ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2622/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 27 mai 2021, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), a chemat în judecată pe pârâții A. (în calitate de asociat și administrator al B. SRL) și B. S.R.L. (parte responsabilă civilmente), solicitând obligarea acestora la plata sumei de 375.397 RON, cu titlu de prejudiciu produs bugetului de stat reprezentând obligații fiscale accesorii. În drept, acțiunea se întemeiază pe dispozițiile art. 1.357-1.359 din C. civ. Pârâtul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă și prescrisă; pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 1493 din 2 noiembrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiate, a admis acțiunea și a obligat pe pârâți la plata sumei de 375.397 RON către reclamant, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, reprezentând accesoriile fiscale ale creanței fiscale principale (în cuantum de 372.755 RON).

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 1686A din 11 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții B. S.R.L. și A. împotriva sentinței civile nr. 1493 din 2 noiembrie 2021 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Motivele de recurs formulate de pârâți - Prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., au susținut că instanța a încălcat atribuțiile puterii judecătorești atunci când a reținut că pretențiile deduse judecății au natura unor creanțe fiscale, respingând în mod eronat excepția inadmisibilității, deși acestea nu sunt susceptibile de soluționare pe cale judiciară. Agenția Națională de Administrare a Finanțelor este obligată să emită titluri executorii în acord cu atribuțiile sale, prevăzute de art. 1 din H.G. nr. 520 din 24 iulie 2013, precum și față de prevederile art. 85 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, iar nu instanța de judecată. - În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au invocat încălcarea prevederilor art. 85, art. 86, art. 91, art. 214 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și a principiului specialia generalibus derogant. Instanța de apel a reținut că prejudiciul afirmat reprezintă o creanță fiscală, însă a respins apelul și a apreciat eronat că acțiunea formulată de ANAF poate fi întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de C. civ. În raport cu natura obligației ce face obiectul litigiului, ANAF avea la dispoziție exclusiv procedura reglementată de Codul de procedură fiscală, iar nu posibilitatea formulării unei acțiuni de drept comun, fără ca legea specială să îi confere reclamantei un drept de opțiune. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat prevederile art. 85 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, din care reiese că legiuitorul a prevăzut, prin această lege specială, modul în care se poate constata, calcula și stabili creanța fiscală, nefiind de competența instanței de judecată asemenea operațiuni. Mai mult, în aprecierea sa, dispozițiile art. 91 alin. (3) și (4) din Codul de procedură fiscală stipulează inclusiv modalitatea de stabilire și de încasare a obligațiilor fiscale izvorâte din infracțiuni, ceea ce înseamnă că, dacă a existat o cauză penală, organele fiscale au în continuare atribuții să emită titluri executorii fiscale, iar concursul instanței pentru realizarea acestui drept nu este reglementat sub nicio formă. Conform principiilor elementare de drept, legea generală se aplică în orice materie și în toate cazurile, mai puțin în acelea în care legiuitorul a stabilit un regim special și derogatoriu care sunt prioritare față de norma de drept comun. Caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăși finalitatea adoptării ei, demonstrând intenția legiuitorului de a deroga de la norma generală, prin prevederi de strictă interpretare și aplicare. Legislația conferă modalități distincte de realizare a dreptului în raport cu calitatea subiecților de drept, astfel că o autoritate a statului, în speță ANAF, nu poate fi asimilat aplicării regulilor generale prevăzute în C. civ., decât dacă legea specială conferă o asemenea opțiune, ceea ce însă nu s-a identificat. - Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare a susținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a deciziilor nr. 17/2015 și nr. 7/2018, pronunțate de Înalta Curte în recurs în interesul legii. În aprecierea sa, decizia nr. 17/2015, pronunțată în recurs în interesul legii nu se aplică, deoarece în cauză latura civilă a fost lăsată nesoluționată. De