ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 619/2021

Ședința publică din data de 03 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 26.07.2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei nr. 22/01.02.2017 privind soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x/20.10.2016, și pe cale de consecință:

- cu privire la suma de 1.195.430 RON reprezentând TVA, să se dispună, în principal, desființarea măsurii suspendării soluționării contestației și procedând la soluționarea pe fond a acesteia, anularea Deciziei de impunere nr. x/20.10.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/20.10.2016, și în subsidiar, să se dispună desființarea măsurii suspendării și obligarea pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală la soluționarea pe fond a contestației formulate cu privire la suma totală de 1.195.430 RON, reprezentând T.V.A.;

- cu privire la suma de 21.701 RON reprezentând T.V.A., să se dispună anularea Deciziei nr. 22/01.02.2017 privind soluționarea contestației și anularea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală.

Prin sentința civilă nr. 1201 din 14 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității, invocată de Agenția Națională de Administrare Fiscală privind anularea deciziei de impunere pentru suma de 1.195.430 RON și a respins, ca atare, această solicitare, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată, și a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1201 din 14 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și în rejudecarea cauzei, în principal, respingerea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe iar referitor la aspectele de fond vizând suma de 21.701 RON, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată.

În subsidiar, sub aspectul vizând excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acestei excepții și pe cale de consecință, obligarea organelor fiscale la soluționarea pe fond a contestației administrative referitoare la suma de 1.195.430 RON, iar referitor la aspectele de fond vizând suma de 21.701 RON, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată.

Totodată, având în vedere culpa procesuala a părților adverse, solicită să se dispună obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat, în esență, următoarele critici de nelegalitate:

Referitor la admiterea excepției inadmisibilității, invocată de Agenția Națională de Administrare Fiscală în privința cererii în anulare a deciziei de impunere pentru suma de 1.195.430 RON, societatea reclamantă a formulat contestație administrativă, care a fost soluționată în condițiile art. 279 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, fiind emisă, în acest sens, cu respectarea dispozițiilor art. 274 din Codul de procedură fiscală, decizia de soluționare ce face obiectul prezentei cereri de chemare in judecată.

Prin urmare, organul fiscal competent a analizat plângerea prealabilă depusă de societate, asupra soluționării căreia a decis prin prisma dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, un mod de soluționare reglementat expres de art. 279 alin. (5) Codul de procedură fiscală, cu denumirea marginală "Soluții asupra contestației", fiind strict opțiunea sa de a se pronunța în acest sens, în cadrul unui demers administrativ prealabil legal și obligatoriu.

Faptul că autoritatea publică pârâtă s-a pronunțat, în mod abuziv, prin suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative, nu interzice dreptul instanței de judecată de a se pronunța asupra legalității Deciziei de soluționare nr. 22/01.02.2017, contestată cu titlu principal în cauză, în temeiul art. 281 alin. (2) Codul de procedură fiscală, articol care nu face nici o distincție între soluțiile pe care autoritatea fiscală competentă le poate da asupra contestației.

Referitor la măsura suspendării soluționării contestației împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală pentru suma de 1.195.430 RON, în cuprinsul acestor acte se arată că nu se pune în discuție realitatea efectuării achizițiilor directe de medicamente de la cei patru furnizori, acestea fiind dovedite de către societate prin documentele justificative depuse, precum și prin confirmarea realității prestării serviciilor de către ceilalți parteneri contractuali. Mai mult, realitatea achiziționării medicamentelor și a livrării ulterioare a acestora a fost confirmată și prin intermediul controalelor de tip SCAC 2004, efectuate în Lituania și Danemarca.

În condițiile arătate, aspectele reținute de instanța de fond nu sunt în măsură a susține menținerea măsurii de suspendare a soluționării contestației, din moment ce acestea nu neaga lipsa oricărei activități a organelor de urmărire penală cu privire la soluționarea dosarului penal și nu au legătură cu suspendarea dispusă de organul fiscal.

Mențiunea din certificatul constatator referitoare la începerea urmării penale a fost efectuată începând cu data de 01.09.2015, iar în plus, societatea a obținut rambursări de TVA și ulterior înscrierii mențiunii în certificatul constatator emis de ONRC.

Art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală instituie o posibilitate și nu o obligație a organului fiscal în ceea ce privește soluționarea contestației, și pentru a putea adopta o asemenea măsură, trebuie îndeplinite următoarele condiții: să existe indiciile săvârșirii unei infracțiuni; infracțiunea să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

Aspectele în privința cărora organele fiscale au avut suspiciuni se puteau lămuri prin cercetarea înscrisurilor aflate în posesia organelor fiscale și implicit, prin soluționarea contestației formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere.

