ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2812/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 12.06.2018 înregistrată la rolul Curții de Apel București sub numărul de dosar x/2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 485/14.12.2017 privind soluționarea contestației, admiterea contestației înregistrate la Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor sub nr. A SLP 2133/29.08.2017 și anularea Deciziei de impunere nr. x din 26.06.2017 a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 26.06.2017 și a Procesului-verbal nr. x/13.06.2017.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2365 din 7 octombrie 2019, a respins excepția inadmisibilității acțiunii formulată de pârât prin întâmpinare ca nefondată, a respins cererea de adresare a întrebărilor preliminare ca nefondată, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor, a anulat Decizia nr. 485/14.12.2017 și a obligat pârâta la soluționarea contestației administrative.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor a declarat recurs, iar reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs incident. I. Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor, în motivarea recursului arată că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii în ceea ce privește obligarea la soluționarea pe fond a contestației formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/26.06.2017 emisa de AJFP Mureș. Reiterează excepția inadmisibilității in ceea ce privește anularea de către instanța de fond a pct. 1 din dispozitivul Deciziei ANAF - DGSC nr. 485/14.12.2017, având în vedere că prin pct. 1 din dispozitivul Deciziei ANAF - DGSC nr. 485/14.12.2017 s-a dispus respingerea ca nemotivată a contestației formulată de A. S.R.L. împotriva Deciziei de impunere nr. x/26.06.2017 emisă de organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Mureș. Din cuprinsul acțiunii nu rezultă că este criticată soluția de respingere a contestației ca nemotivată sau că este solicitată trimiterea cauzei pentru soluționare pe fond, pentru respectivele obligații fiscale, organului de soluționare a contestației, singura soluție care ar fi fost procedural posibilă. Recurenta precizează că nu este posibilă criticarea direct în fața instanței a deciziei, solicitând admiterea excepției inadmisibilității acestui capăt de cerere. Incidente speței sunt și prevederile art. 276 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare. În ceea ce privește punctul 2 din dispozitivul Deciziei nr. 485/14.12.2017 recurenta consideră că în mod eronat instanța de fond a dispus obligarea la soluționarea contestației, neținând cont de prevederile legale in materie fiscala. Contrar reținerilor instanței de fond, aspectele asupra cărora organul de soluționare a fost investit să se pronunțe fac obiectul verificării organelor de urmărire penală, aspecte care ridică problema realității unor operațiunilor derulate de reclamantă. În esența, instanța de fond si-a motivat decizia de obligare de a soluționa pe fond contestația formulată împotriva deciziei de impunere atacată, exclusiv pe considerentul că soluția organelor penale nu are nici un efect asupra actelor administrative atacate. O astfel de motivare este neîntemeiată ținând cont că soluția organelor penale este opozabilă organelor competente pentru soluționarea contestației. Mai mult decât atât soluția pronunțată de instanța de fond se întemeiază și pe argumentul potrivit căruia "lipsa pronunțării directe prin dispozitiv, reprezintă un refuz nejustificat". O astfel de motivare este neîntemeiată având în vedere că din apărările formulate rezultă clar că, în cauză, nu se poate reține incidența unui refuz nejustificat în ceea ce privește emiterea deciziei de soluționare a contestației. Contrar reținerilor instanței de fond, aspectele asupra cărora organul de soluționare a fost investit să se pronunțe fac obiectul verificării organelor de urmărire penală, aspecte care ridică problema realității unor operațiunilor derulate de contestatoare. Organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Mureș au constatat că A. S.R.L. a înregistrat în evidenta contabilă si fiscală, cu aplicarea regimului de deductibilitate fiscală, cheltuieli în sumă totală de 8.129.867 RON și a dedus TVA în sumă de 804.459 RON, în baza unor facturi emise de diverși furnizori, fără a justifica realitatea operațiunilor desfășurate și fără a face dovada provenienței reale a mărfurilor în cauză, stabilind în sarcina acesteia suma totală de 2.105.238 RON reprezentând impozit pe profit si TVA. În perioada supusă verificării, reclamanta a efectuat achiziții de sârmă de cupru de la B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L. si E. S.R.L. care efectuează la rândul lor achiziții pe lanțurile de tranzacționare de la furnizori care au un comportament atipic, în sensul că sunt declarate inactive ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor declarative, nu funcționează la sediile declarate, figurează cu cazier fiscal, o parte din aceștia au obiect de activitate diferit față de produsele înscrise în facturi, nu sunt producătoare de astfel de produse, fiind numai societăți intermediare interpuse pe un lanț tranzacțional pe care nu se face dovada achiziției unor astfel de produse de la producători care nu au avut niciodată personal angajat. În