ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1711/2023

Ședința publică din data de 19 octombrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a civilă, în data de 07 aprilie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâtul Statul român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală și cu pârâta S.C. B. S.R.L., să se constate atât fapta ilicită în materia prelucrării datelor sale personale din intervalul 01.06.2015 până în 02.04.2020, cât și obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la repararea prejudiciului pentru fapta ilicită în materia prelucrării datelor personale și anume repararea prejudiciului care a fost creat atât în dauna reclamantului, în cuantum de 243.936 Ron, cât și repararea prejudiciului creat direct bugetului de stat în cuantum de 155 936 Ron.

În drept, reclamantul s-a întemeiat pe dispozițiile art. 77 din C. civ., art. 7 și art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Legea nr. 129/2018, Regulamentul Uniunii Europene nr. 679/27.04.2016.

Prin sentința civilă nr. 1381 din 25 septembrie 2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, a respins excepția de netimbrare, excepția prescripției și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtă, ca nefondate, a admis excepția lipsei de interes în formularea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 155.936 RON către bugetul de stat și, în consecință, a respins capătul de cerere ca lipsit de interes și a respins, în rest, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală și S.C. B. S.R.L., ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 1407A din 22 octombrie 2021, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și de apelanta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 1381/25.09.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimații-pârâți S.C. B. S.R.L. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 1252/2022 din 23 septembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1407A/22.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2020, formulată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu apelantul-reclamant A. și cu apelanta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală.

A dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1407A/22.10.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020, în sensul că a obligat apelantul - reclamant să plătească intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 1500 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1407A din 22 octombrie 2021 și a deciziei civile nr. 1252/2022 din 23 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 1407A din 22 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, întrucât hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în materia protecției datelor personale, respectiv Regulamentul general privind protecția datelor personale.

Astfel, a solicitat, în temeiul art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei recurate doar sub aspectul soluției de respingere a apelului reclamantului, casarea sentinței primei instanțe numai în ceea ce privește excepția lipsei de interes, precum și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, pentru a fi administrate probele solicitate în apel, inclusiv proba cu interogatoriul luat intimatei-pârâte ANAF, astfel cum a fost solicitată proba, interogatoriul fiind depus în termen legal interogatoriul în fata instanței de apel, în conformitate cu art. 355 alin. (1) din C. proc. civ., dar și pentru a fi derulată o inspecție comună în sensul art. 8 alin. (2) lit. b) din Regulamentul Uniunii nr. 2019/1149, cu privire la activitatea pretins comerciala derulată de către B. S.R.L. în baza contractului de prestări servicii nr. x/3.12.2014.

După rejudecare, recurentul a solicitat ca instanța de apel să respingă excepția lipsei de interes în formularea capătului de cerere având ca obiect obligarea intimatei-pârâte B. S.R.L. la plata către bugetul de stat a sumei de 155.936 ron față de împrejurarea că a indicat în dosarul nr. x/2020 existența unui interes public superior în raport cue subvențiile APIA care se supun regimului ajutoarelor de stat, precum și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În sensul aplicării directe în dreptul intern a prevederilor Regulamentului Uniunii nr. 679/2016, recurentul a indicat notificarea nr. 8008/27 septembrie 2018 care a fost transmisă către Comisia Europeană, prin intermediul Reprezentantei Permanente a României la Uniunea Europeană, în care s-a indicat că în dreptul intern, în aplicarea prevederilor Regulamentului Uniunii au fost adoptate Legea nr. 129/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 102/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, precum și pentru abrogarea Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și liberă circulație a acestor date care a fost publicata în Monitorul Oficial nr. 503/19.06.2018, precum și Legea nr. 190/2018 privind măsuri de punere în aplicare a Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 651/26.07.2018.

În ceea ce privește fapta ilicită, recurentul a susținut că aceasta constă în prelucrarea în mod ilegal a datelor sale personale în perioada 01.06.2015- 17.09.2022 și decurge din contractul de vânzare cumpărare nr. x/3.12.2014.

Hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material reglementate prin Regulamentul (UE) 2019/1149 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 iunie 2019 de instituire a unei Autorități Europene a Muncii, de modificare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004, a Regulamentului (UE) nr. 492/2011 și a Regulamentului (UE) 2016/589 și de abrogare a Deciziei (UE) 2016/344, față de împrejurarea că la data inițierii dosarului nr. x/2020 (02.04.2020) era Autoritatea Europeană a Muncii er în ființă încă din 31 iulie 2019, iar din septembrie 2021 aceasta are sediul permanent la Bratislava, Slovacia.

A mai arătat că a invocat puterea de lucru judecat a hotărârii intermediare nr. 193/11.03.2019 și încheierea nr. 1314/3.12.2019, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2018 care au statuat asupra inexistentei oricărei activități economice care să fi vizat achiziționarea, urmată de plantarea de puieti, de către intimata pârâta B. S.R.L., astfel cum s-a obligat prin contractul comercial nr. x/3.12.2014.