În stabilirea potențialelor obligații fiscale suplimentare interesează realitatea operațiunilor realizate de persoana juridică, iar nu posibila săvârșire a unor infracțiuni de către reprezentanții sau afiliații societății supuse inspecției fiscale sau de alte persoane juridice/fizice aflate pe lanțul de achiziții.

Or, lipsa oricăror indicii sau suspiciuni rezonabile din partea organului fiscal asupra unui tip de infracțiune, permite o exercitare abuzivă a dreptului de suspendare pe o perioadă nedeterminată a soluționării plângerii prealabile, în condițiile în care, în speță, organele fiscale nu neagă existența produselor și a operațiunilor desfășurate de societate, ci refuză dreptul de rambursare a TVA, pe motiv că alte societăți de pe lanțul de achiziții au un comportament inadecvat.

Mai mult, prezintă relevanță și faptul că pârâta nu a efectuat decât un demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă, lipsind orice dovadă cu privire la întreprinderea vreunui demers de către organele penale.

În ceea ce privește reținerea ca legală a soluției de respingere a contestației ca neîntemeiată, pentru suma de 21.701 RON, soluția instanței de fond a fost dată cu încălcarea prevederilor legislației fiscale.

Societatea reclamantă este pe deplin îndreptățită să beneficieze de dreptul de a deduce TVA aferentă facturilor emise de B. S.R.L., în acest sens fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de legislația fiscală națională, respectiv: realitatea prestării serviciilor este evidentă, societatea furnizând inspectorilor fiscali la data efectuării inspecției fiscale o serie de documente justificative care dovedesc realizarea serviciilor; existența unei legături între serviciile achiziționate și activitatea economică a persoanei impozabile, din moment ce potrivit art. 145 din Codul fiscal, în materie de TVA sunt deductibile nu doar operațiunile care sunt necesare activității, ci și orice operațiune care are legătură cu activitatea societății; deținerea unei facturi pentru operațiunea efectuată, așa cum rezultă din art. 146 din Codul fiscal.

Mai mult, în ceea ce privește refuzul instanței de fond de a lua în considerare jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene întrucât dreptul de deducere a TVA nu a fost anulat pentru motive formale, această susținere este eronată, din moment ce jurisprudența invocată nu se limitează doar la astfel de motive.

Din jurisprudența comunitară reiese faptul că dreptul de a deduce TVA în legătură cu achizițiile efectuate, trebuie acordat în situații în care sunt legate de activitatea taxabilă a persoanei impozabile sau chiar și în absenta unei legături directe și imediate între o anumită operațiune în amonte și una sau mai multe operațiuni în aval ce dau naștere unui drept de deducere, atunci când costul serviciilor în cauză face parte din cheltuielile generale ale persoanei impozabile și reprezintă, ca atare, elemente constitutive ale prețului bunurilor și serviciilor pe care aceasta le furnizează, condiție respectată în cadrul relației A. - B. S.R.L.

Prin urmare, având în vedere interpretarea oficială dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu privire la dreptul de deducere pentru serviciile achiziționate, reiese în mod clar că societatea are dreptul de a deduce TVA pentru serviciile achiziționate de la B. S.R.L., deoarece deține facturi corect întocmite pentru serviciile prestate iar acestea sunt efectuate în beneficiul activității sale economice, fiind în legătură directă și imediată cu operațiunile sale taxabile de vânzare a medicamentelor.

Prin întâmpinările depuse la dosar, intimatele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatele-pârâte au învederat că instanța de fond în mod corect a admis excepția inadmisibilității în privința cererii în anulare a deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală pentru suma de 1.195.430 RON, având în vedere că solicitarea de anulare a acestor acte este inadmisibilă, prin raportare la dispozițiile art. 281 alin. (5) și (7) din Codul de procedură fiscală.

Totodată, în mod legal, instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite cerințele legale cu privire la măsura suspendării soluționării contestației împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, pentru suma de 1.195.430 RON.

În acest sens, în mod corect prima instanță a reținut că existența suspiciunilor cu privire la realitatea operațiunilor comerciale derulate de societatea reclamantă, așa cum au fost justificate/evidențiate cu privire la achiziții de bunuri de la societăți, furnizori nereali în legătură cu tranzacții care ar putea fi considerate artificiale, în scopul obținerii unor avantaje concretizate în prejudicierea bugetului de stat prin solicitare la rambursare de TVA, conduce la o imposibilitate obiectivă a autorității fiscale de soluționare a contestației, independent de o soluție dispusă de organul de urmărire penală.

