ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2491/2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a civilă la 17 mai 2024, sub nr. x/3/2021, reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A și societatea B S.R.L., prin lichidator judiciar C IPURL, obligarea acestora la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, în cuantum de 2.078.091 lei, precum și a obligațiilor fiscale accesorii, calculate de la scadență, până la data plății.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357-1359 C. civ.

Prin încheierea din 16 aprilie 2021, Tribunalul București – Secția a VI-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Secțiilor III-V civile ale aceleiași instanțe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă la 14 mai 2021, sub nr. x/3/2021**.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 235 din 15 februarie 2022, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală în contradictoriu cu pârâții A și societatea B S.R.L., prin lichidator judiciar C IPURL, ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de apel

Prin decizia nr. 26A din 11 ianuarie 2024, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 235 din 15 februarie 2022, pronunțate de Tribunalul București – Secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți A și societatea B S.R.L., prin lichidator judiciar C IPURL, ca nefondat. A obligat-o pe apelanta-reclamantă să plătească intimatului A suma de 10.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Recursul

Împotriva deciziei nr. 26A din 11 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Totodată, a învederat că prejudiciul solicitat a fi reparat este rezultatul activității infracționale a intimatului A, care, fiind administrator al societății B S.R.L., în perioada iunie 2012 - iulie 2013, la diferite intervale de timp, în baza aceleiași rezoluții infracționale și în scopul sustragerii de la plata taxelor și impozitelor datorate bugetului de stat, a dispus înregistrarea în contabilitatea societății a unor cheltuieli fictive, reprezentând achiziții nereale de prestări servicii, în baza unui număr de 33 facturi, cu o valoare totală de 6.442.084 lei, din care 5.195.230 lei, reprezentând baza impozabilă, și 1.246.854 lei, taxă pe valoarea adăugată, prejudiciind bugetul de stat cu suma totală de 2.078.091 lei, din care 831.237 lei, impozit pe profit, și 1.246.854 lei, TVA.

Recurentul a afirmat că, în mod greșit s-a reținut în apel că operațiunile comerciale desfășurate de intimatul A, în calitate de administrator al B S.R.L., nu au avut caracter fictiv, ci că ar fi existat în realitate.

A menționat că raportul de constatare tehnico-științifică la care curtea a făcut referire în considerentele deciziei recurate nu a fost propriu-zis înlăturat din probatoriul administrat, dovadă făcând faptul că atât prin încheierea de cameră preliminară pronunțată de Tribunalul București – Secția I penală în dosarul nr. x/3/2017, cât și printr-o încheiere pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală în același dosar, s-a apreciat greșit în sensul că acesta nu are aptitudinea de a atesta vinovăția intimatului.

Recurentul a invocat dispozițiile art. 28 C. proc. pen., conform cărora „Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicit.”

Astfel, a susținut că, în absența unei hotărâri definitive prin care să se tranșeze chestiunea autorității de lucru judecat, instanța nu poate aplica tacit o astfel de dispoziție.

În ceea ce privește operațiunile comerciale, a arătat că acestea nu trebuie să aibă caracter penal pentru a constitui un prejudiciu cauzat bugetului de stat, fiind de notorietate că neîndeplinirea condițiilor existenței infracțiunii nu exclude delictul civil/fiscal.

Recurentul a considerat că sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a intimaților.

Referitor la cheltuielile de judecată, în cuantum de 10.000 lei, pe care recurentul a fost obligat de instanța de apel să le plătească intimatului, a solicitat să se aibă în vedere dispozițiile Statutului profesiei de avocat din 3 decembrie 2011 care limitează acordarea onorariului de avocat la activitățile întreprinse efectiv de acesta, ținându-se cont de anumite criterii, cum ar fi timpul și volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau a activității cerute de client, natura, noutatea și dificultatea cazului, importanța intereselor în cauză, notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, specializarea, conlucrarea cu experți sau alți specialiști, impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului, avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de avocat, situația financiară a clientului și constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.