asemenea, nu este incidentă nici decizia nr. 7/2018, întrucât prin această decizie a fost clarificată competența de soluționare a laturii civile în cazul în care instanța penală a pronunțat o soluție de achitare pentru alte infracțiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât pârâții au fost condamnați, achitând prejudiciul aferent unei alte infracțiuni. - Recurenții-pârâți au susținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul fiscal referitoare la prescripție, în condițiile în care instanța a apreciat admisibilă acțiunea în răspundere civilă delictuală. În raport cu aceste critici au considerat că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 (motive contradictorii) și pct. 8 din C. proc. civ. Față de temeiul de drept al acțiunii, în materie de prescripție, ar deveni incidențe dispozițiile art. 2.528 și art. 2.517 din C. civ., termenul de prescripție fiind de 3 ani. La momentul soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune, în mod eronat a făcut aplicarea normelor speciale și nu a normelor generale reglementate de C. civ., respectiv art. 2.528 și art. 2.517. Făcând aplicare normelor din legea specială în materie de prescripție, instanța de apel a motivat contradictoriu cererile și excepțiile deduse judecății, întrucât, pe de o parte, a statuat că în speță sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun pentru temeinicia acțiunii, iar, pe de altă parte, a statuat că sunt incidente dispozițiile legii speciale în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune. Motivarea oscilantă a instanței cu privire la legea aplicabilă speței nu este convingătoare că asigură garanția imparțialității actului de justiție. - Ultima critică din recurs vizează încălcarea prevederilor art. 442 din C. proc. civ. de către instanța de apel, care, în opinia recurenților-pârâți, nu este abilitată să aprecieze dacă în motivarea sentinței apelate a fost incidentă o eroare materială. Prin apelul declarat au solicitat anularea sentinței apelate, deoarece prima instanță nu a procedat la soluționarea excepției inadmisibilității, ci a analizat excepția lipsei de interes, după cum rezultă din considerente, excepție care însă nu a fost invocată în cauză, iar în dispozitiv a dispus respingerea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Apărările formulate de reclamant Intimatul-reclamant Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând următoarele apărări: Acțiunea civilă delictuală a fost în mod temeinic admisă, recurenții-pârâți fiind obligați la plata sumei de 375.397 RON, reprezentând accesoriile aferente sumei de 372.755 RON, prejudiciul fiind calculat conform Codului de procedură fiscală. Admisibilitatea acțiunii rezultă din dispozițiile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., în virtutea cărora Statul Român prin ANAF are dreptul de a sesiza instanța civilă după ce instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, este lipsită de fundament susținerea recurenților-pârâți conform căreia termenul de prescripție ar fi început să curgă în anul 2011, momentul în care a fost produs prejudiciul bugetului de stat. În mod legal a reținut instanța de fond că momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel răspunzător de repararea acesteia este reprezentat de data rămânerii definitive a sentinței penale. Abia după acest moment statul a putut sesiza instanța civilă. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul formulat de pârâți împotriva deciziei instanței de apel, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, în considerarea următoarelor aspecte: - Criticile expuse din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. sunt strâns legate de cele dezvoltate la pct. 2 din cererea de recurs (susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de pct. 5 și pct. 8 al aceluiași text legal), deoarece privesc modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii și implicațiile acestei soluții în planul atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că vor fi analizate împreună. Prima chestiune care trebuie lămurită vizează admisibilitatea acțiunii în răspundere civilă delictuală, care are ca obiect obligarea pârâților la plata sumei de 375.397 RON, reprezentând echivalentul obligațiilor fiscale accesorii aferente debitului principal datorat bugetului de stat și achitat în dosarul penal nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, conform ordinului de plată nr. x din 13 noiembrie 2020. Statul Român, reprezentat de Agenția Națională de Administrare Fiscală, a formulat