Referitor la soluția de respingere, ca neîntemeiată, a contestației dispusă prin Decizia nr. 22/2017 pentru suma de 21.701 RON, în mod corect instanța de fond a respins criticile reclamantei, întrucât societatea nu a probat îndeplinirea cumulativă a celor două condiții de formă și fond, impuse de prevederile art. 145 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat.

Referitor la soluția de admitere a excepției inadmisibilității în privința cererii în anulare a deciziei de impunere, criticile recurentei-reclamante circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Dispozițiile art. 268 - art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, reglementează procedura administrativă de contestare a actelor administrative fiscale.

Din interpretarea dispozițiilor art. 281 alin. (2) și (5) din Legea nr. 207/2015, se reține, în acord cu judecătorul fondului, că solicitarea de anulare a unui act administrativ fiscal poate fi adresată instanței de contencios administrativ competente potrivit Legii nr. 554/2004, numai dacă a fost emisă o decizie prin care a fost soluționată pe fond contestația administrativă sau dacă respectiva contestație nu a fost soluționată în termen de 6 luni de la data depunerii, fără ca în calculul acestui termen să fie incluse perioadele în care procedura de soluționare a contestației este suspendată potrivit art. 277.

În speță, în temeiul art. 268 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, recurenta-reclamantă a formulat contestație administrativă împotriva Deciziei de impunere nr. x/20.10.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/20.10.2016, contestație care a fost înregistrată la Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili sub nr. x/08.12.2016.

Contrar susținerilor recurentei, împrejurarea că prin Decizia nr. 22/01.02.2017 s-a dispus suspendarea soluționării contestației pentru suma de 1.195.430 RON reprezentând TVA, nu echivalează cu soluționarea pe fond a contestației administrative, întrucât decizia menționată nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 281 alin. (7) din Legea nr. 207/2015, reținându-se că organul fiscal nu a respins contestația fără a intra în cercetarea fondului raportului juridic fiscal, ci doar a emis o decizie prin care a suspendat soluționarea contestației administrative.

În condițiile arătate, având în vedere că nu s-a emis o decizie prin care organul fiscal să fi procedat la analiza pe fond a contestației administrative, în mod corect prima instanță a apreciat că nu are posibilitatea să examineze direct, pe fond, decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală, astfel că solicitarea de anulare a respectivelor acte este inadmisibilă.

Această conduită impusă în sarcina recurentei-reclamante în temeiul prevederilor legale mai sus menționate, nu este de natură a-i afecta dreptul de acces la justiție, reclamanta având posibilitatea de a se adresa instanței de contencios administrativ cu o solicitare de anulare a deciziei prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative, demers judiciar pe care l-a întreprins, de altfel, în prezentul litigiu.

În ceea ce privește măsura suspendării soluționării contestației împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală pentru suma de 1.195.430 RON, dispusă prin Decizia nr. 22/01.02.2017, soluția primei instanțe reflectă aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză.

Din analiza dispozițiilor art. 277 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, rezultă că legiuitorul a urmărit schimbarea condițiilor în care poate fi dispusă suspendarea soluționării contestației administrative pentru cazul reglementat la lit. a) și anume, doar atunci când se constată "existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare."

Astfel, pentru dispunerea acestei măsuri procesuale, se impune îndeplinirea cumulativă a două condiții:

- organele penale să fie sesizate de către organul care a efectuat activitatea de control, în situația în care în cursul inspecției fiscale s-au descoperit indicii privind săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare;

- constatarea infracțiunii cu privire la care există indicii, să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Pentru îndeplinirea primei condiții, este necesar ca declanșarea cercetărilor penale să se facă la sesizarea organului fiscal, concretizată într-o plângere penală, pe timpul inspecției fiscale descoperindu-se indiciile săvârșirii unei infracțiuni.

Referitor la cea de-a doua condiție legală, în jurisprudența instanței supreme s-a reținut constant că instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprins în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare, întrucât, în caz contrar, s-ar accepta incidența acestor prevederi în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă.

Totodată, din modul de redactare al dispozițiilor legale mai sus analizate reiese că suspendarea soluționării contestației administrative este o măsură supletivă, iar nu imperativă, urmând a fi aplicată în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei.