acest sens, contrar reținerilor instanței de fond. în mod legal si corect organele de inspecție fiscală au constatat că prin tranzacțiile desfășurate a fost simulat doar un circuit comercial în care se declară tranzacții în mod fictiv. Prin această modalitate s-a încercat crearea unei aparențe de tranzacții reale, facturile fiind furnizate în vederea diminuării obligațiilor fiscale de plată către bugetul de stat sub forma TVA și impozitului pe profit de către A. S.R.L.. Drept urmare, organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Mureș au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul București, Sesizarea penală nr. 306/26.06.2017 împreună cu Procesul-Verbal nr. x/13.06.2017, ale cărui constatări se regăsesc și în Raportul de inspecție fiscală x/26.06.2017 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/26.06.06.2017, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale unor infracțiuni prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare, sesizarea vizând suma totală de 2.105.238 RON. Totodată, organele de inspecție fiscală au suspiciuni în legătură cu documentele prezentate de societate în susținerea deducerii de cheltuieli și TVA, în sensul în care acestea nu reflectă operațiuni reale, sau a avut loc doar o derulare artificială a tranzacțiilor prin crearea unui circuit scriptic al respectivelor documente golite de conținut economic. Astfel, chiar dacă condițiile de formă pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA și a profitului impozabil ar fi îndeplinite, respectiv dacă ar exista documente justificative, petenta nu are drept de deducere în condițiile în care operațiunile nu sunt reale. Este firesc ca, în virtutea principiului "penalul ține în loc civilul", procedura administrativă privind soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie până la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare. II. Reclamanta A. S.R.L. prin recursul incident invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) Recurenta-reclamantă apreciază că motivul de casare este incident în raport de considerentele din alin. (2)-(5) de la pagina 13, pe de-o parte și considerentele alin. (2)-(3) de la pagina 14, pe de altă parte. Astfel, la alin. (2)-(5) de la pagina 13, instanța de fond motivează soluția din dispozitiv de anulare a Deciziei nr. 485/14.12.2017 și de obligare a recurentei ANAF la soluționarea contestației administrative, reținând următoarele: - " Situația de fapt concretă, astfel cum este descrisă în procesul-verbal de control și în decizia atacată nu permite încadrarea în ipoteza legală a art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală." - " Nici din expunerea în cadrul plângerii formulate de ANAF - AJFP Mureș a elementelor care au condus la măsura sesizării organelor de cercetare penală, nu reies indiciile comiterii unor infracțiuni legate de mijloacele de probă necesare pentru stabilirea bazei de calculare a creanțelor bugetare. În privința stabilirii bazei de impunere, organele fiscale au ele însele competența de a verifica și de a lămuri situația de fapt sub aspect fiscal."(...) - " Așadar, sub aspectul legalității suspendării procedurii de soluționare a contestației, Curtea reține că măsura nu se poate încadra decât formal în prevederile art. 277 din. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, organul de soluționare a contestației nedemonstrând că situația de fapt din speță corespunde ipotezei legale menționate de această prevedere legală" În esență, instanța a reținut în cadrul considerentelor de mai sus, faptul că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) CPF, în baza cărora organele fiscale au dispus suspendarea parțială a soluționării contestației. Pe cale de consecință, instanța a obligat recurenta ANAF la soluționarea contestației împotriva actelor fiscale administrative indicate în petitul acțiunii introductive: a) Decizia de impunere nr. x din 26.06.2017 ("Decizia de impunere"); (b) Raportul de inspecție fiscală nr. x din 26.06.2017 ("RIF"); (c) Procesul-verbal nr. x/13.06.2017 ("Procesul-verbal"); Pe de altă parte, la pagina 14 din sentință, în cadrul alin. (2), enunțul 4, instanța reține alte aspecte, contradictorii celor de mai sus, precum și soluției din dispozitiv, respectiv faptul că: " ... o soluție coerentă ar fi impus ca organul de soluționare a contestației fiscale, considerând că este necesară finalizarea unui proces penal referitor la conduita presupus ilicită a reclamantului, să suspende în totalitate soluționarea acestei contestații, pentru că de această soluție ar fi depins regimul juridic al prescripției" Acest considerent vine în completarea argumentelor instanței cu privire la faptul că decizia contestată cuprinde două dispoziții distincte, prima de respingere a contestației ca nemotivată, iar cea de-a doua de suspendare, precum și cu privire la refuzul nejustificat al ANAF, rezultat din nepronunțarea prin dispozitiv cu privire la unele argumente. Cu toate acestea, considerentul mai sus citat, în mod contrar celor pe cale se întemeiază soluția din dispozitiv, pare să sugereze că organele fiscale ar putea sau ar fi putut să suspende în totalitatea soluționarea contestației - situație care este considerată de instanță "o soluție coerentă". În continuare, în alin. (3) de la pagina 14, instanța motivează care dintre