legea penală), (…) instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă" și corelativ, art. 27 alin. (2) C. proc. pen.: "Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă".

Așadar, întrucât în cauză, în raport de faptele ilicite imputate intimaților pârâți prezenți, s-a dispus în cadrul procesului penal lăsarea nesoluționată a acțiunii civile, atunci recurenta reclamantă avea posibilitatea (chiar obligația juridică raportat la calitatea sa de instituție publică cu atribuții de prezervare a bugetului general consolidat al statului) să introducă acțiune la instanța civilă de drept comun pentru recuperarea prejudiciului invocat a fi fost cauzat.

Art. 27 alin. (2) C. proc. pen. nu distinge sub aspectul făptuitorilor din procesul penal împotriva cărora o astfel de acțiune civilă este permis a fi promovată, ceea ce înseamnă - în virtutea argumentului metodei de interpretare rațională a normelor juridice ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă) - că ea poate fi exercitată atât împotriva făptuitorilor persoane fizice, cât și împotriva celor persoane juridice.

Posibilitatea exercitării în astfel de cazuri a unei acțiuni în fața instanței civile de drept comun este confirmată mutatis mutandis inclusiv prin Decizia nr. 7/2018 privind examinarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 495 din 15 iunie 2018.

Astfel, stabilind că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 și art. 96 pct. 1 din C. proc. civ., precum și art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, competența materială de soluționare a acțiunilor în despăgubiri formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, împotriva administratorului unei societăți înregistrate în registrul comerțului, în situația în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, revine instanței civile", instanța supremă a arătat în mod obligatoriu și cu caracter de principiu în decizia în interesul legii menționată următoarele: "51. Substanța dreptului care trebuie examinat nu constituie, în sine, un argument peremptoriu pentru determinarea competenței unei instanțe specializate, în lipsa unei norme atributive de competență; de altfel, însăși instanța penală, în măsura în care soluționează latura civilă, aplică într-un asemenea caz dispoziții de drept fiscal, chiar dacă îi lipsește o specializare într-un asemenea domeniu.

(2) Se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept".

(4) Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuțiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenței unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităților publice emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează instanța de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. (…)

(5) Când Ministerul Public apreciază că prin emiterea unui act administrativ normativ se vatămă un interes legitim public, sesizează instanța de contencios administrativ competentă de la sediul autorității publice emitente.

(6) Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice. (…)"

Constatând că în litigiul prezent, recurenta reclamantă le impută intimatei societatea comercială pârâtă și intimatului persoană fizică în calitate de administrator (de fapt) al persoanei juridice, producerea unui prejudiciu; că autoritatea publică reclamantă nu este o persoană vătămată în înțelesul Legii nr. 554/2004 (în sensul explicitat supra în cadrul deciziei în interesul legii) și că nu există vreo normă atributivă de competență cu privire la astfel de acțiuni (având un obiect similar problemei de drept dezlegate prin decizia în interesul legii citate) în favoarea instanței de contencios administrativ, rezultă atunci, pentru identitate de rațiune, că acțiunea prezentă este una care revine instanței civile de drept comun și nu celei de contencios administrativ care să judece potrivit normelor de drept administrativ și fiscal, astfel cum eronat a apreciat instanța de apel.

Continuând, se observă că astfel cum s-a ilustrat în considerentele citate ale deciziei instanței supreme enunțate, dar și astfel cum s-a specificat în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 17/2015 privind examinarea recursului în interesul legii privind modul de soluționare în materie a laturii civile în cadrul acțiunii civile alăturate celei penale, publicate în Monitorul Oficial, Partea I nr. 875 din 23 noiembrie 2015, "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din C. proc. pen. stabilește: În cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală".

Potrivit considerentelor acestei ultim enunțate decizii în interesul legii, rezultă că infracțiunile de evaziune fiscală sunt prevăzute de dispozițiile unei legi penale speciale, Legea nr. 241/2005, care se integrează organic sistemului legislației în materie fiscală, scop în care această lege se impune a fi corelată cu cele mai importante legi în materie fiscală cu care se află în conexiune, anume cu Codul fiscal și Codul de procedură fiscală, acte normative care guvernează o formă particulară de definire, stabilire și administrare a creanțelor fiscale, sens în care s-a apreciat că instanța penală este îndrituită să aplice regulile de fond specifice fiecăreia dintre cele două răspunderi.

Astfel cum însăși instanța supremă a statuat în cadrul jurisprudenței sale pe marginea acestei decizii în interesul legii (a se vedea de exemplu, decizia civilă de speță nr. 2625/9 decembrie 2020 a secției I Civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție), rezultă că instanța penală, în soluționarea acțiunii civile alăturate acțiunii penale, și pentru identitate de rațiune, și instanța civilă, în soluționarea acțiunii civile lăsate nesoluționate de instanța penală, învestite fiind cu angajarea răspunderii civile delictuale a părții/părților inculpate pentru săvârșirea unor fapte ilicite incriminate ca infracțiune în Legea nr. 241/2005, constând în nerespectarea unor obligații prevăzute de normele Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală, pot aplica normele de drept material fiscal în considerarea regulii de interpretare logică specialia generalibus derogant, dat fiind că respectivele obligații intră în conținutul unui raport juridic de drept fiscal.