În speță, în dezacord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că soluția organului fiscal de suspendare a soluționării contestației reprezintă un refuz nejustificat de a soluționa pe fond contestația administrativă, manifestat cu exces de putere, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

În motivarea măsurii de suspendare a soluționării contestației, dispusă prin

Decizia nr. 22/01.02.2017, organele fiscale au apreciat că în urma verificărilor efectuate, se ridică problema realității operațiunilor înregistrate de societate, pentru care a dedus TVA în sumă de 1.195.430 RON, prejudiciind bugetul de stat cu suma de 1.195.430 RON. Astfel, potrivit constatărilor organelor de inspecție fiscală, societatea reclamantă a înregistrat și dedus TVA aferentă unor facturi care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ, nu se cunosc furnizorii reali ai bunurilor achiziționate și operațiunile consemnate sunt considerate fără documente legale de proveniență, iar în urma tranzacțiilor s-a obținut o creștere a valorii TVA deductibilă, având ca scop obținerea unei sume rambursate cât mai mari din bugetul de stat.

Or, Înalta Curte apreciază că aspectele în privința cărora organele fiscale au suspiciuni, verificarea situației de fapt constând în realitatea operațiunilor înregistrate de societate, se pot lămuri de către autoritatea fiscală cu ocazia soluționării contestației, prin cercetarea înscrisurilor prezentate de societatea reclamantă, nefiind influențate de cercetările pe latură penală sau pronunțarea unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiunile prevăzute de legislația în vigoare.

Totodată, posibilele infracțiuni de care se prevalează intimatele-pârâte, nu pot justifica măsura de suspendare a soluționării contestației administrative, întrucât simpla calificare a unor cheltuieli ca fiind nedeductibile, nu echivalează cu întrunirea condițiilor specifice unei infracțiuni prevăzute de legea penală sau legi speciale.

Prin urmare, chiar și în situația în care s-ar considera că asupra societății controlate planează suspiciuni cu privire la fapte de natură penală, organul fiscal competent nu este obligat să suspende soluționarea cauzei ci are doar posibilitatea de a dispune în acest mod, fiind însă obligat să motiveze, în concret, soluția adoptată.

În cauză, ceea ce rezultă din motivarea deciziei de suspendare a soluționării contestației este împrejurarea că faptele constatate în cadrul procedurii fiscale au și relevanță penală, însă această împrejurare nu este suficientă pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative, posibilitatea suspendării contestației fiind circumstanțiată "înrâuririi hotărâtoare" pe care o are soluția pronunțată de organele judiciare penale asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Mai mult, în condițiile în care de la data formulării sesizării penale inițiale înregistrate sub nr. x/16.11.2016, și chiar ulterior reunirii dosarului penal constituit în urma acestei sesizări la dosarul nr. x/2017, nu s-a făcut dovada că în dosarul penal s-ar fi întreprins vreun demers și societății reclamante nu i-a fost comunicat niciun act procesual din respectivul dosar, se apreciază că durata procedurii administrative a devenit nerezonabilă, ceea ce are drept consecință încălcarea dreptului de liber acces la justiție.

Așa cum s-a reținut în jurispudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, suspendarea sine die a soluționării contestației recurentei-reclamante este de natură a întârzia în mod nejustificat accesul părții la instanță, ceea ce contravine prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția Drepturilor Omului.

La formularea acestei concluzii, instanța de control judiciar are în vedere și încălcarea principiului celerității prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituția României, care impune ca practicile administrative și judiciare să implice o durată rezonabilă a procedurilor, rezultând astfel că litigiile trebuie să fie soluționate într-un termen optim și previzibil pentru a se garanta efectivitatea dreptului analizat.

În consecință, constatându-se că, până în prezent, față de recurenta-reclamantă nu s-au dispus măsuri de natură a constata caracterul penal al faptelor sesizate de către organele fiscale, precum și împrejurarea că între stabilirea caracterului infracțional al presupuselor fapte și stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sumă totală de 1.195.430 RON, nu există o legătură ce ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă, se apreciază că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015.

Pentru argumentele arătate anterior, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în privința soluției primei instanțe, prin care s-a menținut măsura suspendării soluționării contestației, Înalta Curte va anula pct. 1 al Deciziei nr. 22/01.02.2017 și va obliga pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor să soluționeze contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/20.10.2016, pentru suma de 1.195.430 RON.

În ceea ce privește soluția instanței de fond, vizând menținerea ca legală a măsurii de respingere a contestației ca neîntemeiată pentru suma de 21.701 RON reprezentând TVA, criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate.

Instanța de control judiciar reține că pentru acordarea dreptului de deducere a TVA trebuie dovedită îndeplinirea condițiilor de formă și de fond, prevăzute de reglementările fiscale naționale și de jurisprudența comunitară.