plângere penală pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu privire la faptul că în perioada 16 noiembrie 2011 - 26 noiembrie 2012, societatea B. S.R.L. a înregistrat în evidența contabilă un număr de 23 de facturi fictive de achiziție de la societatea C.. De asemenea, conform adresei nr. x/26 februarie 2020 emisă de ANAF - DGRFP București, s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 774.294 RON, din care suma de 372.755 RON reprezentând cuantumul obligațiilor fiscale principale, și a solicitat introducerea în cauză, în calitate de parte responsabilă civilmente, a societății B. S.R.L., măsură dispusă prin ordonanța din 2 noiembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București. Cauza penală a fost soluționată prin sentința nr. 43 din 19 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul București, secția I penală, fiind admis acordul de recunoaștere a vinovăției. Inculpatul A. a fost condamnat la o amendă penală de 20.000 RON pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, iar acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată. În aceste circumstanțe, reclamantul Statul Român a sesizat instanța civilă pentru recuperarea prejudiciului constând în obligațiile fiscale accesorii, fiind înregistrat prezentul litigiu. În acord cu instanțele de fond, acțiunea civilă delictuală ce face obiectul litigiului este admisibilă, întrucât are ca premise pornirea procesului penal împotriva administratorului societății (A.) pentru săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală, exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal împotriva inculpatului și a părții responsabile civilmente, care a fost lăsată nesoluționată în raport cu modul de rezolvare a acțiunii penale. Posibilitatea ca autoritățile fiscale să se constituie parte civilă în procesul penal rezultă clar din dispozițiile procedural-fiscale. Interpretând dispozițiile art. 214 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, care prevăd că "Hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor de soluționare competente, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă." reiese că organele fiscale se pot constitui parte civilă în procesele penale. De asemenea, prin Decizia nr. 179 din 28 martie 2019, publicată în M.Of., Partea I, nr. 390 din 20 mai 2019, Curtea Constituțională a reținut că, dată fiind natura infracțiunilor prevăzute de art. 8 și art. 9 din Legea nr. 241/2005, în aceste cauze parte civilă este întotdeauna statul român, iar prin Decizia nr. 867/2021, publicată în M.Of., Partea I nr. 325 din 01 aprilie 2022, a statuat că, în lipsa unei reglementări exprese, în procesele penale ce privesc săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, constituirea statului ca parte civilă rămâne caracterizată de principiul disponibilității. Ca atare, constituirea statului ca parte civilă rămâne o opțiune, pe care acesta o poate sau nu exercita. Bineînțeles, astfel cum a motivat instanța de apel, relevante sub acest aspect sunt și deciziile nr. 17 din 5 octombrie 2015 și nr. 7 din 19 martie 2018, pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, sunt lipsite de fundament criticile recurenților-pârâți în sensul că dispozițiile legale nu conferă autorității fiscale, în calitate de reprezentant al statului, posibilitatea de a solicita realizarea dreptului pe calea acțiunii civile. În conformitate cu dispozițiile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Statuând că partea interesată se poate adresa instanței civile pentru soluționarea acțiunii civile rămase nesoluționate în procesul penal, legiuitorul a avut în vedere jurisdicția civilă de drept comun, guvernată de normele C. civ. și ale C. proc. civ., fără ca textul legal să facă distincție în funcție de subiectul de drept, astfel cum pretind în mod nejustificat recurenții-pârâți. Concluzia se impune în considerarea obiectului acțiunii civile din procesul penal care, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., constă în tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. Sediul materiei răspunderii civile delictuale se află în C. civ.. Dispozițiile art. 1357 alin. (1) din acest act normativ prevăd că "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare". Așa fiind, în acest caz, instanța civilă este învestită cu judecata unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, particularitatea raportului juridic obligațional fiind determinată de împrejurarea că delictul civil se verifică în fapta care a făcut obiectul acțiunii penale în procesul penal în