argumente ar intra sub apanajul său în verificarea legalității soluției de suspendare a contestației administrative, în sensul că nu va analiza argumentele cu privire la realitatea tranzacțiilor, respectiv: "plata furnizorilor prin intermediul băncii și recepția mărfii de către clienții finali, desfășurarea de operațiuni comerciale cu furnizori activi, cu sediul în România, înregistrați în scopuri de TVA". Astfel, instanța reține că "va verifica legalitatea măsurii de suspendare a soluționării contestației administrative, dar nu va cenzura actul de sesizare a organelor de cercetare, actul de sesizare neavând natura juridică a unui act administrativ, chiar dacă este emis de autorități administrativ-fiscale, ci natura juridică a unui act procedural penal." Contradicția rezultă din aspectul că, prin cele de mai sus, instanța pare să sugereze, în mod implicit, faptul că argumentele cu privire la legalitatea operațiunilor economice desfășurate ar putea să fie verificate doar de către organele de cercetare penală. Or, așa cum rezultă din considerentele de la pag. 13 pe care se întemeiază soluția din dispozitiv, instanța a stabilit deja că organele fiscale au competența și atributul stabilirii bazei de impozitare. Prin urmare, în acest caz, organele fiscale vor trebui să facă și unele aprecieri cu privire la realitatea tranzacțiilor din punct de vedere al îndeplinirii condițiilor de legalitate prevăzute în Codul de procedură fiscală - această analiză, măcar din punct de vedere al respectării legislației fiscale, este indisolubil legată de soluționarea contestației administrative, din punct de vedere al operațiunii de stabilire a bazei de impozitare. Din considerentele menționate în alin. (3) de la pagina 14, ar rezulta că, verificarea realității tranzacțiilor s-ar afla exclusiv sub apanajul organelor de cercetare penală, nefiind elemente ale actelor administrative contestate, contrar soluției din dispozitiv.

Apărările formulate în cauză Reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului formulat de pârâtă.

Soluția instanței de recurs Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de către reclamanta A. S.R.L., Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, având în vedere faptul că, prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a formulat critici care se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reține lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., motiv pentru care aceasta va fi respinsă ca atare. Pe fondul cauzei, examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul principal declarat de pârâtă este fondat, iar recursul incident formulat de reclamantă este nefundat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește recursul principal, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins excepția inadmisibilității acțiunii reținând că reclamanta nu are o altă cale administrativă de contestare. Înalta Curte reține că față de societatea A. S.R.L. s-a derulat în perioada 10.01.2017 - 26.06.2017 o inspecție fiscală realizată de către Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice perioada verificată fiind 1.01.2011-30.09.2016. Inspecția a fost suspendată în perioada 08.02.2017 - 10.04.2017. In urma inspecției, a fost emis Procesul-verbal nr. x/13.06.2017 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/26.06.2017. În temeiul raportului a fost emisă Decizia de impunere nr. x/26.06.2017 care a stabilit o creanță fiscală în cuantum de 1.300.779 RON, reprezentând impozit pe profit aferent unei baze de impunere stabilite suplimentar în cuantum de 8.129.867 RON și o creanță în cuantum de 804.459 RON, reprezentând TVA aferent unei baze de impunere stabilite suplimentar în cuantum de 3.380.057 RON, Împotriva deciziei de impunere s-a formulat contestație fiscală. Prin Decizia nr. 485/14.12.2017 s-a respins ca nemotivată contestația formulată împotriva deciziei de impunere emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș pentru suma de 11.797 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 5.420 RON și TVA în sumă de 6377 RON și s-a suspendat soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de impunere pentru suma de 2.105.238 RON, reprezentând TVA în sumă de 804.459 RON și impozit pe profit în sumă de 1.300.779 RON. Pentru emiterea acestei soluții, pârâtă a analizat în considerentele deciziei și a considerat neîntemeiată critica privind prescrierea dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale în sarcina A. pentru anul 2011 precum și critica referitoare la intervalul de timp cuprins în controlul efectuat de inspecția fiscală cu încălcarea art. 98 alin. (3) vechiul C. proc. civ. Fiscală. S-a arătat că reclamanta nu și-a probat criticile privind suma de 11.797 RON (reprezentând impozit pe profit în cuantum de 5.420 RON și TVA în cuantum de 6.377 RON), motiv pentru care contestația a fost respinsă, în parte, ca nemotivată. În ceea ce privește anularea dreptului de deducere a TVA în cuantum de 2.565.529 RON (1.098.249 RON pentru perioada decembrie 2013 - octombrie 2016 și în cuantum de 1.467.280 RON pentru perioada decembrie 2015 - ianuarie 2016), efectul fiscal nu ar fi fost cuantificat prin Decizia de impunere, astfel că nu ar exista un titlu de creanță care să poată fi contestat. Procesul-verbal nu ar fi un act administrativ fiscal și nici un