Raportat la cele expuse, a solicitat să se constate că spezele de judecată ocazionate sunt disproporționate și neconforme cu realitatea, impunându-se reducerea lor, potrivit art. 451 alin. (2) teza I C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 11 aprilie 2024, intimatul-pârât A a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pe fondul căii extraordinare de atac a solicitat respingerea acesteia, ca nefondate, și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare la data de 26 aprilie 2024, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimat.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin rezoluția din 28 mai 2024, Înalta Curte a stabilit termen de judecată la 7 noiembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a pus în discuție excepția nulității recursului, invocată de intimatul A prin întâmpinare, dar și fondul căii extraordinare de atac, rămânând în pronunțare asupra ambelor aspecte deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Asupra excepției de nulitate a recursului, invocată de intimatul A prin întâmpinare, analizată cu prioritate, în condițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde „motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat.”

Conform acestor prevederi legale, coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., care reglementează limitativ cazurile de casare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, respectiv argumentele de natură juridică pe baza cărora recurentul înțelege să critice hotărârea atacată.

Dispozițiile art. 487 din același act normativ stipulează că „Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs”, iar art. 486 alin. (3) din acest act normativ sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Motivarea recursului presupune indicarea unui caz de nelegalitate prevăzut limitativ de art. 488 C. proc. civ., precum și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de casare invocat.

În cauză, prin motivele de critică deduse judecății, recurentul a invocat nelegalitatea deciziei pronunțate în apel din perspectiva unei greșite aplicări a normelor de drept material circumscrise materiei răspunderii civile delictuale, susținând că în mod eronat nu s-a dat raportului de constatare tehnico-științifică întocmit în dosarul penal x/P/2016 valența probatorie cuvenită, deși acesta avea aptitudinea de a dovedi săvârșirea de către intimat a faptei ilicite, constând în efectuarea unor operațiuni comerciale cu caracter fictiv, care, înregistrate fiind în contabilitatea societății B S.R.L., au cauzat bugetului de stat un prejudiciu în valoare de 2.078.091 lei, ce se impune a fi reparat.

Prevalându-se de dispozițiile art. 28 C. proc. pen., recurentul a susținut că, în absența unei hotărâri definitive prin care să se tranșeze chestiunea autorității de lucru judecat, instanța nu poate aplica tacit o astfel de dispoziție.

În ceea ce privește operațiunile comerciale, a arătat că acestea nu trebuie să se circumscrie sferei penale pentru a fi reținute ca prejudiciu cauzat bugetului de stat, fiind de notorietate că neîndeplinirea condițiilor existenței infracțiunii nu exclude delictul civil/fiscal. În acest sens, a considerat că sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a părților adverse.

Înalta Curte constată, contrar susținerilor intimatului, că, prin expunerea acestor motive, recurentul a respectat specificul căii extraordinare de atac a recursului, criticile sale referindu-se la o greșită aplicare și interpretare a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, făcând posibilă încadrarea lor în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, excepția nulității recursului, invocată de intimatul A.

7.2 Examinând, în aceste limite legale, recursul declarat, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecății, întemeiată pe dispozițiile art. 1357-1359 C. civ., Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A și societatea B S.R.L., prin lichidator judiciar C IPURL, repararea integrală a prejudiciului cauzat bugetului de stat, în cuantum de 2.078.091 lei, precum și achitarea obligațiilor fiscale accesorii, calculate de la scadență, până la data plății.

Prin sentința nr. 235 din 15 februarie 2022, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reținând că săvârșirea faptei ilicite de către pârât nu a fost dovedită, precum și că, prin sentința penală nr. 1809 din 28 noiembrie 2019 a Tribunalului București – Secția I penală, pronunțată în dosarul nr. x/3/2017, s-a constatat că operațiunile comerciale care au stat la baza cheltuielilor înregistrate în contabilitatea societății B S.R.L. nu au avut caracter fictiv, ci real.

Soluția tribunalului a fost validată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 26 A din 11 ianuarie 2024, reținându-se că fapta ilicită reclamată este identică cu cea analizată ca infracțiune în dosarul penal nr. x/3/2017, iar existența acesteia nu a fost dovedită.

