ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 925/2023

Ședința publică din data de 18 mai 2023

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2017, la data de 14.09.2017, reclamantul Statul Roman, reprezentat legal prin Agenția Naționala de Administrare Fiscala, prin mandatar Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. și B., în baza art. 1357-1371 din C. civ. și art. 27 din C. proc. pen. coroborat cu art. 95 pct. 1 si art. 113 pct. 9 din C. proc. civ. ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la repararea integrala a prejudiciului produs bugetului de stat în cuantum de 655.433 RON, obligații fiscale accesorii cauzat în dosarul penal x/2014

Prin sentința civila nr. 1187/18.09.2018, Tribunalul București – secția a IV-a Civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea; a obligat pârâta B. la plata către reclamant a sumei de 371.440 RON și pârâtul A. la plata către reclamant a sumei de 252.181 RON, reprezentând contravaloare prejudiciu; a respins cererea pârâților privind cheltuieli de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții B. și A..

Prin decizia civilă nr. 430 A din 17 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanții-pârâți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1187/18.09.2018, pronunțată de Tribunalul București – secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin mandatar Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților. A respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Hotărârea instanței de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin mandatar Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a invocat, în esență, următoarele aspecte:

- un prim motiv de recurs îl reprezintă aplicarea greșită a prevederilor legale de către instanța de apel în ceea ce privește atribuțiile administratorilor societății S.C. C.;

- astfel, pârâții au deținut funcția de administratori ai societății C., iar în calitatea deținută nu au îndeplinit obligațiile fiscale prin neplata la termenele scadente a impozitelor și contribuțiilor cu reținere la sursă și, drept urmare, a fost adus un prejudiciu bugetului de stat;

- pentru neîndeplinirea obligațiilor fiscale prin neplata la termenele scadente, administratorii societății C. au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală, respectiv de nevirare a impozitelor reținute la sursă, prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005, în calitate de administratori ai S.C. C.;

- potrivit art. 219 alin. (1) lit. p) din C. proc. civ., corborat cu art. 6 din Legea nr. 241/2005 reținerea și nevărsarea, în totalitate, a obligațiilor fiscale, în prezenta speță, nu reprezintă contravenție, cum reține instanța de apel, ci este considerată infracțiune;

- la momentul achitării parțiale a prejudiciului stabilit în cauza penală nr. 4472/299/2014, intimații-pârâți au recunoscut că au calitatea de reprezentanți ai S.C. C.;

- un alt aspect privind aplicarea greșită prevederilor legale de către instanța de apel în ceea ce privește atribuțiile administratorilor societății S.C. C. îl reprezintă interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 10 din Legea nr. 82/1991; aceste prevederi legale, ce nu au fost avute în vedere de instanța de apel, se completează cu dispozițiile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, unde la art. 73 alin. (1) lit. e) se stabilește în sarcina administratorilor răspunderea solidară față de societate pentru "stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun...";

- astfel, din punct de vedere financiar, administratorul este responsabil pentru organizarea și conducerea contabilității, semnează situațiile financiare și raportările contabile;

- în speță, pârâții, în calitate de împuterniciți ai C., au reținut și nu au virat către bugetul de stat, în termenul prevăzut de 30 de zile, impozitele și taxele cu reținere la sursă, conform declarațiilor fiscale depuse de către societate prin împuternicit;

- conduita pârâților, pentru neîndeplinirea obligațiilor și îndatoririlor, este o dovadă clară a caracterului ilicit al acțiunilor săvârșite și reprezintă dovadă că administratorii au acționat cu rea-credință și în scopul de a produce prejudicii la bugetul de stat;

- nu poate fi reținută motivarea instanței de apel, în sensul că în speță există un raport juridic fiscal în care Statul are calitatea de creditor, iar pârâții, administratorii, nu au calitate procesual pasivă în recuperarea prejudiciului stabilit printr-o cauză penală;

- răspunderea administratorilor unei societăți poate fi răspundere civilă delictuală atunci când prin faptele acestora sunt încălcate prevederile legale prevăzute în sarcina lor;

- însă, în cazul de față, faptele administratorilor au îmbrăcat caracter penal, aceștia putând fi trași la răspundere din punct de vedere penal, potrivit dispozițiilor din C. pen., legii societăților sau legilor penale speciale;

- menționează că acțiunea în răspundere civilă delictuală se prezintă ca o acțiune în realizarea dreptului (în condamnare sau de adjudecare) patrimonială prin care reclamantul (Statul Român) urmărește obligarea intimaților-pârți (A. și B.) la repararea prejudiciului produs, sumele reprezentând impozite cu reținere la sursă ce au fost reținute și nevărsate și au stat la baza trimiterea în judecată a inculpaților;

- în concluzie, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii excepției calității procesuale a intimaților-pârâți A. și B., cu obligarea acestora la plata obligațiilor fiscale accesorii, în cuantum total de 623.621 RON, reprezentând contravaloare prejudiciu stabilit în dosarul penal.

