ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 449/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 08.03.2019, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat obligarea pârâtului A. la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat în perioada septembrie 2009-mai 2012, în urma activității infracționale desfășurate în calitate de administrator al societății B. S.R.L., respectiv la plata sumei de 272.246 RON, la care se adaugă accesoriile aferente calculate de la data scadentei și până în ziua efectuării plății.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1219 din 02 septembrie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția de netimbrare și a anulat cererea de chemare în garanție ca netimbrată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 419 A din 25 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul principal formulat de către apelantul-reclamant Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva sentinței nr. 1219/02.09.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2019; a anulat sentința civilă apelată și, evocând fondul, a admis excepția lipsei de interes, invocată din oficiu, a respins cererea de chemare în judecată, ca lipsită de interes. A respins apelul incident formulat de apelantul-pârât A., ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 419 A din 25 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și pârâtul A.. Recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Roman, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală Recursul declarat de recurentul-reclamant a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținându-se, în esență, o încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material care reglementează executarea creanțelor fiscale (respectiv Codul procedură fiscală), precum și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 33, art. 247 și art. 248 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susținut că instanța de apel a dat dezlegare greșită excepției lipsei de interes în formularea acțiunii pendinte, reținând că instituția deține un titlu executoriu cu privire la sumele ce fac obiectul litigiului de față, reprezentat de sentința penală nr. 469/02.06.2014, pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr. x/2014. Față de motivarea instanței de apel, a învederat că obiectul prezentului dosar îl constituie obligarea recurentului - pârât la plata sumelor reprezentând impozite și contribuții, reținute la sursă, dar nevirate bugetului de stat, precum și a obligațiilor fiscale accesorii, în temeiul răspunderii civile delictuale. Astfel, a arătat că fapta ilicită imputată recurentului-pârât constă în nerespectarea obligațiilor impuse de bugetul local sau de stat, corespunzător naturii și destinației obligațiilor fiscale respective, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, reprezentat de contravaloarea acestor impozite și contribuții. Prin sentința penală nr. 437/30.05.2016 a Judecătoriei Sectorului 1 București, s-a dispus înlăturarea tuturor consecințelor condamnării, pronunțată prin sentința penală nr. 469/02.06.2014 pronunțată în dosarul nr. x/2014, ale cărui efecte au continuat să se producă după data intrării în vigoare a legii de dezincriminare, respectiv 45 de zile, de la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 363/2015. Față de această situație, recurentul-reclamant consideră că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că instituția deține un titlu executoriu care nu a fost pus în executare, întrucât prin dezincriminarea faptei, titlul Statului a fost desființat și, astfel, folosul practic urmărit prin prezenta acțiune este justificat de necesitatea obținerii unui nou titlu. Cu privire la acest aspect, arată că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că prin sentința penală nr. 437/30.05.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, s-au anulat doar efectele penale ale hotărârii, în realitate prin hotărârea sus amintita fiind anulate toate efectele sentinței penale nr. 469/02.06.2014, atât cele civile cât și cele penale. Drept urmare, se poate justifica interesul recurentului pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pe calea unei acțiuni civile întemeiată pe dreptul comun. Cu privire la suma solicitată în speță, arată că aceasta constituie creanță fiscală, aspect ce rezultă din prevederile dispozițiilor art. 21 și 22 din O.G. nr. 92/2003 (act normativ incident la data nașterii creanței). Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar în rejudecare, admiterea în totalitate a acțiunii formulate. Recursul declarat de recurentul-pârât A. Recursul declarat de recurentul-pârât a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținându-se, în esență, o încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material incidente în cauză. Printr-un prim motiv de recurs, recurentul-pârât a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, încălcându-se dispozițiile art. 11 din Legea nr. 47/1992, întrucât aceasta s-a întemeiat pe considerentele unei decizii pronunțate de Curtea Constituțională, care nu este aplicabilă în cauză. Astfel, a susținut că, prin decizia recurată instanța de apel a aplicat efectul general obligatoriu al deciziei Curții Constituționale, însă a omis că întreaga motivare a Curții Constituționale este aplicabilă numai pentru viitor nu și pentru acele situații care au avut loc în trecut. Or, solicită să se constate ca, în raport de incidentul procedural invocat din oficiu de Curtea de Apel București la termenul de judecată din data de 25 martie 2022, care privește lipsa de interes a Statului Român în promovarea acțiunii, înregistrată pe rolul Tribunalului București în data de 11 martie 2019, decizia nr. 219/02.06.2020 pronunțată de Curtea Constituțională nu este aplicabilă în cauză, întrucât a fost pronunțată în data de 02 iunie 2020 și a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 768 din data de 21 august 2020. Mai mult, a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea de către Curtea de Apel București a principiului neretroactivității legii civile, care este consacrat de dispozițiile art. 6 din C. civ., precum și a principiului tempus regit actum, prin aplicarea retroactivă a deciziei nr. 219/02.06.2020 la speța de față. Printr-un al doilea motiv de recurs, recurentul a susținut că instanța de apel a ignorat total incidența în cauză a dispozițiilor art. 16 alin. (1), a art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., considerând că dezincriminarea faptei prevăzute de legea penală are efect retroactiv în timp, până la data săvârșirii faptei, iar consecința juridică constă în aceea că fapta pentru care s-a dispus condamnarea nu mai este incriminată ca și infracțiune (art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.), procesul penal și orice consecințe ale condamnării încetând să mai existe. Astfel, a învederat că instanța de apel nu a interpretat și nu a aplicat în mod legal dispozițiile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., care prevăd în mod clar că, în situația încetării procesului penal, instanța va lasă nesoluționată latura civilă. Mai mult, aceste dispoziții legale nu prevăd situații de excepție, astfel că a apreciat că instanța de apel a adăugat în mod nepermis la lege, substituindu-se legiuitorului și încălcând principiul potrivit căruia ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, reținând că latura civilă a fost soluționată prin sentința penală. În continuare, a arătat că în considerentele sentinței penale nr. 437 din data de 30 mai 2016, pronunțata în dosarul penal nr. x/2016, Judecătoria Sectorului 1 București a reținut ca efectele hotărârii nu se vor răsfrânge și asupra laturii civile, însă, instanța de apel a dat o interpretare greșită acestor considerente, întrucât repunerea deplină în situația anterioară, la care face referire instanța penală în cuprinsul sentinței mai sus amintite, vizează termenul de prescripție a dreptului material la acțiune al Statului Roman, pentru repararea prejudiciului civil. Mai exact, instanța penală a arătat că urmare a dezincriminării faptei și înlăturării consecințelor condamnării, repunerea în situația anterioara nu va fi deplină și Statul Roman nu va fi repus în termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru repararea prejudiciului. Printr-un al treilea motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat decizia curții de apel, susținând că aceasta a încălcat dispozițiile art. 7 din CEDO care prevăd că nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituie o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional, precum și dispozițiile art. 23 alin. (11) din Constituția României care prevăd că nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile din Constituție și în temeiul legii. Urmare a dezincriminării faptei penale prin sentința penală nr. 437 din data de 30 mai 2016, Judecătoria Sectorului 1 București a stabilit ca toate consecințele condamnării au fost înlăturate, deci inclusiv cele privind latura civilă a cauzei, astfel că soluția instanței de apel este greșită, aceasta stabilind că în cadrul unui proces penal este posibilă o condamnare civilă în lipsa unei condamnări penale, pentru o fapta penală care nu mai este prevăzută de legea penală. Or, este mai mult decât evident că o astfel de soluție este vădit nelegală, întrucât în cadrul unui proces penal nu poate exista o condamnare civilă fără a exista și o condamnare penală. În continuare, recurentul a învederat că potrivit prevederilor art. 19 din C. proc. pen., acțiunea civilă are, în raport cu acțiunea penală, un pronunțat caracter accesoriu, urmând soarta acțiunii penale. Ca urmare a dezincriminării faptei penale, toate actele de procedură efectuate în cadrul dosarului penal au fost desființate cu efect retroactiv, fără a se