Potrivit definiției doctrinare, fapta ilicită se relevă prin aceea că este potrivnică prevederilor legii și că, prin săvârșirea ei, se încalcă un drept subiectiv sau se aduce atingere unui interes al unei persoane.

În prezenta cauză, astfel cum corect a reținut instanța de apel, fapta ilicită invocată de recurent constă în sustragerea intimatului de la plata taxelor și impozitelor datorate bugetului de stat, prin înregistrarea în contabilitatea societății B S.R.L. a unor cheltuieli fictive, reprezentând achiziții nereale de prestări servicii.

În ceea ce privește prejudiciul, Înalta Curte constată că, potrivit susținerilor recurentului, acesta este reprezentat de privarea bugetului consolidat al statului de dreptul de a încasa impozite și taxe de la toate persoanele care realizează venituri calificate de legea fiscală ca fiind impozabile.

Deși în justificarea promovării prezentului demers judiciar și a existenței faptei ilicite recurentul s-a prevalat de aspectele reținute în raportul de constatare tehnico-științifică din 25 mai 2017 întocmit în dosarul penal nr. y/P/2016 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală și criminalistică (în care a fost întocmit actul de sesizare al instanței pentru dosarul penal nr. x/3/2017), se constată că acestea nu pot constitui fundament juridic pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului.

Astfel cum curtea de apel a remarcat, intimatul A a fost judecat în dosarul penal nr. x/3/2017 al Tribunalului București – Secția I penală pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Prin sentința nr. 1809 din 28 noiembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/3/2017, Tribunalul București – Secția I penală, în baza art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului A pentru infracțiunea antemenționată, iar în temeiul dispozițiilor art. 397 alin. (1) din cod, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă exercitată de partea civilă Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Soluția tribunalului a fot confirmată de Curtea de Apel București – Secția a II-a civilă prin decizia penală nr. 239A din 26 februarie 2021, decizie cu caracter definitiv.

În dosarul penal menționat, organul de cercetare penală a dispus întocmirea unui raport de constatare tehnico-științifică, cu rolul de a releva, pentru perioada 01.01.2010-31.12.2015, situația achizițiilor/modalităților concrete de debitare (cu referire la valoarea de impozitare și TVA), prin raportare la declarațiile depuse la organul fiscal de către societatea B S.R.L. cu privire la sumele încasate din relațiile contractuale derulate cu anumite societăți comerciale.

Analizând probațiunea administrată în cursul urmăririi penale, precum și în etapa cercetării judecătorești, Tribunalul București – Secția I penală a reținut că operațiunile comerciale întreprinse de societatea B S.R.L., care au stat la baza cheltuielilor înregistrate în contabilitatea societății, nu au avut caracter fictiv, ci real.

Concret, a constatat că, din coroborarea concluziilor raportului de expertiză contabilă judiciară cu celelalte mijloace de probă administrate, societatea a efectuat către furnizori plăți în valoare de 6.989.968,14 lei, și că acestea reprezintă, total sau parțial, contravaloarea facturilor emise de părțile cu care a contractat, plățile fiind efectuate integral prin virament bancar, în conturile fiecăreia dintre societățile vizate de control.

Concluzionând că probațiunea analizată nu a decelat elemente concludente care să răstoarne prezumția de nevinovăție a inculpatului A, instanța penală a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală și a dispus achitarea acestuia.

În aceste condiții, contrar solicitării recurentului, reținând că fapta pentru care s-a solicitat în cauza pendinte atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului coincide cu cea pentru care s-a cerut angajarea răspunderii sale penale în dosarul nr. x/3/2017, este corectă constatarea instanței de apel conform căreia dispozițiile prevăzute de art. 1357 C. civ. nu sunt aplicabile în speță.

Privită ca element primordial al răspunderii civile delictuale, absența faptei ilicite nu poate determina identificarea celorlalte componente ale acestei forme de răspundere civilă (vinovăția, prejudiciul și raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu), pe baza cărora partea despre care se susține că se află în culpă (în speță, intimatul) să fie obligată la reparație.