care partea pârâtă a avut calitatea de parte inculpată. Dacă fapta ilicită a fost sancționată ca infracțiune printr-o lege penală specială, în considerarea nerespectării unor obligații care în plan civil sunt reglementate, de asemenea, printr-o lege specială (întrucât reprezintă latura pasivă a conținutului unui raport juridic reglementat prin norme de drept speciale), atât instanța penală care judecă acțiunea civilă alăturată acțiunii penale, cât și instanța civilă, de drept comun, care judecă acțiunea civilă lăsată nesoluționată de instanța penală, vor aplica și regulile de fond prevăzute de normele de drept material statuate prin legea specială, acestea având relevanță în verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale. Aplicarea regulilor prevăzute de normele de drept speciale de instanța penală și, după caz, de instanța civilă, nu schimbă însă natura juridică a formei de răspundere civilă care poate fi atrasă în sarcina părții inculpate și a părții responsabile civilmente din procesul penal (pârâți în procesul civil pendinte), anume răspunderea civilă delictuală, care se judecă după regulile stabilite prin normele C. civ. și ale C. proc. civ. În atare condiții, instanța civilă de drept comun, învestită fiind în temeiul dispozițiilor art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., nu poate opune părții reclamante excepția de inadmisibilitate a acțiunii în răspundere civilă delictuală, întemeiate pe dispozițiile art. 1.357 alin. (1) din C. civ., sub motiv că alte proceduri legale, administrative sau judiciare, instituite prin normele procedurale prevăzute în legea specială ar fi trebuit urmate pentru a obține repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea faptei ilicite ce a făcut obiectul acțiunii penale. Susținerile recurenților-pârâți, conform cărora reclamantul avea la dispoziție exclusiv procedura fiscală pentru determinarea și recuperarea prejudiciului, ignoră și faptul că, în cauză, nu s-a solicitat concursul instanței civile pentru soluționarea unui raport de drept fiscal tipic, între organul fiscal și societatea B. S.R.L., pentru a fi aplicabile exclusiv dispozițiile art. 85, art. 86 și art. 91 din Codul de procedură fiscală, ci pentru recuperarea prejudiciului generat de obligațiile fiscale care au fost eludate prin activitatea infracțională desfășurată de recurentul-pârât A., în calitate de asociat și administrator al acestei societăți. Împrejurarea că prejudiciul afirmat reprezintă o creanță fiscală accesorie nu poate atrage inadmisibilitatea acțiunii civile delictuale, câtă vreme a luat naștere și un raport de drept civil ca urmare a condamnării recurentului-pârât A. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, constând în înregistrarea unor achiziții de servicii în evidența contabilă a recurentei-pârâte B. S.R.L. și declararea acestora către organele fiscale (care însă nu reflectă operațiuni reale), în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Ca atare, criticile recurenților-reclamanți sunt nefondate și pentru că nu fac distincția între raportul de drept fiscal stabilit între organul fiscal și societate în cursul derulării activității economice și raportul de drept civil ce ia naștere ca urmare a condamnării inculpatului (administratorul societății) în procesul penal. Urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală de către recurentul-pârât A., infracțiune constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, s-a născut în patrimoniul Statului Român dreptul la recuperarea prejudiciului cauzat prin sustragerea de la plata taxelor și impozitelor atât de la inculpat, cât și de la persoana responsabilă civilmente, care nu poate fi condiționat de parcurgerea procedurii fiscale. Atunci când pretind aplicarea principiului de drept "specialia generalibus derogant" cu trimitere la conținutul Codului de procedură fiscală cu privire la chestiunea admisibilității acțiunii pendinte, recurenții-pârâți scapă din vedere că reclamantul urmărește recuperarea prejudiciului produs bugetului de stat (creanțe fiscale accesorii) prin acțiunile nelegale ce au intrat în conținutul infracțiunii de evaziune fiscală. În situația analizată în cauză, astfel cum a fost descrisă anterior, procedura fiscală, care tinde la identificarea și colectarea creanței, nu exclude procedura penală, cu autonomia plenară specifică, care tinde la sancționarea inculpatului (sancțiunea penală) și la recuperarea prejudiciului - prin atașarea acțiunii civile la cauza penală, care, în circumstanțe obișnuite, ar fi putut fi rezolvată