considera că au mai existat vreo data. Or, dacă acțiunea penală nu este exercitată, rezultă că nici acțiunea civilă nu poate fi exercitată în cadrul procesului penal, întrucât acesteia îi lipsește cadrul juridic necesar pentru a putea fi exercitată. Tot astfel, dacă acțiunea penală nu mai poate fi exercitată datorită existenței unui caz care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, rezulta că nici acțiunea civilă nu poate fi exercitată, partea îndreptățită având deschisă calea promovării unei acțiuni civile de drept comun. Or, având în vedere aspectele de fapt și de drept anterior expuse, recurentul a apreciat că soluția instanței de apel constituie și o încălcare a principiului accesorium sequitur principale. Prin cel de-a patrulea motiv de recurs, recurentul a criticat decizia atacată susținând că instanța de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. potrivit cărora hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fata instanței civile care judeca acțiunea civila cu privire la existenta faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetarea procesului penal în ceea ce privește existenta prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Prin soluția recurată, Curtea de Apel București a ignorat efectul deplin al dezincriminării faptei și a stabilit ca persoana față de care efectele condamnării au fost înlăturate se face totuși vinovată de producerea prejudiciului civil și fără a-i da acesteia posibilitatea să se apere în cadrul unui litigiu civil de drept comun. Prin cel de-al cincilea motiv de recurs, recurentul a susținut că prin decizia recurată se încalcă efectul deplin al repunerii pârâților în situația anterioară. Astfel, a arătat că dacă s-ar admite că deciziile pronunțate de Curtea Constituțională produc aceleași efecte juridice ca o norma de dezincriminare și acționează cu efect retroactiv, iar într-o ordine constituționala perfectă, norma dezincriminată nu ar fi trebuit să existe, atunci ar rezulta că, alături de sancțiunea penală, și sancțiunea civilă care a fost aplicată în temeiul unei norme dezincriminate are caracter nelegal. Drept urmare, a apreciat că instanța de apel a încălcat acest principiu, cel al repunerii în situația anterioară, stabilind ca urmare a dezincriminării faptei repunerea părților în situația anterioară se realizează doar parțial, în privința condamnării penale nu și a condamnării civile. Mai mult, recurentul a susținut că numai în cadrul unui litigiu civil se poate stabili dacă fapta dedusă judecății a rămas sau nu un delict civil, deoarece atunci când dezincriminarea este efectul pronunțării unei decizii de către Curtea Constituțională, ea produce efecte asupra tuturor consecințelor condamnării, indiferent daca acestea sunt penale sau de altă natură. Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, respingerea cererii de apel formulate de Statul Roman și excepția lipsei de interes invocata din oficiu de către instanța de apel, ca fiind neîntemeiate și admiterea apelului incident formulat de recurentul-pârât.

Apărările formulate în cauză Recurentul-reclamant Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului formulat de A., ca nefondat. Recurentul-pârât A. a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției lipsei calității de reprezenta al semnatarului cererii de recurs formulate de recurentul-reclamant. În subsidiar, a solicitat admiterea cererii de recurs in privința greșitei soluții pronunțate de Curtea de Apel București cu privire la excepția lipsei de interes a Statului Roman in promovarea cererii de chemare în judecată și respingerea în rest a cererii de recurs, ca fiind nefondată; Totodată, a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de Agenția Națională de Administrară Fiscală, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de recurenta-pârâtă și admiterea propriului recurs. Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurentul-pârât A., prin care a solicitat respingerea excepției lipsei calității de reprezentant al semnatarului cererii de recurs și respingerea apărărilor formulate de recurentul-pârât A.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că în parte aspectele de nelegalitate deduse judecății prin cele două recursuri sunt similare, fapt pentru care vor fi analizate în cadrul unor considerente comune, urmând a fi evidențiate eventualele particularități specifice fiecărui recurs. Astfel, instanța supremă constată că aspectele de nelegalitate comune celor două recursuri, deși subsumate de către recurenți dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din același cod și vizează modalitatea de soluționare a excepției lipsei de interes în formularea acțiunii pendinte, invocată de către instanța de apel, din oficiu. Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a efectelor sentinței penale nr. 437 din 30 mai 2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în realitate fiind anulate toate efectele acestei sentințe, atât în ceea ce privește latura penală, cât și latura civilă, prin pronunțarea deciziei de admitere a unei excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională, care a avut ca efect dezincriminarea faptei penale pentru care a fost condamnat recurentul-pârât. Totodată, a susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a normelor de drept material care reglementează executarea creanțelor fiscale. În plus față de aspectul soluționării greșite a excepției lipsei de interes, recurentul-pârât A. a susținut că instanța de apel și-a motivat soluția pe considerentele deciziei nr. 219 din 02 iunie 2020, pronunțată de Curtea Constituțională, decizie care, în opinia recurentului, nu este aplicabilă în cauză. Totodată, a susținut că instanța de apel a ignorat total incidența în cauză a dispozițiilor art. 16 alin. (1), a art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., care prevăd în mod clar că, în situația încetării procesului penal, instanța va lasă nesoluționată latura civilă, precum și a dispozițiilor art. 28 din același cod care prevăd ce aspecte dezlegate de instanța penală se opun cu autoritate de lucru judecat instanței civile. Mai mult, a criticat decizia instanței de apel, invocând încălcarea de către curtea de apel a principiului neretroactivării legii civile, consacrat de dispozițiile art. 6 din C. civ., precum și a principiului repunerii părților în situația anterioară. Prin ultima critică formulată, recurentul-pârât a invocat încălcarea dispozițiilor art. 7 din CEDO și a art. 23 alin. (11) din Constituție care stabilesc că nicio pedeapsă nu poate fi aplicată fără o condamnare. Pentru evaluarea criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei, reținute de către instanțele de fond. Prin cererea nr. x/11.12.2013, înregistrată sub nr. x/23.12.2013 în dosarul penal nr. x/2012, Agenția Națională de Administrare Fiscală s-a constituit parte civilă cu suma de 272.246 RON, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului de stat, la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii, calculate de la data scadenței și până la plata integrală. Prin sentința penală nr. 469/02.06.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1317A/30.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa închisorii de 4 luni, pentru săvârșirea infracțiunii de reținere și nevărsare a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă, în formă continuată, iar în temeiul dispozițiilor art. 19 și art. 397 din C. proc. pen. raportate la cele ale art. 1000 alin. (3) din C. civ., s-a admis acțiunea civilă formulată de Agenția Națională de Administrare Fiscală și a fost obligat inculpatul A., în solidar cu partea responsabilă civilmente B. S.R.L., la plata sumei de 272.246 RON, reprezentând daune materiale, precum și la plata obligațiilor fiscale accesorii, până la plata integrală a debitului. La soluționarea acțiunii civile, instanța penală a avut în vedere, pe de o parte, împrejurarea că partea vătămată Agenția Națională de Administrare Fiscală s-a constituit parte civilă cu suma de 272.246 RON, la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii calculate până la plata integrală a debitului principal, iar, pe de altă parte, faptul că, prin raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit în faza urmăririi penale, s-a constatat că, în perioada septembrie 2009-mai 2012, B. S.R.L. a înregistrat impozite și contribuții sociale cu reținere la sursă în valoare totală de 272.246 RON, pe care administratorul unic A. nu le-a virat către bugetul consolidat al statului. Ulterior soluționării definitive a acestei cauze penale, Curtea Constituțională a pronunțat decizia nr. 363/07.05.2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 495/06.07.2015, prin care a admis excepția de neconstituționalitate invocată în dosarul nr. x/2013 al Curții de Apel Cluj, secția penală și a constatat că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituționale, reținând în esență că nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii, respectiv nu întrunesc condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, fiind contrare prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituția României. Ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 363/07.05.2015, prin sentința penală nr. 437/30.05.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 623/03.08.