Deși raportul de constatare tehnico-științifică întocmit la 25 mai 2017 în dosarul nr. y/P/2016, de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală și criminalistică, a relevat existența unui posibil prejudiciu, acest mijloc de probă nu a fost considerat elocvent în dovedirea faptei materiale pentru care s-a solicitat atragerea răspunderii penale a intimatului, instanța penală reținând că ansamblul probatoriu a atestat faptul că operațiunile comerciale desfășurate de B S.R.L. sunt reale și se regăsesc în documentele contabile ale societății.

Deși recurentul a criticat modalitatea în care curtea de apel s-a raportat la acest mijloc de probă în cauza pendinte, Înalta Curte constată că este justificată o astfel de atitudine procesuală a instanței de vreme ce probațiunea se circumscrie principiului liberei aprecieri de către judecător, care are abilitatea legală de a stabili dacă dovezile prezentate de părți atestă credibilitatea faptelor pretinse.

Or, în cauză, curtea de apel, evocând dispozițiile art. 249 C. proc. civ. (conform cărora „Cel ce face o susținere în cursul procesului trebuie sa o dovedească ...”), a remarcat că, în dosarul nr. x/3/2017, instanța a înlăturat raportul de constatare tehnico-științifică efectuat în faza cercetării penale, apreciind că, dacă în cauza penală această probă nu a fost aptă să ateste constatarea caracterului fictiv al operațiunilor comerciale analizate, similar, în speța pendinte nu are forța de a genera o altă concluzie, câtă vreme prin indicarea acestei probe se tinde la dovedirea aceluiași aspect, iar partea reclamantă nu a oferit un alt element probatoriu care să permită constatarea unui alt tip de fictivitate, care să se circumscrie ilicitului civil.

Pentru identitate de rațiune, aspectele constatate prin raportul tehnico-științific nu se impun în cauza pendinte cu puterea lucrului judecat, art. 28 C. proc. pen. nefiind aplicabil raportat la soluția de achitare a intimatului, pronunțată de instanța penală, ca rezultat al constatării caracterului real al operațiunilor fiscale înregistrate în contabilitatea societății intimate.

Având în vedere că în litigiul penal s-a reținut că raportul de constatare tehnico-științifică nu a avut aptitudinea de a confirma situația premisă a elementului material al infracțiunii de evaziune fiscală, în mod analog, nici în cauza pendinte nu poate reprezenta un punct de plecare pentru identificarea componentei esențiale a răspunderii civile delictuale (fapta ilicită), astfel că motivul de recurs invocat din perspectiva analizată în cele ce preced urmează a fi respins, ca nefondat.

Înalta Curte nu va primi nici criticile recurentului cu privire la soluția instanței de apel, care vizează obligarea la plata cheltuielilor de judecată către intimat într-un cuantum necenzurat, prin ignorarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și a criteriilor de individualizare stipulate în Statutul profesiei de avocat.

Conform dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.”

Potrivit statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 3/2020, pronunțată în recurs în interesul legii, publicate în Monitorul Oficial al României nr. 181 din 5 martie 2020 (paragr. 34), „Stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul”, fiind vorba „de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice” (pragr. 36). ,,În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de și nici la motivul de casare prevăzut de (paragr. 37).

Din perspectiva expusă și având în vedere că, potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanțele de judecată de la data publicării în Monitorul Oficial, Înalta Curte nu va examina critica referitoare la modalitatea în care instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., întrucât aceasta vizează motive de netemeinicie ale deciziei recurate, incompatibile cu configurația căii extraordinare de atac a recursului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, respinge excepția nulității recursului, iar în baza art. 496 alin. (1) din același act normativ, va respinge recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 26A din 11 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, apreciind că este nefondat.

Totodată, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul-reclamant, aflat în culpă procesuală, la plata către intimatul-pârât A a sumei de 5.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constatând că efectuarea acestora a fost dovedită potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reprezentate de factura seria RD-2024-72 din 25 octombrie 2024 și chitanța aferentă, emise de Societatea Civilă Profesională de Avocați „D”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 26A din 11 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata către intimatul-pârât A a sumei de 5.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform dispozițiilor art. 402 C. proc. civ.