Decizia nr. 1714/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 21.06.2017 sub nr. x/2017, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 851.803 RON, prejudiciu produs bugetului de stat în perioada 01.08.2008-31.12.2008, precum și la plata accesoriilor sumei menționate, calculate de la data scadenței și până la efectuarea plății, conform Codului de procedură fiscală. Prin sentința nr. 997/07.12.2017, Judecătoria Sector 6 București a declinat competența de soluționare a cererii, în favoarea Tribunalului București.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 2383/21.11.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei de interes, invocate pârât; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 837/A/23.07.2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentantă legală a Statului Român. A arătat recurenta că în virtutea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, a înțeles să învestească instanța cu o acțiune civilă în pretenții, întemeiată pe răspunderea delictuală, determinată de împrejurarea că această acțiune a rămas nesoluționată în procesul penal în condițiile în care organul de urmărire penală a dispus clasarea cauzei față de intimatul-pârât A. cu privire la săvârșirea faptei prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu menținerea, în temeiul art. 315 alin. (2) din C. proc. pen., a sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor acestuia, măsura urmând să înceteze de drept dacă persoanele vătămate nu introduc acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanței. Raportându-se la situația de fapt expusă în cererea de chemare în judecată, a apreciat că în cauză sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 1357-1359 din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală. În mod greșit a reținut instanța de apel că sunt îndeplinite condițiile răspunderii solidare în condițiile în care răspunderea organului de conducere a societății este atrasă în strânsă legătura cu nereținerea și nevirarea sumelor reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă, faptă ce îi este imputabilă intimatului-pârât, în calitatea sa de mandatar al societății debitoare în virtutea căruia trebuia să manifeste diligente în afara celor depuse în susținerea propriilor interese. Cu referire la dispozițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a susținut că acceptarea desemnării administratorului stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru doi, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-omisiune (nu a reținut și nu a vărsat, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la data scadentă fiecărei luni, sumele reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă), context în care se creează legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare și prejudiciul creat. În opinia recurentei-reclamante, relația administratorului cu societatea pe care o administrează este asemănătoare aceleia de muncă, astfel încât există posibilitatea generării unui raport de prepușenie, context în care organul colectiv de conducere (Adunarea Generală a Acționarilor) exercită dreptul de îndrumare și control în ceea ce privește pe administratorul acesteia, iar în cazul în care el săvârșește o faptă prejudiciabilă, aceasta va trebui să probeze că administratorul nu a acționat ca urmare a atribuțiilor de direcție și control, ci a acționat independent de aceasta, dispunând de libertatea de acțiune. În speță, intimatul A., în calitatea sa de reprezentant al societății B. S.R.L., avea obligația legală să se abțină de la orice conduită de natură să prejudicieze interesele societății pe care o reprezintă și implicit interesele Statului Român, însă acesta a ignorat cu bună-știință o obligație legală cu caracter fiscal. Cu referire la art. 73 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, cu modificările și completările ulterioare, și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, a susținut că răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului societății comerciale, iar lipsa actelor cerute de lege constituie o premisă pentru atragerea răspunderii personale patrimoniale a organelor de conducere a societății. Or, prin modul de săvârșire a faptei, prin mijloacele și prin scopul urmărit, intimatul-pârât, ca reprezentant al societății, a prevăzut și a urmărit rezultatul acțiunii acestuia. Repararea prejudiciului cauzat bugetului de stat nu se poate realiza decât prin constatarea că intimatul-pârât a produs bugetului consolidat al statului un prejudiciu în cuantum de 851.803 RON și prin obligarea ca persoană responsabilă de săvârșirea faptei ilicite cauzatoare a pagubei, la plata sumei de 136.188lei, reprezentând contravaloarea impozitelor și contribuțiilor reținute la sursă și nevirate la buget, precum și obligațiilor fiscale accesorii acestei sume, care se vor calcula de la momentul producerii prejudiciului și până la data achitării integrale a debitului. A susținut că expertiza efectuată în dosarul de urmărire penală a dovedit întinderea prejudiciului, cât și implicarea pârâtului în producerea acestuia bugetului de stat, motiv pentru care, în mod legal, a solicitat în cadrul probei cu înscrisuri atașarea dosarului de urmărire penală, iar refuzul instanței de a dispune în acest sens echivalează cu neadministrarea probei.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19.05.2021 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 22.09.2021.