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 595 din C. proc. pen., s-a admis cererea formulată de petentul A. și, în temeiul art. 4 din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 241/2005, s-a constatat că fapta pentru care petentul a fost condamnat a fost dezinciminată. În consecință, au fost înlăturate toate consecințele penale ale condamnării pronunțate prin sentința penală nr. 469/02.06.2014 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă prin decizia penală nr. 1317A/30.10.2014 a Curții de Apel București, ale cărei efecte au continuat să se producă după data intrării în vigoare a legii de dezincriminare, respectiv după 45 zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale nr. 363/07.05.2015. Prin prezentul demers judiciar, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat obligarea pârâtului A. la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, în perioada septembrie 2009 - mai 2012, în cuantum de 272.246 RON, în urma activității infracționale desfășurate în calitate de administrator al societății B. S.R.L. și obligarea pârâtului, în calitate de administrator al societății, la plata accesoriilor aferente sumei de 272.246 RON, calculate de la data scadentei și până în ziua efectuării plății inclusiv. Prin sentința civilă nr. 1219/02.09.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția de netimbrare și a anulat cererea de chemare în garanție ca netimbrată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă. Prin decizia civilă atacată, instanța de apel a admis apelul principal formulat de reclamant Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva sentinței nr. 1219/02.09.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2019; a anulat sentința civilă apelată și, evocând fondul, a admis excepția lipsei de interes, invocată din oficiu, a respins cererea de chemare în judecată, ca lipsită de interes; a respins apelul incident formulat de apelantul-pârât A., ca nefondat. În motivarea soluției de admitere a excepției lipsei de interes în formularea acțiunii introductive a reclamantului, instanța de apel a reținut că reclamantul deține deja un titlu executoriu cu privire la chiar sumele ce fac obiectul litigiului de față, acesta având posibilitatea punerii în executare a sentinței penale de condamnare. Prealabil, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește critica formulată de recurentul-reclamant cu privire la greșita aplicare a normelor de drept material care reglementează executarea creanțelor fiscale, aceasta vizează modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune de către prima instanță și reprezintă o reiterare a criticilor cu același obiect adusă sentinței civile pronunțate în dosar, în apel. Întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, părțile litigante au obligația de a-și întemeia criticile pe considerentele expuse în hotărârea atacată cu recurs și nu pe considerentele hotărârii pronunțate de prima instanță. Or, în speță, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel nu a analizat și nici nu s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului la acțiune și nici pe natura creanței solicitate de către recurentul-reclamant prin cererea introductivă, considerentele deciziei fiind construite numai pe aspectul excepției lipsei de interes în formularea acțiunii. Drept urmare, întrucât criticile formulate nu se raportează la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ci sentinței pronunțate de prima instanță, acestea nu vor fi analizate, întrucât nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel. Față de restul criticilor formulate prin memoriile de recurs, Înalta Curte reține că ceea ce este de stabilit în speța de față este efectul pe care l-a produs decizia de dezincriminare a faptei penale cu privire la latura civilă deja soluționată de instanța penală, prin decizia de condamnare a pârâtului A.. Astfel, Înalta Curte reține că, prin sentința penală nr. 437/2016 din 30 mai 2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, s-a admis cererea de revizuire formulată de pârâtul din prezenta cauză, s-a constatat dezincriminată fapta pentru care acesta a fost condamnat și s-au înlăturat toate consecințele condamnării. În considerentele acestei sentinței penale, s-a statuat explicit că se înlătură executarea pedepselor, principală și complementară, și restul consecințelor penale, precum și că "prin prezenta hotărâre nu va avea loc o repunere deplină în situația anterioară, în sensul că aceasta nu se răsfrânge asupra obligațiilor civile la care a fost obligat petentul condamnat prin sentința penală nr. 469/02.06.2014 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă prin decizia penală nr. 1317A/30.10.2014 a Curții de Apel București." Analizând considerentele mai sus enunțate, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește latura civilă a cauzei, aceasta a fost soluționată de instanța penală, în mod definitiv, iar cererea de revizuire a fost formulată doar în ceea ce privește latura penală, obligația la plata prejudiciului în sarcina recurentului-pârât rămânând valabilă, astfel cum rezultă din chiar considerentele sentinței de revizuire, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel. Totodată, este de menționat că o decizie de admitere referitoare la neconstituționalitatea unor dispoziții legale de incriminare poate produce efecte exclusiv asupra laturii penale, prin solicitarea de revizuire