Cele doua hotărâri pronunțate în dosarul nr. x/2018 au statuat în esență asupra inexistenței unei descărcări de gestiune, astfel cum este reglementat cu titlu de principiu al dreptului Uniunii în art. 88 alin. (1) din RUE nr. 679/2016, principiu care era în vigoare atât la data pronunțării celor două hotărâri din dosarul nr. x/2018, cât și la data intierii acțiunii în dosarul nr. x/2020 (02.04.2020).

Astfel, recurentul a susținut că nu există o descărcare de gestiune în privința sa, în raport cu derularea convenției nr. 1434/03.12.2014 încheiată cu pârâta B. S.R.L. concomitent cu inexistența unei descărcări de gestiune față de bugetul de statpentru sumele pretinse și încasate, în cuantum de 88.000 ron, ce au fost încasate de administratorul operatorului economic.

Principiul descărcării de gestiune a fost aplicat greșit atât de prima instană, cât și de instanța de apel, cu referire la ocuparea unui loc de muncă în cadrul operatorului economic ce presupune că operatorul economic și îndeplinit obligația din contractul comercial nr. x/3.12.2014, față de care a fost autorizat să deruleze activități economice pe teritoriul României.

Recurentul a mai arătat că a invocat în fața instanțelor de fond, ca intrată în puterea de lucru judecat, expertiza tehnică judiciară în specialitatea agricultură derulată în cadrul dosarului x/2018 care atesta inexistenta prestării activității la care se obligase intimata-pârâtă B. S.R.L..

Printr-o altă critică, recurentul a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene reglementat în art. 4 din C. proc. civ., raportat la situația juridică a cauzei.

În concret, a fost aplicat greșit art. 4 alin. (3) din TUE care reglementează cooperarea loială, principiu pe care cele pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și ANAF l-au încălcat, atât în ceea ce privește verificările cu privire la înregistrarea în mod corect și complet a relației comerciale dintre reclamant și pârâta B. S.R.L., cât și în ceea ce privește interesul public superior cu privire la subvențiile APIA, care sunt supuse regimului ajutoarelor de stat reglementate în Art. 107 din TFUE și Art. 108 TFUE și ai căror beneficiari au fost reclamantul și pârâta B. S.R.L..

Instanțele de fond au aplicat greșit art. 3 din C. civ. care definește profesioniștii, art. 77 din C. civ., care definește prelucrarea datelor personale în conformitate cu legea specială, art. 1411 alin. (1) și (3) din Legea nr. 129/2018, art. 79 alin. (1) și art. 82 alin. (1), ambele din RUE nr. 679/2016, art. 2 din Legea nr. 200/2004, ce definește activitatea profesională, art. 3 din Legea nr. 200/2004, care definește profesia, precum și art. 13 din Legea nr. 200/2004 care stabilesc modalitatea de exercitare în România a profesiei.

Hotărârea recurată a fost dată și cu aplicarea greșită, inclusiv a celor două principii de rang constituțional indicate în art. 45 și art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituție.

Astfel, instanțele de fond au aplicat greșit normele de drept material ce vizează datele cu caracter personal, accesul la derularea unei activități comerciale, accesul la documente publice, accesul la informații publice, față de împrejurarea că în legătura cu contractul comercial nr. x/3.12.2014, reclamantului i s-a opus secretul fiscal din cuprinsul prevăzut la art. 11 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură fiscală, care i-a interzis să aibă acces la datele financiare care ar fi trebuit să fie raportate la organul fiscal atât în numele persoanei juridice B. S.R.L., cât și în numele celor doi administratori ai intimatei-pârâte B. S.R.L. în legătură cu sumele plătite de reclamant în cuantum de 88.000 RON la nivelul lunii ianuarie 2015 cu referire la contractul comercial nr. x/3.12.2014.

În continuare, recurentul a arătat că redă înscrisurile depuse la instanțele de fond, care atestă că s-a reținut în mod greșit inclusiv situația de fapt, fiind aplicate greșit normele de drept material ce vizează datele cu caracter personal, ce vizează accesul la derularea unei activități comerciale, accesul la documente publice, accesul la informații publice, având în vedere că în legătură cu contractul comercial nr. x/3.12.2014 i s-a opus secretul fiscal din cuprinsul art. II alin. (3) lit. (d) din Codul de procedură fiscală.

La dosar au fost depuse înscrisuri care atestă atât existența faptei ilicite în materia prelucrării datelor personale ale reclamantului, persoană fizică, cât și repararea prejudiciului pentru fapta ilicită în materia prelucrării datelor personale, care decurge din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/3.12.2014 care a fost completat în mod unilateral de către operatorul economic S.C. B. S.R.L. cu actul adițional nr. x/2.09.2015, fără însă ca reclamantul să își fi exprimat consimțământul.

Prejudiciul rezultat din fapta ilicită în materia prelucrării datelor personale este calculat conform raportului de expertiza tehnică extrajudiciară contabilă din dosarul civil nr. x/2018, care face referire la mai multe înscrisuri indicate de recurnt în cuprinsul cererii de recurs.

Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 1252 din 23 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, față de împrejurarea că a formulat cerere de înscriere în fals, având în vedere semnătura olografă/electronică, pretins aplicată de către intimata-pârâtă B. S.R.L., pe contractul de asistență juridică, încheiat cu avocat C. pentru prezentare în dosarul nr. x/2020.

Hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în materia protecției datelor personale, respectiv Regulamentul general privind protecția datelor personale, art. 90 paragraf 2 din RUE nr. 679/2016, intitulat obligația privind păstrarea confidențialității, precum și a art. 88 paragraf (4) din RUE nr. 679/2016 intitulat prelucrarea în contextul ocupării unui loc de muncă.

În conformitate cu prevederile art. 492 alin. (2) din C. proc. civ., recurentul a depus înscrisuri identificate, respectiv notificarea nr. x/27.09.2018 transmisă de Statul român către Comisa Europeană, răspunsul Comisiei Europene Ares (2022)26946/5.09.2022, decizia Comisiei (2022)8129 final/8 noiembrie 2022, site-ul oficial al Comisiei Europene pentru care a printat informațiile conținute la data de 25.09.2022 și care conțin toate notificările transmise de către statele membre, în aplicarea RUE nr. 679/2016, răspunsul Comisiei Europene Ares(2022)6223652/8.09.2022 cu referire la inexistența în cadrul documentelor deținute de Comisie, a vreunei notificări care să fi fost transmisă de Statul român, în aplicarea în mod exclusiv a art. 90 alin. 2 din RUE nr. 679/2016 intitulat obligația privind păstrarea confidențialității, față de existența în dreptul intern a contractelor de asistență juridică încheiate între avocat și client.

A mai arătat că cererea de înscriere în fals a fost ignorată de instanța de apel, deși nu exista nicio clauză de confidențialitate care să fi fost raportată de Statul roman în aplicarea prevederilor art. 90 alin. 2 din RUE nr. 679/2016 intitulat obligația privind păstrarea confidențialității.

În continuare, recurentul a făcut referire la înscrisurile anterior prezentate după care, raportat la art. 453 alin. (1), art. 452 și art. 302 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. să depună la dosar în original pretinsul contract de asistență juridică pe care l-a încheiat cu avocat C., pe care pretinde că l-ar fi înregistrat în contabilitatitate.

Orice contract de asistență juridică include în conținut cel puțin 3 categorii de date personale/date de identificare și în plus, toate contractele de asistență juridică sunt calificate exclusiv înscrisuri sub semnătură privată, iar nu înscrisuri care să intre în categoria informații clasificate.

Astfel, în contract sunt incluse date personale/date de identificare cu referire la avocat și forma de exercitare a profesiei de către acesta, cu privire la client care își exprimă consimțământul în formă scrisă spre a fi efectuate acte cu caracter juridic care să profite exclusiv interesului personal al clientului, persoană fizică sau juridică, precum și date cu privire la persoana fizică împotriva căreia sunt îndreptate actele de caracter juridic dispuse de către client.

Cererea de înscriere în fals formulată în cauză este susținută de înscrisurile indicate în cererea de recurs, față de aplicarea în mod unitar a Regulamentului Uniunii nr. 679/2016 din 25 mai 2018, cu referire punctuală la prevederile art. 90 alin. (1) din Regulament, art. 6 alin. (1) lit. (b) din Regulament, față de existența în dreptul intern a contractelor de asistență juridică încheiate între avocat și client, în care fiecare dintre părți, sunt obligate să își exprime consimțământul în formă scrisă, cu privire la contract, prin executarea fie a unei semnături olografe, fie a uneia electronice.

Recurentul a mai arătat că în dreptul intern, art. 35 alin. (1) din Legea nr. 51/199 stipulează cu privire la contactul dintre avocat și clientul său, care nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului, aceste dispoziții legale completându-se cu art. 43 alin. (2) din aceeași lege, potrivit cu care actele întocmite de avocat pentru ținerea evidențelor profesionale cerute de lege, precum și pentru legitimarea față de terți a calității de reprezentant au forța probantă deplină până la înscrierea în fals.

Concluzionând, recurentul a susținut că, în dreptul intern, semnătura electronică extinsă este reglementată în conformitate cu art. 1 268 alin. (2) din C. proc. civ., completat cu art. 4 pct. 4 din Legea nr. 455/2001, republicată, privind semnătura electronică.

Intimata –pârâtă S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de A. împotriva hotărârii civile nr. 1407/2022, ca fiind neîntemeiat și nelegal, și menținerea în tot a hotărârii pronunțate de prima instanță care a fost confirmată de instanța de apel, cu obligarea recurentului la cheltuieli de judecată în cuantum de 3.500 RON.

Recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimata- pârâta B. S.R.L., întrucât acestea încalcă principiile statului de drept, inclusiv sub aspectu l pretinselor cheltuieli de judecată, pretins efectuate de către intimata-pârâtă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Dispozițiile legale sus-menționate se referă la două ipoteze:

a) hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

b) hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sunt vizate situațiile în care instanța evocă normele de drept substanțial incidente situației de fapt în cauză, dar le încalcă "în litera sau spiritul lor" ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii.