Apărările formulate în cauză În cauză nu s-a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Acțiunea recurentei-reclamante a vizat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 851.803 RON reprezentând prejudiciu produs bugetului de stat în perioada 01.08.2008-31.12.2008, precum și la plata accesoriilor sumei menționate, calculate de la data scadenței și până la efectuarea plății, conform Codului de procedură fiscală. Prin cererea de chemare în judecată, dar și prin recursul formulat s-a precizat în mod expres că sumele respective sunt solicitate ca urmare a activității infracționale desfășurate de pârât în calitate de administrator al societății, activitate constând în faptul că în perioada indicată acesta a reținut și nu a vărsat cu intenție, în termenul legal, suma de 851.803 RON reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă. Recurenta a expus contextul ce a determinat prezentul demers judiciar, respectiv împrejurarea că în dosarul penal în care pârâtul a fost cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală latura civilă a rămas nesoluționată, iar față de pârât s-a dispus clasarea cu privire la săvârșirea faptei prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu menținerea, în temeiul art. 315 alin. (2) din C. proc. pen., a sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor acestuia, măsura urmând să înceteze de drept dacă persoanele vătămate nu introduc acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanței. Instanțele anterioare au respins acțiunea reținând, în esență, că debitorul contribuțiilor sociale obligatorii care trebuiau reținute și vărsate la stat era societatea comercială angajatoare, iar nu administratorul acestei societăți (în speță, pârâtul A.); că în cauză nu s-a pus problema răspunderii administratorului pentru prejudicii cauzate terților în activitatea sa, întrucât nu a existat o decizie de atragere a răspunderii solidare a administratorului care cu rea credință a determinat nedeclararea și/sau necahitarea la scadență a obligațiilor fiscale, așa cum prevăd dispozițiile art. 28 din O.G. nr. 92/2003. În plus, instanța de apel a reținut că recurenta-reclamantă are propria culpă pentru situația la care s-a ajuns, întrucât ar fi trebuit să se înscrie la masa credală anterior radierii societății comerciale debitoare din registrul comerțului, iar neprocedând astfel nu își mai poate valorifica pretențiile în afara cadrului legal privind răspunderea specială a administratorului. Raportat la aceste argumente, instanța de apel a concluzionat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1357 C. civ. Înalta Curte reține că potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității, părțile sunt cele care stabilesc obiectul și limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunțe asupra cererilor părților, fără a depăși limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din același cod. Aceasta implică, așadar, analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate, instanța de judecată fiind obligată să examineze dacă sunt întrunite cerințele legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, în baza dispozițiilor pe care reclamanta a înțeles să își fundamenteze acțiunea. Așa cum s-a arătat, recurenta-reclamantă a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1357-1359 C. proc. civ., care reprezintă sediul materiei răspunderii civile delictuale. Conform art. 1357 alin. (1) C. proc. civ. "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare". În susținerea acțiunii, dar și prin motivele de recurs, recurenta a arătat că solicită tragerea la răspundere civilă delictuală a pârâtului A., întrucât acesta, în calitate de administrator, a reținut și nu a vărsat cu intenție, în termenul legal, suma de 851.803 RON reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă. Conduita pârâtului la care se referă recurenta este una proprie, personală, în sensul că deși a reținut sumele de bani prevăzute de lege cu titlu de impozite și contribuții cu reținere la sursă (așa cum avea obligația ce îi revenea în calitate de administrator al societății), acesta nu le-a vărsat, cu intenție, adică nu le-a dat finalitatea prevăzută de lege, în acest fel neîndeplinind obligația legală pe care o avea față de societatea la care îndeplinea funcția de administrator, dar producând și un prejudiciu la bugetul de stat, prin nevirarea acelor sume în conturile special destinate. Astfel, deși recurenta a dedus judecății o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei fizice având