Așadar, instanța civilă de drept comun este îndrituită să soluționeze o astfel de acțiune, prin aplicarea normelor speciale enunțate și nicidecum să o respingă ca inadmisibilă tocmai prin raportare la argumentul existenței, incidenței lor.

Drept urmare a ansamblului acestor elemente expuse, rezultă că excepția inadmisibilității acțiunii în despăgubire întemeiate pe dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ., reținută de curtea de apel în considerarea faptului că partea civilă ar trebui să urmeze procedura administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală în scopul obținerii reparației prejudiciului, nu se fundamentează în raport cu argumentele deciziei în interesul legii invocate de instanța de apel, ci dimpotrivă, ea este chiar infirmată de acestea.

A interpreta în direcția enunțată de instanța de apel decizia în interesul legii indicată echivalează totodată cu a lipsi de eficacitate, a goli de conținut norma juridică specială și derogatorie reprezentată de art. 27 alin. (2) C. proc. pen. care, astfel cum s-a ilustrat anterior, permite în mod expres formularea unei acțiuni la instanța civilă de drept comun (instanță decelată supra inclusiv prin prisma Deciziei în interesul legii nr. 7/2018): "Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă".

Astfel, atât timp cât art. 27 alin. (2) C. proc. pen. permite în mod expres părții civile din cauza penală promovarea unei acțiuni la instanța civilă, respingerea unei astfel de acțiuni ca inadmisibile pentru argumentul că trebuie urmată o altă procedură specială (cea de contencios administrativ) reprezintă o soluție de natură să lipsească de aplicabilitate norma procesual penală specială și derogatorie, ceea ce ar fi contrar argumentului metodei de interpretare raționale, logice a normelor juridice actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării).

În egală măsură și în același context soluția de admitere a excepției de inadmisibilitate ar fi de natură a lipsi de suport și dispoziția judiciară penală de menținere a sechestrului asigurator aplicat asupra bunurilor intimatului pârât administrator instituit prin ordonanța procurorului din data de 23.09.2015, măsură procesuală a cărei subzistență a fost condiționată de introducerea acțiunii în fața instanței civile în termen de 30 zile de la comunicarea soluției din procedura penală.

Argumentul dedus de instanța de apel din Decizia nr. 11 din 18 aprilie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este nerelevant cauzei pendinte în condițiile în care pe de o parte, problema de drept acolo supusă dezlegării instanței supreme a vizat alte proceduri speciale decât cea penală, respectiv procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență. Pe de altă parte decizia respectivă de dezlegare a unei chestiuni de drept s-a grefat pe ipoteza existenței unei creanțe fiscale constatate deja printr-un titlu executoriu, deci pe (pre)existența unui titlu executoriu: "În ipoteza în care creanța bugetară rezultând dintr-un titlu executoriu a fost contestată în termenele speciale în fața instanței de contencios administrativ, așadar debitoarea a ales calea contestației administrative prevăzute de art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, cum este cazul în speță, administratorul judiciar/lichidatorul nu este competent să analizeze pe fond creanța bugetară, întrucât actele administrative ce o stabilesc - decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală - au fost contestate în termen în fața instanței judecătorești competente. În caz contrar ar fi încălcată competența unei instanțe judecătorești specializate de către administratorul/lichidatorul judiciar, ceea ce ar afecta garanția constituțională prevăzută art. 126 alin. (6) din Constituția României. (...)

O creanță bugetară rezultând dintr-un titlu executoriu contestat în condițiile legii speciale va fi supusă procedurii de verificare prevăzute de art. 111 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, dar această verificare este limitată, deoarece existența dreptului de creanță va fi stabilită în procedura contenciosului fiscal.

Verificarea legalității unei creanțe fiscale cuprinse într-un titlu executoriu nu poate fi efectuată decât în condițiile reglementate de legislația specială, respectiv Codul de procedură fiscală, iar nu în cadrul procedurii insolvenței, supuse unei alte reglementări legale speciale.

Prin urmare, controlul de legalitate/de temeinicie a titlurilor executorii din care izvorăsc creanțe bugetare, pentru care se solicită înscrierea în tabelul de creanță, în ipoteza în care aceste titluri au fost contestate în fața instanței judecătorești în termenele speciale prevăzute de legea specială, revine exclusiv instanței specializate de control administrativ și fiscal, o atare verificare pe fond neputând fi făcută de practicianul în in