titlu de creanță, astfel că acesta nu ar putea fi contestat. În ceea ce privește suma de 2.105.238 RON (reprezentând TVA în cuantum de 804.459 RON și impozit pe profit în cuantum de 1.300.779 RON), s-a dispus suspendarea soluționării contestației față de sesizarea penală nr. 306/26.06/.2017 înaintată Parchetului de pe lângă Tribunalul București. Organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Mureș au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul București, Sesizarea penală nr. 306/26.06.2017 împreună cu Procesul-Verbal nr. x/13.06.2017, ale cărui constatări se regăsesc și în Raportul de inspecție fiscală x/26.06.2017 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/26.06.06.2017, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale unor infracțiuni prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare, sesizarea vizând suma totală de 2.105.238 RON. Prin decizia contestată, s-a invocat prevederea art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea 207/2015 și s-a arătat că între stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin raportul de inspecție fiscală în baza căreia a fost emisă decizia de impunere contestată și existența elementelor constitutive ale unei infracțiuni cu privire la mijloacele de probă există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă. Prin urmare, Înalta Curte constată că decizia emisă trebuia anulată parțial, doar în ceea ce privește pct. 2, nu și în ceea ce privește pct. 1. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat, în raport de conținutul actului de sesizare a organelor de cercetare penală dar și de cele rezultate din raportul de inspecție fiscală că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 277 din Legea nr. 207/2015 potrivit căruia: " (1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă". În cauza de față, pârâta nu a justificat condiționalitatea ca infracțiunea sesizată organelor de cercetare penală să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Înalta Curte apreciază că simpla sesizare a organelor de cercetare penală, în vederea constatării existenței vreunei infracțiunii, nu justifică măsura suspendării soluționării contestației administrativ fiscale. Prevederile art. 277 din Legea nr. 207/2015, pot constitui temei al suspendării soluționării contestației administrativ fiscale, însă nu este suficient ca organul fiscal să fi sesizat organele de cercetare penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni ci este necesar ca dezlegarea dată de organele de cercetare penală cu privire la existența faptei, identitatea și vinovăția autorului să constituie în sine un temei pentru continuarea procedurii administrative, acesta fiind înțelesul noțiunii de "înrâurire hotărâtoare" asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Organele de cercetare penală nu pot înlocui analiza pe care trebuie să o efectueze organul fiscal învestit cu soluționarea contestației, care este pe deplin competent a verifica situația de fapt fiscală și aspectele relevante în cauză. Pârâta are deplină competență în a-și exercita dreptul de apreciere, în virtutea prevederilor art. 6 din Legea nr. 207/2015 potrivit căruia: "(1) Organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege și să adopte soluția întemeiată pe prevederile legale, precum și pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii". De asemenea, art. 7 alin. (3) din același act normativ prevede că: "Organul fiscal este îndreptățit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului/plătitorului. În analiza efectuată, organul fiscal este obligat să identifice și să ia în considerare toate circumstanțele edificatoare fiecărui caz în parte". Prin soluționarea contestației fiscale anterior finalizării procesului penal nu se ignoră cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză, iar art. 277 din Legea nr. 207/2015 nu prevede obligația organelor fiscale să suspende soluționarea contestației cu care au fost învestite și în a căror competență intră, textul având caracter dispozitiv, iar pe cale de consecință, suspendarea soluționării contestației nu este obligatorie, ci este facultativă. Prin urmare, se impune a analiza legalitatea actelor de control din perspectiva criticilor formulate de reclamantă pe calea contestației administrative, fără ca soluționarea acesteia să depindă de rezultatul anchetei penale care va statua dacă respectivele fapte îmbracă sau nu conținutul constitutiv al vreunei infracțiuni. II. În ceea ce privește recursul incident, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., are în vedere prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. În motivarea hotărârii judecătorești se regăsesc toate susținerile invocate de partea reclamantă, astfel că sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului formulată de pârâtă, va admite recursul principal, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va anula parțial Decizia 485/14.12.2017 emisă de pârâtă doar în ceea ce privește pct. 2, va menține dispoziții ale sentinței. Totodată, va respinge recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. Având în vedere soluția pronunțată, precum și punctul de vedere exprimat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea cererii privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene. PENTRU ACESTE MOTIVE,