a sentinței de condamnare. Aceasta, întrucât, lipsa de valabilitate a normei penale de incriminare produce efecte doar asupra soluționării raportului juridic penal de conflict născut din săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Aceasta nu are nicio legătură ontologică cu soluționarea raportului juridic civil de conflict asociat cauzei penale, care, deși se naște din săvârșirea aceleiași fapte, este supus unui regim juridic de soluționare diferit, specific dreptului civil, ce exclude incidența normei penale constatate ca fiind neconstituționale. Acesta este și raționamentul corect al instanței de apel, care raportat la considerentele sentinței de revizuire, a concluzionat că latura civilă a cauzei a fost soluționată definitiv prin sentința de condamnare, folosind ca argumentare, în plus față de raționamentul judiciar propriu, considerentele Curții Constituționale evocate prin decizia nr. 219/02.06.2020, pentru o punctare cât mai exactă a efectelor cererilor de revizuire a cauzelor pe latură penală în cazul pronunțării unor decizii de dezincriminare a faptelor penale prin admiterea excepțiilor de neconstituționalitate. Totodată, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a făcut, în speță, o aplicare directă a deciziei nr. 219/02.06.2020, pronunțată de Curtea Constituțională, cum susține recurentul-pârât A., ci s-a folosit de statuările curții, expuse prin decizia antereferită, care se pliază perfect pe situația litigioasă de față, prin care instanța de contencios constituțional a arătat textual că: "Singura legătură stabilită, la nivelul efectelor juridice, între acțiunea penală și acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal este cea prevăzută la art. 28 din C. proc. pen.. Conform alin. (1) teza întâi al articolului anterior menționat, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, iar, conform alin. (2) al aceluiași articol, hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Trebuie reținut că, potrivit art. 28 alin. (1) teza a doua din C. proc. pen., instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Coroborând această ultimă dispoziție procesual penală cu aspectele mai sus învederate, Curtea constată că pronunțarea unei hotărâri judecătorești de achitare, ca urmare a pronunțării unei decizii de admitere, prin care se constată neconstituționalitatea unei norme penale de incriminare - decizie ale cărei efecte sunt similare legii penale de dezincriminare, nu obligă instanța civilă în ceea ce privește existența prejudiciului sau a vinovăției autorului faptei ilicite, constatate conform legii civile. Această concluzie se impune indiferent de momentul intervenirii efectelor deciziei Curții Constituționale în cauza dedusă judecății, respectiv dacă aceasta intervine pe parcursul procesului penal, fiind astfel direct aplicată de către organele judiciare, sau ulterior pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare, aspect ce implică formularea unei cereri de revizuire, conform art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.. Așa fiind, pronunțarea de către Curtea Constituțională a unei decizii de admitere prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale de incriminare, ulterior pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare are, de plano, ca efect doar posibilitatea revizuirii laturii penale a cauzei, neputând determina și revizuirea laturii civile a cauzei penale. Această concluzie derivă, de altfel, din natura intrinsecă a efectelor deciziilor de admitere ale Curții Constituționale, care presupun lipsirea de validitate juridică a normei legale declarate neconstituționale." Totodată, prin aceiași decizie, instanța de contencios constituțional a statuat că "Această soluție este consacrată, de altfel, la nivel legislativ prin dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., conform cărora revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost constatată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. Prin urmare, având în vedere soluționarea raportului juridic civil de conflict ce rezultă din săvârșirea faptei prevăzute de legea penală exclusiv pe baza legii civile, revizuirea acestuia, ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a unei decizii de admitere, poate avea loc doar conform art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., atunci când după ce hotărârea civilă sau hotărârea penală prin care instanța penală a soluționat și acțiunea civilă exercitată în procesul penal, conform art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., a devenit definitivă, iar instanța de contencios constituțional s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate invocate în acea cauză, declarând neconstituțională dispoziția legală de drept civil care a stat la baza soluției pronunțate de către instanța civilă sau de către instanța penală, în privința laturii civile a cauzei penale." Drept urmare, nefiind vorba de o aplicare directă, în speță, a deciziei nr. 219/02.06. 2020, instanța de recurs nu poate reține încălcarea de către curtea de apel a art. 11 din Legea nr. 47/1992 și a art. 6 din C. civ. care reglementează principiul neretroactivității legii civile, astfel încât această critică dezvoltată de recurentul-pârât A. va fi înlăturată ca nefondată. Analizând motivele de recurs formulate, în ceea ce privește modalitatea de soluționare a instanței de apel a excepției lipsei de interes în promovarea acțiunii introductive, Înalta Curte reține cele ce succed. Cu titlu preliminar, trebuie specificat că în situația în care instanța penală este învestită, în condițiile legii, și cu soluționarea laturii civile a procesului, aceasta este ținută să analizeze pretențiile părții civile potrivit acelorași rigori de drept material ca și instanța civilă (ceea ce s-a și întâmplat în speță), iar autoritatea de lucru judecat a soluției ce a fost adoptată prin hotărârea penală în privința laturii civile trebuie evaluată similar situației în care respectiva soluție ar fi fost pronunțată de o instanță civilă. Din lecturarea considerentelor deciziei de condamnare, rezultă că, la pronunțarea instanței penale asupra laturii civile a cauzei, s-au avut în vedere prevederile C. civ. care reglementează condițiile necesare a fi îndeplinite pentru atragerea răspunderii civile delictuale, aspect care reiese în mod clar din considerentele hotărârii, inclusiv din trimiterea expresă a instanței la prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864. Prin urmare, recurentului-pârât i-a fost deja angajată răspunderea civilă delictuală și, în prezenta cauză, nu se poate angaja, din nou, o astfel de răspundere, pentru aceeași faptă. Astfel cum în mod corect a reținut curtea de apel, în situația în care instanța penală a soluționat acțiunea civilă, instanța civilă nu mai poate fi sesizată cu o acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin aceiași faptă, în caz contrar (dacă s-ar da curs susținerii pârâtului, potrivit căreia o hotărâre penală definitivă are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile doar cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o) s-ar ajunge la situația inacceptabilă în care instanța civilă ar trebui să se pronunțe asupra unor pretenții ce au făcut deja obiectul unei acțiuni civile, soluționate definitiv de instanța penală. Or, această situație este nepermisă în condițiile în care dispozițiile legale imperative referitoare la autoritatea de lucru judecat împiedică posibilitatea ca două instanțe de judecată să se pronunțe asupra fondului unei acțiuni civile, atunci când este îndeplinită condiția triplei identități, de părți, obiect și cauză. Totodată, este nefondată critica privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b). și a art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., în argumentarea căreia recurentul-pârât invocă aspectele legate de modalitatea în care instanța de apel a considerat că latura civilă în procesul penal a fost soluționată în raport cu recurentul, deși potrivit articolelor din C. proc. civ. mai sus amintite, acțiunea civilă rămâne nesoluționată, adăugând nepermis la lege și încălcând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. În realitate, arătând ce soluție ar fi trebuit să pronunțe instanța penală (și la care ar fi trebuit să se raporteze decizia din apel), recurentul-pârât tinde să critice nu ceea ce a reținut instanța de apel în acțiunea pendinte, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, ci chiar sentința penală prin care s-a revizuit hotărârea de condamnare. Astfel, recurentul-pârât pretinde că instanța penală, ca efect al pronunțării deciziei Curții Constituționale, a lăsat nesoluționată latura civilă, față de dezincriminarea faptei, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., și art. 25 alin. (5) din același cod, conform cărora, într-o asemenea ipoteză, hotărârea instanței penale n-ar fi putut fi, pe latură civilă, decât una a lăsării nesoluționate a acesteia. Or, nici partea și nici instanța civilă nu se pot substitui atribuțiilor jurisdicționale ale instanței penale, pentru a putea hotărî, în raportul cu textele de lege care au reprezentat temei al neatragerii răspunderii penale, ce soluție ar fi trebuit să fie pronunțată pe latura civilă a cauzei. Drept urmare, instanța civilă nu poate da propria soluție asupra laturii civile din procesul penal, valorificând dispozițiile de care se prevalează recurentul în sensul propus de acesta, care sunt în competența și aprecierea instanței penale, ale cărei dezlegări se opun instanței civile cu forța autorității de lucru judecat, dat fiind raportul dintre diferitele jurisdicții (în speță, cea penală, care se opune, din punct de vedere al aspectelor tranșate, celei civile). Singura evaluare pe care o poate face instanța civilă, raportat la dispozitivul și la considerentele justificative ale