Recurentul, prin motivele de recurs, invocă faptul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor din materia protecției datelor cu caracter personal – respectiv Legea nr. 190/2018 privind măsurile de punere în aplicare a Regulamentului UE nr. 679/2016 al Parlamentului European privind protecția datelor personale.

Înalta Curte de Casație și Justiție decelează din memoriul de recurs faptul că se invocă nerespectarea dreptului la protecția datelor cu caracter personal din două perspective: încălcarea obligațiilor legale de către S.C. B. S.R.L., prin utilizarea datelor sale cu caracter personal, fără acordul său și nerespectarea îndatoririlor din materia datelor personale de către Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin refuzul acesteia de a-i comunica informațiilor publice cu privire la activitatea comercială desfășurată de către S.C. B. S.R.L..

1.2. Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casație și Justiție relevă că, în conformitate cu articolul 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, dreptul unei persoane la protecție în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal face parte din dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței.

În dreptul UE, protecția datelor a fost recunoscută ca drept fundamental distinct. Acesta este consacrat la articolul 16 din Tratatul privind funcționarea UE, precum și la articolul 8 din Carta drepturilor fundamentale a UE.

În dreptul UE, protecția datelor a fost reglementată pentru prima dată în 1995, prin Directiva privind protecția datelor.

În anul 2000, UE a proclamat Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Carta). Aceasta încorporează întreaga gamă de drepturi civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni, sintetizând tradițiile constituționale și obligațiile internaționale comune statelor membre.

Carta a dobândit caracter juridic obligatoriu ca legislație primară a UE [vezi articolul 6 alin. (1) din TUE)] odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009. Dispozițiile Cartei sunt adresate instituțiilor și organismelor UE, impunându-le obligația de a respecta drepturile enumerate în aceasta în cadrul exercitării atribuțiilor lor. Carta nu numai că garantează respectarea vieții private și a vieții de familie (articolul 7), ci stabilește și dreptul la protecția datelor cu caracter personal (articolul 8). Carta ridică, în mod explicit, nivelul acestei protecții la cel de drept fundamental în cadrul legislației UE.

Carta nu numai că menționează explicit dreptul la protecția datelor la articolul 8 alin. (1), dar face referire și la principiile-cheie privind protecția datelor la articolul 8 alin. (2).

Din 1995 și până în mai 2018, principalul instrument juridic al UE pentru protecția datelor a fost Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date. Adoptarea, în 2016, a Regulamentului general privind protecția datelor a modernizat legislația UE în materie de protecție a datelor, făcând-o adecvată pentru protejarea drepturilor fundamentale în contextul provocărilor economice și sociale ale erei digitale. RGPD menține și dezvoltă principiile și drepturile fundamentale ale persoanei vizate prevăzute de Directiva privind protecția datelor

Regulamentul general privind protecția datelor stabilește un set unic de norme de protecție a datelor în întreaga UE. Acest fapt generează norme coerente de protecție, creând un mediu de securitate juridică, de care pot beneficia operatorii economici și persoanele fizice în calitate de "persoane vizate".

Dreptul fundamental la protecția datelor cu caracter personal, în temeiul articolului 8 din Cartă nu este un drept absolut, "ci trebuie să fie luat în considerare în raport cu funcția sa în societate". Articolul 52 alin. (1) din Cartă recunoaște, astfel, că pot fi impuse limitări ale exercițiului unor drepturi, precum cele consacrate la articolele 7 și 8 din aceasta, în măsura în care aceste limitări sunt prevăzute de lege, respectă substanța acestor drepturi și libertăți și, în acord cu principiul proporționalității, sunt necesare și răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de UE sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

În mod similar, în sistemul Convenției europene a drepturilor omului, protecția datelor este garantată de articolul 8, iar exercițiul acestui drept poate fi limitat, dacă este necesar, în vederea urmăririi unui scop legitim.

1.3. În al doilea rând, instanța supremă evidențiază situația de fapt, reținută de instanțele de fond relevantă pentru cercetarea criticilor formulate, care se subsumează motivului de recurs invocat:

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/03.12.2014, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. s-a obligat față de recurentul-reclamant să planteze un număr de 6000 puieți B., să asigure plantelor îngrășămintele necesare pentru creșterea acestora în ritm accelerat, să asigure substanțe împotriva dăunătorilor, să înlocuiască plantele care mor si să îi vândă apelantului bunurile de gen rezultate .

În contract sunt inserate datele de identificare ale părților, iar realitatea relației comerciale astfel stabilite nu este negată de niciuna dintre părți (la dosar este depus contractul în forma aflată în posesia reclamantului-cumpărător).

Recurentul-reclamant a susținut că, în temeiul acestui contract, a achitat intimatei societate comercială suma de 88 000 RON, sens în care sunt depuse la dosar documente justificative și dovada transferului bancar.

Configurând ilicitul civil, recurentul a indicat că intimata S.C. B. S.R.L. nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale și nici nu ar fi înregistrat în contabilitate suma achitată.