chiar de instanța penală. Niciun argument de lege nu se opune dreptului Statului Român, reprezentat de organul fiscal central, de a introduce acțiunea civilă, ce a fost alăturată celei penale în procesul penal, dar lăsată nesoluționată în circumstanțele ce au condus la finalizarea acestuia (pe baza acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat de pârât) la instanța civilă, cu scopul de a recupera prejudiciului decurgând din săvârșirea faptei ce a atras condamnarea sa. Cele două mecanisme, apte a conduce la recuperarea prejudiciului, au interese juridice și avantaje diferite, iar reclamantul Statul Român și-a exercitat dreptul de a opta între acestea, alegând să introducă acțiunea civilă delictuală, iar nu să emită titlul prin care să stabilească o creanță fiscală accesorie, act administrativ susceptibil de cenzura instanței de contencios administrativ. Caracterul fiscal al prejudiciului a fost avut în vedere de instanțele de fond atunci când au statuat asupra întinderii creanțelor fiscale accesorii, care de altfel a fost evaluat de către ANAF prin cererea de chemare în judecată, sub acest aspect fiind aplicabile prevederile legii speciale, respectiv Codul fiscal și Codul de procedură fiscală, în considerarea particularității faptei ilicite. Se constată însă, că din această perspectiva, recurenții-pârâți nu au reclamat vreo neregularitate. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ. Față de argumentele precedente, care susțin admisibilitatea acțiunii în răspundere civilă delictuală, se constată că stabilirea prejudiciului de natură fiscală, reclamat de Statul Român, de către instanțele de judecată nu reprezintă o ingerință în atribuțiile conferite organelor fiscale de legea specială, motiv pentru care sunt înlăturate și criticile relative la depășirea atribuțiilor judecătorești, analizate prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. - Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au susținut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a deciziilor nr. 17/2015 și nr. 7/2018, pronunțate de Înalta Curte în recurs în interesul legii. În ce privește susținerile recurenților subsumate tezei potrivit căreia dezlegările date de instanța supremă prin decizia RIL nr. 17/2015, ar fi aplicabile numai în cazul soluționării laturii civile într-un proces penal, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate. Este real că problema de drept pentru a cărei dezlegare a fost declanșat mecanismul de unificare al recursului în interesul legii privește interpretarea art. 19 din C. proc. pen. în cauzele având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005, însă, această decizie nu se reduce la dispozitivul care conține dezlegarea punctuală a problemei de drept menționate, ci conține și considerentele decizorii, care susțin soluția din dispozitiv prin expunerea argumentelor ce conduc la respectiva dezlegare. Astfel, forța obligatorie pe care i-o conferă dispozițiile art. 474 din C. proc. pen. nu este limitată la dispozitiv, ci este caracteristică și considerentelor care îl susțin. Or, așa cum instanța de apel a menționat explicit în cadrul analizei realizate, decizia în interesul legii nu sprijină concluzia potrivit căreia partea civilă are a urma procedura administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală în scopul obținerii reparației prejudiciului și nici excepția inadmisibilității acțiunii în despăgubire întemeiate pe dispozițiile art. 1.357 alin. (1) din C. civ. Prin decizia menționată s-a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța penală, soluționând acțiunea civilă, are a dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii, datorate în condițiile Codului de procedură fiscală. Potrivit considerentelor hotărârii, soluția s-a impus în considerarea faptului că infracțiunile de evaziune fiscală sunt prevăzute de dispozițiile unei legi penale speciale, Legea nr. 241/2005, care se integrează organic sistemului legislației în materie fiscală, scop în care această lege se impune a fi corelată cu cele mai importante legi în materie fiscală cu care se află în conexiune, anume cu Codul fiscal și Codul de procedură fiscală, acte normative care guvernează o formă particulară de definire, stabilire și administrare a creanțelor fiscale, sens în care s-a apreciat că instanța penală este îndrituită să aplice regulile de fond specifice fiecăreia dintre cele două răspunderi. Rezultă că instanța penală, în soluționarea acțiunii civile alăturate acțiunii penale, și pentru identitate de rațiune, și instanța civilă, în