În drept, cererea de recurs a fost încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimații-pârâți A. și B. au depus, în termenul legal, întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, fără a atașa și dovezile de plată a acestora.

Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

Dosarul a fost înregistrat la data de 12 mai 2022, pe rolul secției I civile a instanței supreme.

Prin rezoluția din 23 mai 2022 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Completul de filtru a constatat, în ședința din data de 9 februarie 2023, că recursurile îndeplinesc condițiile de admisibilitate, inclusiv sub aspectul încadrării criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pe anumite aspecte, neputând fi soluționat potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) sau alin. (6) C. proc. civ. și a acordat termen pentru soluționarea acestuia la data de 4 mai 2023.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casației și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și a criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că deși recurentul-reclamant a indicat cazurile de casare incidente ca fiind cele reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 și 8 din C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor rezultă doar incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., întrucât motivele privesc, în principal, aspecte de ordin procedural (întrucât se contestă admiterea de către instanța de apel a excepției lipsei calității procesuale pasive), recursul urmând a fi analizat doar din această perspectivă. De asemenea, reține că decizia civilă nr. 430A din 17 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a fost criticată doar din perspectiva soluției adoptate de instanță în raport de excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune nefiind criticată.

Din cuprinsul dosarului rezultă că reclamanta a învestit instanțele de judecată cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâților A. și B. la plata sumei de 655.433 RON, reprezentând obligații fiscale accesorii aferente prejudiciului cauzat bugetul statului (obligații fiscale cu reținere la sursă). În acest sens, s-a solicitat a se observa ca în cauză sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 1357-1359 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Scopul formulării cererii de chemare în judecată este obținerea unui titlu executoriu împotriva pârâtului, în vederea realizării acestor creanțe fiscale al cărui titular este reclamantul, în condițiile în care instanța penală, dispunând achitarea intimatului-pârât, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

Dacă prima instanță de fond a considerat întemeiată cererea reclamantei, instanța de apel a apreciat că pârâții chemați în judecată nu au calitate procesuală pasivă.

Sub acest aspect, reclamanta a înțeles să critice decizia recurată, arătând că în cauză instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 219 alin. (1) lit. p) din O.G. nr. 92/2003, art. 70 alin. (1), art. 71 și art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, respectiv dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 10 din Legea nr. 82/1991, stabilind în mod greșit că pârâții B. și A. nu au calitatea de debitori ai sumei în cuantum de 655.433 RON, reprezentând obligații fiscale accesorii.

Critica nu este fondată.

Potrivit dispozițiilor art. 219 alin. (1) lit. p) din Codul de procedură fiscală, reprezintă contravenție reținerea și nevărsarea în totalitate, de către plătitorii obligațiilor fiscale, a sumelor reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii, să fie considerate infracțiuni.

În sensul art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, plătitor al obligației fiscale este debitorul sau persoana care în numele debitorului, conform legii, are obligația de a plăti sau de a reține și de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte sume datorate bugetului general consolidat.

Art. 70 alin. (1) și art. 72 din Legea nr. 31/1990, prevăd că administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, obligațiile și răspunderea administratorilor fiind reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege.

Potrivit art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea 31/1990, "Administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru: stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun". Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, neinvocat de recurentă în susținerea motivelor de casare, "Acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparține și creditorilor societății, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii insolvenței".

În acord cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 82/2011 a contabilității "Societățile comerciale, societățile/companiile naționale, regiile autonome, institutele naționale de cercetare-dezvoltare, societățile cooperatiste și celelalte persoane juridice au obligația să organizeze și să conducă contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi".

Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, "Răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1) - (4) revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării entității respective".

În cauză se reține că prin sentința penală nr. 561/15.09.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2014, definitivă prin neapelare, s-a dispus achitarea inculpaților în temeiul art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 C. proc. pen. ca urmare a dezincriminării infracțiunii prevăzute de art. 6 alin. (1) Legea nr. 241/2005.

Prin urmare, în raport de situația particulară dedusă judecății, în mod corect a reținut instanța de apel incidența dispozițiilor art. 219 lit. p) din O.G. nr. 92/2003, întrucât, constatându-se în mod definitiv, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., că fapta imputată pârâților (reținere și nevărsare, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând contribuții cu reținere la sursă) nu constituie infracțiune, aceasta dă conținut faptei contravenționale reglementate de dispozițiile mai sus indicate.