În continuare, se reține că, la data de 02.09.2015, între părți s-a încheiat un act adițional, cu privire la care, în cauza de față, recurentul a invocat că, fără consimțământul său, intimata-pârâtă a inserat în cuprinsul său datele sale cu caracter personal.

În realitate, recurentul pare a nega însăși încheierea acestui act adițional, relaționând acestei împrejurări alegate prelucrarea datelor sale cu caracter personal de către co-contractant.

1.4. Recurentul, prin motivele de recurs, susține că S.C. B. S.R.L. a comis fapta ilicită, constând în prelucrarea datelor sale personale, fără acordul său, împrejurare față de care era necesară angajarea răspunderii civile delictuale.

Această critică este nefondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 7 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date: " Statele membre prevăd ca datele cu caracter personal să fie prelucrate numai dacă: (a) persoana vizată și-a dat consimțământul neechivoc sau (b) prelucrarea este necesară pentru executarea unui contract la care subiectul datelor este parte sau în vederea luării unor măsuri, la cererea acesteia, înainte de încheierea contractului sau (c) prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligații legale care îi revine operatorului sau (d) prelucrarea este necesară în scopul protejării interesului vital al persoanei vizate sau (e)prelucrarea este necesară pentru aducerea la îndeplinire a unei sarcini de interes public sau care rezultă din exercitarea autorității publice cu care este învestit operatorul sau terțul căruia îi sunt comunicate datele sau (f) prelucrarea este necesară pentru realizarea interesului legitim urmărit de operator sau de către unul sau mai mulți terți, cu condiția ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei vizate, care necesită protecție în temeiul articolului 1 alin. (1)."

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 677/2001, "orice prelucrare de date cu caracter personal, cu excepția prelucrărilor care vizează date din categoriile menționate la art. 7 alin. (1), art. 8 și 10, poate fi efectuată numai dacă persoana vizată și-a dat consimțământul în mod expres și neechivoc pentru acea prelucrare", pentru ca art. 10 alin. (1) și alin. (2) din aceeași lege să prevadă că "prelucrarea datelor cu caracter personal referitoare la săvârșirea de infracțiuni de către persoana vizată ori la condamnări penale, măsuri de siguranță sau sancțiuni administrative ori contravenționale, aplicate persoanei vizate, poate fi efectuată numai de către sau sub controlul autorităților publice, în limitele puterilor ce le sunt conferite prin lege și în condițiile stabilite de legile speciale care reglementează aceste materii. Autoritatea de supraveghere poate stabili și alte cazuri în care se poate efectua prelucrarea datelor prevăzute la alin. (1), numai cu condiția instituirii unor garanții adecvate pentru respectarea drepturilor persoanelor vizate".

Potrivit art. 4 pct. 1 din Regulamentul 2016/679, "date cu caracter personal - înseamnă orice informații privind o persoană fizică identificată sau identificabilă (persoana vizată); o persoană fizică identificabilă este o persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în special prin referire la un element de identificare, cum ar fi un nume, un număr de identificare, date de localizare, un identificator online, sau la unul sau mai multe elemente specifice, proprii identității sale fizice, fiziologice, genetice, psihice, economice, culturale sau sociale;", pentru ca art. 6 alin. (1) lit. c) și lit. e) din același regulament să dispună că "prelucrarea este legală numai dacă și în măsura în care se aplică cel puțin una dintre următoarele condiții: (c) prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligații legale care îi revine operatorului; (e) prelucrarea este necesară pentru îndeplinirea unei sarcini care servește unui interes public sau care rezultă din exercitarea autorității publice cu care este învestit operatorul".

Înalta Curte de Justiție și Casație constată că alegațiile recurentului se referă la inserarea în cuprinsul actului adițional a datelor cu caracter personal, fără consimțământul său.

Aceste afirmații nu sunt susținute de elementele factuale deduse judecății, așa cum au fost stabilite de către instanțele de fond, în condițiile în care, chiar recurentul recunoaște existența și derularea raporturilor contractuale cu S.C. B. S.R.L., finalizate prin executarea obligațiilor de către intimată și de către recurent (prin plata sumei de 88.000 RON achitată de acesta).

Atâta timp cât recurentul recunoaște încheierea contractului cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., în baza căruia chiar acesta a virat sume de bani, concluzia logică ce se impune este aceea că a furnizat datele sale de identitate intimatei, pentru corecta individualizare a părților contractante.

Nu s-a susținut și nici nu s-a probat că intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. nu ar fi respectat confidențialitatea datelor apelantului, în sensul că le-ar fi utilizat fără drept/modificat/divulgat terților.

În realitate, recurentul este nemulțumit de modalitatea de executare a obligațiilor contractuale asumate prin contractul încheiat și a promovat prezentul demers judiciar, cu scopul de a contesta modalitatea de îndeplinire a obligațiilor de către S.C. B. S.R.L. și a determina, pe târâm delictual, angajarea răspunderii civile cocontractantului pentru plata unor obligații fiscale, care izvorâsc din raporturile contractuale născute între părți.