hotărârii penale de condamnare, și care, în speță, a fost corect realizată de către instanța de apel, este aceea că latura civilă a procesului penal a fost soluționată prin decizia de condamnare și a fost deja atrasă răspunderea civilă delictuală a recurentului-pârât, în mod definitiv, recurentul-reclamant având deja un titlu executoriu, reprezentat de sentința penală nr. 469/2014 din 02.06.214 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, hotărâre care se opune cu autoritate de lucru judecat instanței civile. Astfel, sub acest aspect, instanța de apel a constatat corect că recurentul-reclamant nu justifică un interes legitim, personal, născut și actual în demersul său judiciar actual, realizând o identificare și o raportare corectă la soluția sentinței pronunțate în procesul penal de condamnare. Nefondate sunt și criticile prin care recurentul-pârât susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 28 C. proc. pen., potrivit cărora "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia." Reține Înalta Curte că dispozițiile art. 28 C. proc. pen. au în vedere situația în care instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, în acele cazuri în care legea îngăduie aceasta, iar nu și situațiile în care instanța penală s-a pronunțat asupra acțiunii civile, oferind o dezlegare cu privire la acestea. În acest din urmă caz, relevanța acestor dispoziții mai sus evocate nu ar mai putea fi reținută cu privire la chestiunea deja tranșată căci, într-o asemenea situație, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale operează ca un fine de neprimire, în cazul în care aceleași pretenții civile, deși soluționate în procesul penal, ar fi reiterate între aceleași părți pe calea unei acțiuni civile separate, fiind vorba despre fructificarea efectului negativ al lucrului judecat. Or, astfel cum s-a reținut în analiza efectuată supra, în procesul penal în care a fost pronunțată decizia nr. 469/2014 din 02 iunie 2014 a Judecătoriei Sectorului 1 București, acțiunea civilă a fost soluționată, în raport cu partea civilă Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, primind dezlegare pe fondul ei, și opunându-se, cu autoritate de lucru judecat instanței civile. Pentru aceleași considerente, mai sus menționate, vor fi înlăturate și ultimele două critici dezvoltate de recurentul-pârât, prin care acesta reclamă încălcarea de către curtea de apel a dispozițiilor art. 7 din CEDO și art. 23 alin. (1) din Constituție, a principiului accesorium sequitur principale, precum și a principiului repunerii părților în situația anterioară. Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., invocat chiar de către recurentul-pârât, instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Din interpretarea acestor prevederi legale, rezultă că cele două feluri de răspundere, cea penală și cea civilă pot fi cumulate, antrenându-se, deopotrivă, simultan sau succesiv. Totodată, neangajarea răspunderii penale nu exclude angajarea răspunderii civile delictuale, în cazul existenței unui prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită și nu înlătură dreptul persoanei vătămate de a îi fi reparat prejudiciul. Drept urmare, dezincriminarea faptei penale printr-o decizie de admitere a unei excepții de neconstituționalitate, înlătură răspunderea penală a persoanei, însă nu înlătură, de plano, angajarea răspunderii civile delictuale. Lăsând la o parte aceste aspecte pur teoretice și revenind la cazul concret dedus judecății, Înalta Curte punctează, odată în plus că, prin sentința penală de condamnare a recurentului-pârât, rămasă valabilă după pronunțarea deciziei de revizuire, instanța penală care are rolul de a dispune tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit o infracțiune și de a restabili situația anterioară din punct de vedere civil, a soluționat latura civilă a cauzei și, constatând îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a recurentului-pârât, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., a obligat recurentul-pârât din prezenta cauză la repararea prejudiciului în cuantum de 272.246 RON și obligații fiscale accesorii până la plata integrală a debitului. Cele mai sus expuse valorează cercetarea pe fond a laturii civile a procesului penal și, indiferent de soluția pronunțată, câtă vreme a fost soluționată prin hotărâre definitivă, căzută în puterea lucrului judecat, nu permite soluționarea ei într-o altă acțiune civilă, dedusă judecății unei instanțe civile, în contextul în care instanța penală nu a lăsat necercetată această pretenție, ci a statuat în mod neechivoc asupra ei. Astfel, așa cum în mod corect a reținut curtea de apel, în condițiile în care soluția pronunțată pe latura civilă a cauzei a intrat în puterea de lucru judecat, instanța civilă nu mai poate analiza legalitatea celor deja statuate de instanța penală. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursurile, ca nefondate.