soluționarea acțiunii civile lăsată nesoluționată de instanța penală, învestite fiind cu angajarea răspunderii civile delictuale a părții inculpate pentru săvârșirea unor fapte ilicite incriminate ca infracțiune în Legea nr. 241/2005, constând în nerespectarea unor obligații prevăzute de normele Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală, vor aplica normele de drept material fiscal în considerarea regulii de interpretare "specialia generalibus derogant", dat fiind că respectivele obligații își au izvorul în conținutul unui raport juridic de drept fiscal. Cu privire la decizia RIL nr. 7/2018, instanța supremă s-a pronunțat, în cadrul mecanismului de unificare jurisprudențială, pe aspectul lipsei de consecințe date de natura fiscală a creanței pretinse pe planul unei anumite competențe specializate, statuându-se că "substanța dreptului care trebuie examinat nu constituie, în sine, un argument peremptoriu pentru determinarea competenței unei instanțe specializatate, în lipsa unei norme atributive de competență; de altfel, însăși instanța penală, în măsura în care soluționează latura civilă, aplică într-un asemenea caz dispoziții de drept fiscal, chiar dacă îi lipsește o specializare într-un asemenea domeniu" (par. 51) și că "instanței de contencios administrativ și fiscal nu îi revine o competență de drept comun în soluționarea oricărui litigiu având ca obiect o creanță de natură fiscală" (par. 52). Nefiind relevantă așadar natura sau substanța dreptului de creanță a cărui realizare se urmărește, pentru a atrage o anumită competență sau procedură de valorificare (pentru emiterea titlului de creanță sau contestarea acestuia) rezultă că importantă, în aprecierea admisibilității acțiunii, este determinarea fundamentului juridic al pretențiilor, reprezentat de răspunderea civilă delictuală, situație în care, instanța învestită analizează întrunirea cumulativă a elementelor acesteia, fără să i se poată opune vreun fine de neprimire. Susținerea recurenților-pârâți potrivit căreia dezlegările conținute în decizia RIL nr. 7/2018, la care a făcut trimitere incidentală și instanța de apel, nu ar fi aplicabile la speță întrucât ar viza creanțe fiscale rezultate din săvârșirea altei infracțiuni, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, iar nu cea reglementată de art. 9, reținută în sarcina recurentului-pârât A., nu este aptă să demonstreze nelegalitatea deciziei din apel. Pe de o parte, întrucât dezlegările cu valoare de principiu cuprinse în decizia de recurs în interesul legii menționată sunt aplicabile pentru identitate de rațiune, mutatis mutandis, cu această valoare fiind de altfel reținute, iar pe de altă parte, pentru că instanța de apel realizează, pe aspectul admisibilității, o analiză proprie, cu argumente corecte, validate în recurs, conform considerentelor expuse anterior. - Criticile dezvoltate la punctul 4 din cererea de recurs antamează legalitatea soluției date asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, prin raportare la aplicarea greșită a prevederilor art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul fiscal, precum și viciul motivării contradictorii, în condițiile în care instanța a apreciat admisibilă acțiunea întemeiată pe dispozițiile C. civ. În dezacord cu opinia recurenților-pârâți, Înalta Curte subliniază că, deși substanța dreptului de creanță a cărui realizare se urmărește nu constituie, în sine, un argument pentru inadmisibilitatea acțiunii în răspundere civilă delictuală față de circumstanțele de fapt ale litigiului, aceasta atrage aplicabilitatea legilor fiscale pentru soluționarea raportului juridic civil de despăgubire, în acord cu principiul "specialia generalibus derogant". În mod nefondat au susținut că, în raport cu temeiul de drept pe care se fundamentează acțiunea, ar deveni incidente dispozițiile art. 2.528 și art. 2.517 din C. civ., care reglementează un termen de prescripție de 3 ani. Raționamentul recurenților-pârâți este contrazis de dispozițiile art. 2.516 din C. civ., care stabilesc domeniul de aplicare în materia prescripției extinctive stipulând astfel: "Dispozițiile prezentului titlu constituie dreptul comun în materia prescripției extinctive." Prin urmare, prevederile C. civ. privind prescripția extinctivă, reprezentând dreptul comun în materie, se vor aplica ori de câte ori nu există reglementări speciale, care să stabilească regulii derogatorii aplicabile regimului juridic al prescripției extinctive. Or, dispozițiile art. 91 din Codul de procedură fiscală constituie norma specială care