Astfel, criticile din cuprinsul memoriului de recurs privind pretinsele fapte ilicite comise de către intimata-pârâtă, care decurg din contractul de vânzare-cumpărare încheiat, inexistența unei descărcări de gestiune și sumele de bani achitate reprezintă alegații, care nu au relevanță în prezenta cauză, prin raportare la obiectul, cauza juridică și temeiul cererii de chemare în judecată.

Referirile recurentului la aspectele sus-menționate, în cuprinsul memoriului de recurs, nu au nicio legătură cu normele juridice invocate pretins încălcate de către instanța de apel, respectiv art. 4 pct. l și pct. 2, a art. 6 alin. (1) lit. b), a) art. 79 sau a art. 82 din Regulamentul UE 2016/679 și dispozițiile din Legea nr. 129/2018.

În același sens, recurentul invocă încălcarea priorității dreptului Uniunii Europene și a principiului cooperării loiale, în mod abstract, fără a se evidenția în mod concret, faptele imputate prin raportare la elementele factuale și la normele juridice incidente în cauză.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată, ca fiind neîntemeiate, criticile formulate de către recurent, întrucât nu a dovedit existența faptei ilicite comise de către intimată, constând în prelucrarea fără drept, a datelor cu caracter personal, motiv pentru care va reține că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale în persoana intimatei.

1.5. Cu privire la inexistența faptei ilicite, constând în nerespectarea prevederilor art. 11 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală de către Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin refuzul acesteia de a-i comunica informațiile publice cu privire la activitatea comercială desfășurată de către S.C. B. S.R.L., Înalta Curte de Casație și Justiție evidențiază, ca fiind legală și temeinică hotărârea atacată.

Dreptul la protecția datelor interacționează adesea cu alte drepturi, cum ar fi libertatea de exprimare și dreptul de a primi și de a transmite informații. Această interacțiune este adesea ambivalentă: deși există situații în care dreptul la protecția datelor cu caracter personal concurează cu un drept specific, alteori dreptul la protecția datelor cu caracter personal asigură în mod eficace respectarea aceluiași drept specific.

Prelucrarea datelor cu caracter personal poate constitui o intervenție în dreptul persoanei vizate la respectarea vieții private, protejat de articolul 8 din Convenția europeană a drepturilor omului. De exemplu, acesta este cazul libertății de exprimare, dat fiind că secretul profesional este o componentă a dreptului la respectarea vieții private.

De asemenea, unul dintre drepturile care interacționează în modul cel mai semnificativ cu dreptul la protecția datelor este dreptul la libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare este protejată prin articolul 11 din Cartă ("Libertatea de exprimare și de informare"). Acest drept cuprinde "libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere".

În situațiile în care interacționează diferite drepturi, instanțele trebuie să realizeze un exercițiu de echilibrare pentru a le concilia.

Regulamentul general privind protecția datelor solicită statelor membre să stabilească un echilibru între dreptul la protecția datelor cu caracter personal, dreptul la respectarea vieții private și libertatea de exprimare și de informare.

Raportul dintre protecția datelor cu caracter personal și libertatea de exprimare este reglementat de articolul 85 din Regulamentul general privind protecția datelor, denumit "Prelucrarea și libertatea de exprimare și de informare".

În conformitate cu acest articol, statele membre asigură un echilibru între dreptul la protecția datelor cu caracter personal și dreptul la libertatea de exprimare și de informare. În special, se prevăd scutiri și derogări de la capitole specifice ale Regulamentului general privind protecția datelor în scopuri jurnalistice sau în scopul exprimării academice, artistice sau literare, în măsura în care acestea sunt necesare pentru a stabili un echilibru între dreptul la protecția datelor cu caracter personal și libertatea de exprimare și de informare.

Statele membre pot, de asemenea, să adopte norme specifice în legislația națională pentru a stabili un echilibru între dreptul la protecția datelor cu caracter personal și accesul publicului la documentele oficiale și obligațiile privind secretul profesional.

Acest drept poate intra în conflict cu dreptul la protecția datelor în cazul în care accesul la un document ar dezvălui datele cu caracter personal ale altora. Articolul 86 din Regulamentul general privind protecția datelor prevede, în mod clar, că datele cu caracter personal din documentele oficiale deținute de autoritățile și organismele publice pot fi divulgate de autoritatea sau organismul în cauză, în conformitate cu legislația Uniunii sau a statului membru, pentru a stabili un echilibru între accesul public la documente oficiale și dreptul la protecția datelor în conformitate cu regulamentul.

Prin urmare, este posibil ca solicitările de acces la documentele sau informațiile deținute de autoritățile publice să presupună echilibrarea cu dreptul la protecția datelor persoanelor ale căror date sunt cuprinse în documentele solicitate.

În cauzele ulterioare, a devenit evident că stabilirea unui echilibru între protecția datelor și accesul la documentele oficiale necesită o analiză detaliată, de la caz la caz. Niciunul dintre cele două drepturi nu îl poate anula în mod automat pe celălalt. CJUE a avut ocazia să interpreteze dreptul de acces la documente oficiale care conțin date cu caracter personal în două cazuri.