Prin urmare, alegația recurentului potrivit căreia fapta ilicită imputată nu constituie contravenție, ci este infracțiune, este contrazisă de statuările definitive ale sentinței penale nr. 561 din 15 septembrie 2015, pronunțată în dosarul x/2014

Însă, în ceea ce privește răspunderea administratorilor, recurenta a înțeles să critice soluția adoptată de instanța de apel, considerând că aceasta a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea 31/1990. În realitate, acest text de lege reglementează situația în care administrarea societății este încredințată mai multor persoane, stabilind o răspundere solidară a acestora față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun.

Alin. (2) al aceluiași articol, pe care recurenta omite să îl indice, prevede că "Acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparține și creditorilor societății, care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii insolvenței".

Prin urmare, acțiunea de atragere a răspunderii administratorilor aparține societății, iar în ipoteza în care este deschisă procedura insolvenței, aparține și creditorilor societății, însă în condițiile reglementate de legea insolvenței.

Or, Statul Român, prin Administrația Finanțelor Publice Sector 1, s-a înscris la masa credală a debitoarei S.C. C., așa cum rezultă din înscrisul aflat la dosar fond, cu sume reprezentând "obligații de plată neachitate față de bugetul de stat și majorări de întârziere calculate până la data de 2 martie 2010" și a înțeles să formuleze și cerere de atragere a răspunderii civile delictuale a pârâtei B., cerere care, prin sentința civilă 5620 din 23 august 2011, pronunțată în dosarul x/2009 al Tribunalului București, secția a VII-a Comercială, a fost respinsă.

Statul Român, ca beneficiar al sumelor datorate cu titlu de impozite pe profit și pe dividende, contribuții de asigurări sociale, șomaj și contribuții la asigurările sociale de sănătate trebuia să solicite plata acestora și a accesoriilor de la debitorul obligației de plată.

Or, în vederea determinării debitorului obligației de plată a sumelor datorate cu titlu de impozite pe profit și pe dividende, contribuții de asigurări sociale, șomaj și contribuții la asigurările sociale de sănătate, în mod corect a analizat instanța de apel dispozițiile textelor de lege din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003) care reglementau modul de calcul, reținerea și virarea acestor sume, texte în raport de care recurenta nu a dezvoltat motive care să combată raționamentul instanței.

Astfel, potrivit art. 11 și 36 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, debitor al obligației de plata a impozitului pe profit și pe dividente este persoana juridică, în speță societatea care a desfășurat activitatea S.C. C.. De asemenea potrivit art. 296

18

alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal "Persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajator, precum și entitățile prevăzute la art. 296

3

lit. f) și g) au obligația de a calcula, de a reține și de a vira lunar contribuțiile de asigurări sociale obligatorii".

De asemenea, din dispozițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 rezultă că obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege.

Pe de altă parte, creditorii și debitorii raportului de drept material fiscal sunt stabiliți prin prevederile art. 25 din O.G. nr. 92/2003:

"(1) În raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele titulare ale unor drepturi de creanță fiscală prevăzute la art. 21, iar debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligația corelativă de plată a acestor drepturi.

(2) În cazul în care obligația de plată nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin, în condițiile legii, următorii:

a) moștenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor;

b) cel care preia, în tot sau în parte, drepturile și obligațiile debitorului supus divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz;

c) persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale referitoare la faliment;

d) persoana care își asumă obligația de plată a debitorului, printr-un angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanții reale la nivelul obligației de plată;

e) persoana juridică, pentru obligațiile fiscale datorate de sediile secundare ale acesteia;

f) alte persoane, în condițiile legii."

De asemenea, având în vedere faptul că potrivit art. 93 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal "Plătitorii de venituri, cu regim de reținere la sursă a impozitelor, sunt obligați să calculeze, să rețină, să vireze și să declare impozitul reținut la sursă, până la termenul de virare a acestuia inclusiv, cu excepțiile prevăzute în prezentul titlu", iar art. 11, 36 și 296

18

alin. (1) din același act normativ prevede în mod expres obligația de a vira lunar impozitul pe profit și dividente și contribuțiile de asigurări sociale obligatorii în sarcina persoanei juridice, în mod corect a stabilit instanța de apel că pârâții nu au calitatea de debitori ai obligației deduse judecății.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin mandatar Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei civile nr. 430 A din 17 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, Înalta Curte reține manifestarea de voință a intimaților-pârâți în sensul de a fi solicitate pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin mandatar Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei civile nr. 430 A din 17 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2023.