calitatea de administrator, conform celor arătate, instanța de apel în mod greșit a apreciat că o astfel de răspundere nu poate exista întrucât fie nu este prevăzută de lege, fie ar eluda dispozițiile din materia răspunderii solidare a administratorului, fie nu s-a parcurs procedura specială administrativă constând în emiterea unei decizii de impunere împotriva fostului administrator, conform art. 27-28 din O.G. nr. 92/2003. O astfel de abordare nu se raportează la cadrul procesual stabilit de către recurentă și nu răspunde solicitărilor pe care aceasta le formulează în baza unor prerogative legale. Se impune precizarea că nesoluționarea acțiunii civile în dosarul penal s-a impus în raport de soluția dată sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ca urmare a declarării neconstituționalității acestei norme de drept penal, prin decizia nr. 363/2015 a Curții Constituționale, și a lipsei intervenției legiuitorului în legătură cu conținutul infracțiunii incriminate prin respectiva normă de drept, iar nu în considerarea faptului că partea civilă nu ar fi avut emisă decizie de impunere. Dispozițiile speciale de drept material fiscal la care face trimitere instanța de apel pot fi de interes pentru instanța civilă care judecă acțiunea civilă, în măsura în care, constatând întemeiată acțiunea, instanța are a evalua și a statua cu privire la întinderea prejudiciului, însă nu reprezintă suport juridic pentru a răspunde aspectelor cu care a fost învestită de către recurenta-reclamantă. În acest sens, este de observat că art. 27 alin. (2) C. proc. pen. reține că persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Statuând că partea interesată se poate adresa instanței civile pentru soluționarea acțiunii civile rămase nesoluționate în procesul penal, legiuitorul a avut în vedere jurisdicția civilă de drept comun, guvernată de normele C. civ. și ale C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a fost parte civilă în dosarul penal care a lăsat nesoluționată latura civilă și s-a conformat, prin demersul judiciar, dispozițiilor legale anterior enunțate. Trimiterile pe care instanța de apel le face la răspunderea solidară, la procedurile fiscale și administrative în cadrul cărora recurenta-reclamantă și-ar fi putut valorifica pretențiile, echivalează cu o necercetare a fondului în cadrul căreia concluzia că dispozițiile art. 1357 C. civ. nu sunt incidente în cauză nu poate fi primită, câtă vreme din considerentele expuse prin decizia recurată rezultă că nu s-a procedat la o verificare în acest sens. Analizând cauza exclusiv din perspectiva îndeplinirii sau neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în ce privește fapta persoanei juridice (societatea comercială, ca debitor al obligației de achitare a impozitelor și contribuțiilor cu reținere la sursă), instanța de apel nu analizează fondul dedus judecății prin cererea introductivă de instanță, și anume îndeplinirea sau neîndeplinirea acestor condiții în ce privește fapta proprie (fapta administratorului persoană fizică de a nu plăti sumele reținute cu titlu de impozite și contribuții). Sub acest aspect, în rejudecare, instanța devolutivă are a distinge între faptele și atribuțiile persoanei juridice de a vărsa la bugetul de stat sumele datorate cu titlu de impozite și contribuții, respectiv faptele pârâtului A. de a calcula și plăti efectiv aceste sume, astfel cum acestea i-au fost imputate în dosarul penal, fiind fără relevanță, în ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, soluția clasării cauzei din perspectiva art. 6 din Legea nr. 241/2005. În analiza condițiilor răspunderii civile delictuale astfel cum au fost enunțate mai sus, instanța de trimitere poate avea în vedere probele administrate în cadrul dosarului penal, neexistând vreun impediment legal în valorificarea unor astfel de mijloace probatorii de către instanța civilă, cu atât mai mult cu cât acestea au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată. Întrucât, față de cele arătate, se constată că în cauză nu s-a procedat la analiza fondului dedus judecății, soluția care se impune este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, care va analiza îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva temeiului juridic indicat de către recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată, conform îndrumărilor din prezenta decizie. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentant legal al Statului Român împotriva deciziei nr. 837/A din 23 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.