În cauza Comisia Europeană/Bavarian Lager, CJUE a definit domeniul de aplicare al protecției datelor cu caracter personal în contextul accesului la documentele instituțiilor UE și raportul între Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 (Regulamentul privind accesul la documente) și Regulamentul (CE) nr. 45/2001 (Regulamentul privind protecția datelor de către instituțiile europene). Bavarian Lager a solicitat Comisiei, printre alte documente, o copie a procesului-verbal al reuniunii, la care au participat reprezentanți ai Comisiei, ai autorităților britanice și ai Confédéra- tion des Brasseurs du Marché Commun (CBMC). Comisia a fost de acord să divulge anumite documente cu privire la reuniune, însă a șters cinci nume, care apăreau în procesul-verbal, două persoane obiectând în mod expres față de publicarea identității lor, iar celelalte trei neputând fi contactate de către Comisie. CJUE a considerat că Regulamentul privind accesul la documente instituie "un regim specific și consolidat de protecție a unei persoane ale cărei date cu caracter personal ar putea, eventual, să fie comunicate public". Potrivit CJUE, în cazul în care o cerere, în conformitate cu Regulamentul privind accesul la documente urmărește să obțină acces la documente, care includ date cu caracter personal, dispozițiile Regulamentului privind protecția datelor de către instituțiile europene devin aplicabile în toate elementele lor.

Potrivit concluziilor ulterioare ale CJUE, Comisia a fost îndreptățită să respingă solicitarea de acces la procesul-verbal integral al reuniunii din luna octombrie 1996. În absența consimțământului celor cinci participanți la reuniune, Comisia și-a respectat suficient îndatorirea de des- chidere prin eliberarea unei versiuni a documentului în cauză în care numele acestora erau șterse.

Aplicând Regulamentul UE nr. 679/2016 și în concordanță cu jurisprudența CJUE, legiuitorul a adoptat prevederile art. 11 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, incidente în cauza dedusă judecății.

Astfel, potrivit art. 11 din actul normativ menționat "(1) Personalul din cadrul organului fiscal este obligat să păstreze secretul asupra informațiilor de care a luat cunoștință ca urmare a exercitării atribuțiilor de serviciu (...)(3) Organul fiscal poate transmite informațiile pe care le deține (...) d) oricărui solicitant, cu consimțământul expres și neechivoc al contribuabilului/plătitorului despre care au fost solicitate informații".

Recurentul susține că a solicitat organului fiscal să îi comunice anumite informații cu caracter public privind activitatea societății S.C. B. S.R.L. și acesta a refuzat, invocând necesitatea respectării secretului fiscal.

Prin necomunicarea informațiilor publice, recurentul pretinde că i-a fost îngrădit dreptul la protecția datelor personale, ca efect al invocării secretului fiscal.

Înalta Curte de Casație și Justiție relevă faptul că recurentul se află, în eroare, prin invocarea nerespectării dreptului la protecția datelor cu caracter personal în ipoteza menționată.

Plecând de la situația premisă, titularul dreptului la protecția datelor cu caracter personal este societatea S.C. B. S.R.L., deoarece se pretinde comunicarea datelor cu caracter personal ale acestei persoane juridice și nu ale recurentului.

În schimb, recurentul, prin solicitarea adresată organului fiscal (de a fi comunicate informații economice ale unui contribuabil) își exercită dreptul la libertate de exprimare, în accepțiunea dreptului de a solicita și primi informații cu caracter public.

Cu respectarea obligațiile consacrate de normele interne și comunitare, intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală nu a comunicat informațiile fiscale solicitate de către recurent, în calitatea de persoană fizică, cu scopul protejării dreptului la protecția datelor cu caracter personal ale societății juridice prin invocarea secretului fiscal, în condițiile în care contribuabilul (SC B. SRL) nu și-a manifestat consimțământul pentru a fi comunicate informațiile fiscale, iar solicitantul (recurentul) nu a invocat nicio motivare expresă și legitimă și niciun argument convingător pentru a demonstra necesitatea transferului acestor date personale.

În acest sens, este și jurisprudența CEDO, care în hotărârea Magyar Helsinki, CEDO a stabilit că articolul 10 nu conferă unei persoane fizice dreptul de acces la informațiile deținute de o autoritate publică și nu obligă guvernul să comunice aceste informații persoanelor fizice. Cu toate acestea, ar putea apărea un astfel de drept sau obligație în următoarele situații: în primul rând, în cazul în care divulgarea informațiilor este impusă printr-un ordin judecătoresc care a dobândit o forță juridică; în al doilea rând, în cazul în care accesul la informații este esențial pentru exercitarea de către o persoană a dreptului său la libertatea de exprimare – în special a libertății de a primi și de a transmite informații – și dacă refuzarea accesului ar aduce atingere acestui drept. Aspectul dacă refuzarea accesului la informații constituie o ingerință în libertatea de exprimare a unui solicitant și amploarea acestei ingerințe trebuie să fie evaluate de la caz la caz și în funcție de circumstanțele specifice, printre care: (i) scopul cererii de informații; (ii) natura informațiilor solicitate; (iii) rolul solicitantului; și (iv) aspectul dacă informațiile sunt pregătite și disponibile.