Conform art. 65 din Codul de procedură fiscală, sarcina probei este partajată între contribuabil și organul fiscal, în sensul că, pe de o parte, contribuabilul trebuie să dovedească actele și faptele care au stat la baza solicitării adresate organului fiscal, respectiv îndeplinirea condițiilor de fond și de formă pentru existența și exercitarea dreptului de deducere, iar pe de altă parte, autoritățile fiscale trebuie să dovedească pe bază de constatări proprii sau probe, existența unor elemente obiective din care să rezulte că deși cerințele legale pentru deducerea TVA sunt aparent întrunite, operațiunile economice nu au în realitate un conținut economic.

Este necontestat că potrivit art. 273 primul paragraf din Directiva 2006/12, statele membre pot impune alte obligații decât cele prevăzute în această directivă, pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA și pentru a preveni evaziunea.

Legiuitorul român a impus contribuabilului cu titlu de obligații pentru justificarea deducerii TVA, condiția deținerii unor facturi întocmite în conformitate cu prevederile art. 155 din Codul fiscal, precum și utilizarea bunurilor/serviciilor achiziționate în scopul operațiunilor taxabile ale beneficiarului, potrivit art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, dispoziții legale în vigoare în perioada de referință.

În cauză, în mod corect instanța de fond nu a recunoscut reclamantei dreptul de deducere a sumei de 21.701 RON reprezentând TVA, întrucât societatea nu a prezentat documente prin care să justifice prestarea efectivă a serviciilor în vederea realizării de operațiuni taxabile, reținându-se că depunerea contractului nr. x/2013, a actului adițional nr. x/01.07.2013 și a unei facturi, în lipsa altor documente individualizate în raport de obiectul contractului, din care să rezulte că serviciile au fost efectiv prestate, nu fac dovada îndeplinirii cerințelor prevăzute de dispozițiile legale mai sus menționate.

Așa cum în mod judicios a reținut prima instanță, la pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 sunt enumerate, cu titlu exemplificativ, mijloacele de probe admisibile pentru a se dovedi că serviciile au fost efectiv prestate, însă pot fi produse de către contribuabil și alte probe în funcție de natura serviciului prestat și de specificul activității desfășurate.

Acesta este motivul pentru care nu este prevăzut un anumit tip de document justificativ, ci se lasă la aprecierea prestatorului să stabilească ce documente se impun a fi întocmite, cu mențiunea că probele aduse de contribuabil trebuie să prezinte un anumit grad de exactitate și de detaliu, pentru a permite o identificare a acestora în corelație cu serviciul prestat și cu specificul activității desfășurate.

Jurisprudența comunitară invocată de recurentă nu conduce în mod automat la recunoașterea dreptului de deducere a TVA aferentă achizițiilor de servicii efectuate, întrucât, chiar dacă se trece peste condiția formală a înregistrării sale ca persoană impozabilă, reclamanta trebuie să îndeplinească și celelalte condiții legale pentru acordarea dreptului de deducere, anterior enunțate.

Or, în speță, în absența oricăror documente justificative care să dovedească caracterul efectiv al operațiunii pentru care s-a solicitat dreptul de deducere și legătura ei directă și imediată cu operațiunile taxabile de vânzare a medicamentelor, se constată că recurenta-reclamantă nu a dovedit îndeplinirea cumulativă a condițiilor de fond și de formă pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA în sumă de 21.701 RON.

Pentru considerente expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de reclamanta A. S.R.L., casarea în parte a sentinței atacate și, rejudecând cauza, va admite, în parte, acțiunea formulată de reclamantă, va anula pct. 1 al Deciziei nr. 22/01.02.2017 și va obligă pârâta A.N.A.F.- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor să soluționeze contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/20.10.2016, pentru suma de 1.195.430 RON, urmând a menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

În baza dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, instanța de control judiciar va obliga intimatele-pârâte A.N.A.F.- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata către recurenta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.100 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariul avocațial, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. în ceea ce privește partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocatului, la această apreciere avându-se în vedere activitatea desfășurată de avocat, circumstanțele procesului și complexitatea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1201 din data de 14 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L.

Anulează pct. 1 al deciziei nr. 22/1.02.2017 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. Obligă pârâta A.N.A.F.- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor să soluționeze contestația formulată de A. S.R.L. împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x/20.10.2016, pentru suma de 1.195.430 RON.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Obligă intimatele A.N.A.F.- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să plătească recurentei A. S.R.L. cheltuieli de judecată în cuantum de 10.100 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu avocat redus conform dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 februarie 2021.