instituie termenele de prescripție inclusiv pentru valorificarea unei creanțe de natură fiscală, solicitate în prezenta cauză. Rezultă astfel că instanța de apel a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune în mod corect, prin raportare la termenul de prescripție instituit de dispozițiile fiscale, motiv pentru care nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Totodată, Înalta Curte constată că recurenții-pârâți nu au arătat în ce măsură ar fi fost diferită soluția dată asupra prescripției dreptului material la acțiune dacă s-ar fi aplicat termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2.517 din C. civ., în condițiile în care nu au criticat considerentele instanței de apel prin care s-a reținut incidența cazului de întrerupere a cursului prescripției extinctive prevăzut de art. 2.537 pct. 3 din C. civ., al cărui efect este de a șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, urmând ca după întrerupere să curgă o nouă prescripție, așa cum stipulează expres art. 2.541 din același cod a cărui aplicare este atrasă de art. 92 alin. (1) din Codul de procedură fiscală. Se observă astfel că termenul de prescripție de 3 ani invocat de către recurenții-pârâți nici măcar nu este apt să conducă la concluzia că acțiunea pendinte ar fi prescrisă. În ceea ce privește motivarea contradictorie a hotărârii atacate, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a din C. proc. civ., ipoteza pusă în discuție de recurenții-pârâți vizează divergența între considerentele care fundamentează soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în răspundere delictuală și cele care susțin respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune. Argumentarea curții de apel, care, deși a reținut admisibilitatea acțiunii în răspundere delictuală pentru valorificarea creanțelor fiscale accesorii, a considerat că termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de Codul de procedură fiscală nu este contradictorie sau oscilantă, întrucât natura juridică a creanței pretinse, care constituie reperul comun de analiză, se imprimă diferit asupra celor două chestiuni, după cum s-a demonstrat deja. În consecință, nu poate fi reținută nici incidența acestui motiv de recurs. - Nefondată este și critica privitoare la încălcarea dispozițiilor art. 442 din C. proc. civ. de către instanța de apel, care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar nu în motivul de recurs reglementat de pct. 8 al aceluiași text legal. În aprecierea recurenților-pârâți, în analiza motivului de apel vizând nepronunțarea/nemotivarea asupra excepției inadmisibilității, curtea de apel nu era abilitată să aprecieze dacă, în considerentele sentinței apelate, se regăsește o eroare materială, deoarece norma de procedură stipulează că doar instanța care a pronunțat hotărârea poate dispune îndreptarea erorilor materiale. Față de dispozițiile art. 442 coroborate cu art. 445 din C. proc. civ. reiese că îndreptarea unei hotărâri nu poate fi dispusă pe calea apelului sau recursului, precum și că prerogativa de a decide remedierea erorilor materiale revine instanței care a pronunțat respectiva hotărâre. Cu toate acestea, normele menționate nu pot fi interpretate în sensul că instanța de apel, chemată să examineze legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe, nu ar fi fost abilitată să analizeze în ce măsură neregularitatea invocată prin motivele de apel de către recurenții-pârâți constituie o eroare de judecată sau una materială, pentru a-și construi raționamentul în funcție de care să soluționeze calea de atac. Considerentele criticate din această perspectivă nu reprezintă decât argumentele pentru care instanța de apel a înlăturat motivele de apel vizând nepronunțarea asupra excepției inadmisibilității, existenta unei contradicții între dispozitivul sentinței și motivarea acesteia, nulitatea hotărârii primei instanțe, fără să releve aplicarea procedurii stipulate de dispozițiile art. 442 din C. proc. civ.. Mai mult, chiar pârâții au învestit instanța de apel să examineze considerentele hotărârii apelate din care, în opinia acestora, ar fi rezultat că tribunalul a analizat excepția lipsei de interes (neinvocată în cauză), iar nu excepția inadmisibilității acțiunii, pentru ca ulterior, pe calea recursului, să critice în mod nejustificat că instanța de apel nu ar fi fost abilitată să aprecieze asupra acestei chestiuni. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurenți hotărârii instanței de apel, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea recursului.