Pentru toate considerentele expuse, având în vedere criticile formulate de către recurent, care se referă numai la îngrădirea dreptului său la protecția datelor cu caracter personal, confuzia realizată între exercitarea dreptului de a primi informații (neinvocat în litigiul pendinte), ca o consecință a manifestării libertății de exprimare și conținutul dreptului la protecția datelor cu caracter personal, precum și titularul exercițiului acestui drept, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată și temeiul juridic invocat, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând ca fiind neîntemeiate criticile formulate, în conformitate cu art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1407A din 22 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin hotărârea judecătorească menționată, s-a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1407A/22.10.2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2020, formulată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L..

S-a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1407A/22.10.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020, în sensul că a obligat apelantul - reclamant să plătească intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 1500 RON cheltuieli de judecată.

Prin memoriul de recurs declarat împotriva deciziei de completare, recurentul reiterează aserțiunile din primul memoriul de recurs cu privire la aplicarea izvoarele dreptului Uniunii Europene (tratate, directive, decizii) care nu au nicio legătură cu hotărârea judecătoarească atacată, împrejurare excedând limitele recursului declarat.

Singura critică formulată de către recurent, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ., având în vedere inexistența culpei sale procesuale.

Instanța supremă evidențiază că fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții "care cade în pretenții", întemeiată atât pe dispozițiile art. 453 din C. proc. civ. (normele de drept procedural), cât și pe dispozițiile art. 1357 C. civ. (normele de drept substanțial), care justifică acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de un litigiu într-un alt litigiu.

Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanțe a unei cereri/acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată (deci determinarea pârâtului de a ieși din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumția că nu datorează nimic nimănui), fie susținerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumția relativă sus-amintită). Astfel înțeleasă, în culpă procesuală, așa cum este definită și pe care se întemeiază reglementarea din art. 453 noul C. proc. civ., "partea care cade în pretenții", poate fi atât reclamantul, cât și pârâtul.

Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părții, care a căzut în pretenții, fapta acesteia declanșează o răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor, pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze.

Se constată că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată – în care este inclus și onorariul apărătorului părții ce a avut câștig de cauză – îl reprezintă culpa procesuală a părții adverse, care prin atitudinea sa a condus la declanșarea litigiului.

Existența culpei procesuale în situația obligării la plata acestora a părții căzute în pretenții este consacrată prin decizia nr. 19/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 20 ianuarie 2014 și prin decizia nr. 59/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871/6 noiembrie 2017.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține culpa procesuală a recurentului, ale cărei apărări formulate în calea de atac a apelului au fost considerate neîntemeiate, împrejurare față de care a pierdut în calea de atac a apelul.

Astfel, în mod legal a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial, achitat de către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în calea de atac a apelului.

Alegațiile recurentului cu privire la validitatea contractului de asistență juridică, efectele juridice și semnarea electronică a acestuia, vor fi înlăturate cu motivarea că în lipsa supunerii dezbaterii acestor aspecte în fața instanței de apel cu ocazia cercetării căii de atac declarate, nu se poate admite deducerea judecății acestora în fața instanței învestite cu soluționarea cererii de completare a hotărârii, în cadrul procedurii instituite de art. 444 alin. (1) din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, se constată că, în lipsa invocării excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a apărătorului pârâtei în fața instanței de apel (ca efect al nevalabilității contractului de asistență juridică), prin care s-a soluționat capătul principal de cerere, nu se poate admite invocarea acestor aspecte cu privire la capătul de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție relevă că, în calea de atac a apelului, nu s-a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului ales al pârâtei, împrejurare față de care chestiunea legată de reprezentarea acesteia a fost tranșată în mod definitiv, nemaiputând fi astfel pusă în discuție, în prezenta cauză, valabilitatea contractului de asistență juridică.

În plus, se învederează că există, pe de o parte, raportul juridic de drept civil născut, prin încheierea contractului de asistență juridică, între avocat și clientul său, și, pe de altă parte, raportul juridic dintre părțile litigante, care se referă la un alt aspect, respectiv acela al modalității de calculare a sumei datorate cu titlu de cheltuieli de judecată, de cel căzut în pretenții.

Nevalabilitatea contractului de asistență juridică poate fi invocată de către partea adversă numai în cauză respectivă prin mecanismul invocării excepției lipsei dovezii calității de reprezentant al apărătorului (ca efect al nulității contractului de asistență juridică), nu în cadrul procedurii de completare a dispozitivului unei hotărâri judecătorești.

Referitor la dovada plății onorariului de avocat, se reține că, proba raporturilor dintre avocat și client, adică proba a ceea ce s-au obligat părțile prin încheierea contractului de asistență juridică este diferită de proba plății, ca mijloc de executare a obligațiilor și cauză de încetare a raportului obligațional.

Aplicând normele de drept substanțial privind dovada plății, se constată că sunt incidente următoarele dispoziții legale.

Art. 1499 din C. civ. stipulează că "dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăț