ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 980/2023

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la 25 septembrie 2018 pe rolul Tribunalului București, sub dosar nr. x/2018, reclamantul Statul Român, prin ANAF – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat obligarea pârâtului la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, în cuantum de 627.668 RON, la care se vor adăuga obligații fiscale accesorii, ce urmează a fi calculate de la data la care obligația a devenit scadentă și până la data plății.

Sentința Tribunalului București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 1662 din 5 iulie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin ANAF – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Administrația sector 1 a Finanțelor Publice, în contradictoriu cu pârâtul A., iar pârâtul a fost obligat la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, aferent perioadei septembrie 2008 – iunie 2013 în cuantum de 627.668 RON, la care se vor adăuga obligațiile fiscale accesorii calculate de la scadență și până la data plății.

Decizia Curții de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 322 A din 28 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât A., în contradictoriu cu intimatul-reclamant Statul Român, reprezentat prin ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâtul A. a declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul A., ulterior expunerii situației de fapt din dosar, arată că instanțele de fond au respins, în mod nelegal, excepția lipsei calității de reprezentant a ANAF a doamnei B., pentru a semna cererea de chemare în judecată. Arată că, din conținutul adresei nr. x nr. 17147/20.05.2019 rezultă că doamna B. este împuternicită doar să reprezinte ANAF Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, nu și să semneze cererea de chemare în judecată. Susține că, în mod nelegal și cu o motivare străină de natura pricinii, instanțele de fond au respins excepția inadmisibilității cererii și arată că răspunderea delictuală a administratorului societății este o răspundere secundară, răspunderea juridică principală fiind a societății. Mai arată că acțiunea în răspunderea administratorului poate fi pornită doar în cadrul unui proces de insolvență pornit în temeiul Legii nr. 85/2006. Aceeași critică o aduce și în privința modului de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, susținând că debitul (creanța), în valoare de 627.668 RON, la care a fost obligat recurentul pârât, este aferentă perioadei septembrie 2008- februarie 2013, având ultima scadență în iulie 2013 și, în raport de data promovării prezentei cererii de chemare în judecată, 25.09.2018, au trecut mai mult de 5 ani de la data scadenței. Susține că este străină de natura pricinii motivarea instanței de apel, potrivit căreia ar fi un caz de întrerupere a prescripției faptul că prin sentința penală nr. 22 din 21.06.2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul penal nr. x/2015, instanța a dispus achitarea inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 având în vedere decizia Curții Constituționale nr. 363/07.05.2015 și în baza art. 397 și art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. a lăsat nesoluționată acțiunea civilă formulată de Statul Român. Arată că doar hotărârile în care s-au pronunțat soluții favorabile pe latură civilă ori penală întrerup prescripția. Învederează că este nelegală susținerea instanței de apel, potrivit căreia prescripția a fost întreruptă în baza dispozițiilor art. 2537 alin. (3) din C. civ., având în vedere că aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile în cauză, în raport de Decizia nr. 411/C/2329/III-5/05.12.2013 în interesul legii pronunțată de ICCJ care prevede că prescripția începută sub prevederile Decretului nr. 167/1958 continuă sub imperiul acestei legi și după intrarea în vigoare a noului C. civ., la 01.10.2011. Întrucât taxele și impozitele stopate la sursă au scadența luna următoare celei în care au fost stabilite, potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 și Codului de Procedură Fiscală, rezultă faptul că pentru fiecare lună există o scadență diferită, iar ultima lună avută în vedere, în speță, pentru care sunt întocmite declarații și state este ianuarie 2012, cu termen scadent la 25.03.2012. Arată că taxele și impozitele stopate la sursă, cel puțin pentru perioada septembrie 2008- ianuarie 2010 (în valoare de 213.095 RON) sunt prescrise pentru că au trecut 5 ani de la scadență până la presupusa întrerupere din 22.01.2016, când s-a dispus încetarea procesului penal pentru dezincriminare, și 7 ani și 8 luni până la data la care acțiunea a fost înregistrată la Tribunalul București (25.09.2018). Afirmă că, și în situația în care s-ar considera că la 22.01.2016 termenul de prescripție s-a întrerupt, pentru perioada septembrie 2008-22.01.2015 taxele și impozitele stopate la sursă, în valoare de 94.692, sunt prescrise. Nelegal se arată în motivarea instanței de apel că fapta ilicită din prezenta cauză nu s-ar încadra în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, deși S.C. C. S.R.L. nu dispunea de fonduri financiare, având la dispoziție doar salariile nete. Învederează că pârâtul a creditat societatea cu sume în valoare de peste 1.111.982 RON și tot nu a putut achita impozite și taxe, în valoare de 627.668 RON. In mod nelegal, instanțele de fond au admis acțiunea intimatei- reclamante ANAF Sector 1 și au obligat pe recurentul pârât la repararea integrală a prejudiciului produs bugetului de stat, aferent perioadei septembrie 2008- februarie 2013, în cuantum de 627.668 RON, la care se vor adăuga obligațiile fiscale accesorii calculate de la scadență și până la data plății, fără ca reclamanta să facă dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale. Arată că, potrivit expertizei contabile efectuate de expert contabil judiciar D., suma totală de impozite și taxe stopate la sursă ar fi de 627.668 RON, din care doar suma de 307.787 RON nu a fost achitată deloc, diferența de 319.881 fiind doar întârziată la plata și susține că decizia de angajare a răspunderii solidare a recurentului nr. x/21.09.2019, emisă de ANAF pentru suma totală de 2.243.331 RON, aferentă perioadei septembrie 2008- februarie 2012, cuprinde și suma de 627.668 RON, ce face obiectul prezentei cauze. Mai arată că ANAF a anulat decizia de angajare a răspunderii sale solidare nr. x/21.09.2019 arătând ca această din urmă nu cuprinde motivele de fapt și de drept, nu a fost indicată natura sumelor respective, perioada pentru care au fost calculate atât debitul cât și accesoriile, nu a fost demonstrată legătura de cauzalitate între fapta pretins ilicită și dispozițiile legale invocate, iar împotriva deciziei nr. 10807/10.06.2021 a formulat contestație, admisă prin sentința civilă nr. 1272/09.03.2022, pronunțată de TMB secția a-II-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021, fiind anulată decizia nr. 10807/10.06.2021, cu motivarea că decizia nu cuprinde motivele de fapt și de drept. Hotărârea instanței de apel este nemotivată, fiind lovită de nulitate absolută, conform art. 178 C. proc. civ. Arată că instanța de fond nu motivează îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, rezumându-se ca și motivare la pag. 3 alin. (3) din considerente să arate că "față de înscrisurile aflate la dosar și amintite mai sus tribunalul apreciază ca reclamanta a făcut dovada faptei ilicite și a vinovăției pârâtului în săvârșirea acesteia precum și a prejudiciului suferit și a raportului de cauzalitate între acestea si vinovăția pârâtului" fără să arate și să analizeze, în mod concret, fiecare probă pe care își întemeiază hotărârea, pronunțând în acest mod o hotărâre nelegală. Decizia instanței de apel ca nelegală întrucât nu avea cum să efectueze controlul de legalitate al hotărârii instanței de fond atâta timp cât aceasta din urmă nu este motivată și invocă opinia separată din decizia Curții de Apel București, secția a IV a civilă, potrivit căreia hotărârea instanței de fond nu este motivată în privința îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, fiind astfel lovită de nulitate, în temeiul art. 178 alin. (2) din C. proc. civ., arătând că se impunea admiterea apelului și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru rejudecare. Susține că, deși la pag. 7 alineat penultim din decizia instanței de apel se arată că hotărârile instanțelor trebuie să fie motivate în fapt și drept pentru a susține soluția dispusă în cauză, chiar instanța de apel nu motivează decizia sa în privința îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, rezumându-se la aprecierii teoretice ale dispozițiilor civile nr. 1357 și urm. C. civ.. Nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au arătat care sunt probele administrate din care rezultă îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale. Arată că, în mod nelegal, au fost respinse de către instanța de apel obiecțiunile formulate în faza de urmărire penală la expertiza contabilă efectuată de expertul D. și susține că acestea puteau fi luate în considerare în cadrul probei cu înscrisuri. În mod nelegal a fost luat în calcul raportul de expertiză contabilă efectuat în dosarul penal având în vedere că este o expertiză extrajudiciară, contestată de recurent. Solicită efectuarea unei noi expertize contabile specialitatea fiscalitate. În temeiul art. 496 și 497 Cosd pr.civ., solicită admiterea recursului și casarea deciziei recurate. În temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., solicită admiterea apelului și schimbarea, în tot, a sentinței civile nr. 1662 din 5 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă. În temeiul art. 497 alin. (1), teza a II a C. proc. civ., solicită trimiterea cauzei la Tribunalul București, secția a V a civilă întrucât a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, având în vedere că nu a motivat hotărârea privind îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, nu a respectat dispozițiile deciziei RIL nr. 7/2018 a ÎCCJ și nu a motivat hotărârea în baza dispozițiilor de drept material ale Codul fiscal și de procedură Fiscală și a respins, în mod nelegal, proba cu expertiză contabilă, specialitatea fiscalitate. În subsidiar, pe fond după rejudecare, solicită admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a excepției prescripției dreptului material la acțiune. În al doilea subsidiar, solicită respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Apărările formulate Intimatul Statul Român, prin ANAF – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice nu a formulat întâmpinare în cauză.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 februarie 2023, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 322 A din 28 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fost fixat termen de judecată la 25 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prima critică formulată de recurent vizează nelegala soluționare a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a ANAF a doamnei B., pentru a semna cererea de chemare în judecată, critică încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ce constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură și care se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. În susținerea acestei critici, recurentul arată că, din conținutul adresei nr. x nr. 17147/20.05.2019 rezultă faptul că doamna B. este împuternicită doar să reprezinte ANAF Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, nu și să semneze cererea de chemare în judecată. Similar instanței de apel, se reține că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamantul Statul Român, reprezentat legal prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin mandatar Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice și semnată de B., director executiv juridic. Potrivit art. 1 din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, această din urmă instituție se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, finanțată din bugetul de stat, conform legii. În realizarea funcțiilor sale, Agenția Națională de Administrare Fiscală are printre atribuții și pe aceea de a reprezenta Ministerul Finanțelor Publice ca subiect de drepturi și obligații în raporturile juridice litigioase sau în legătură cu acestea, în care Ministerul Finanțelor Publice participă nemijlocit în nume propriu sau ca reprezentant al statului, în baza mandatului acordat, astfel cum rezultă din art. 7 din H.G. nr. 520/2013. Totodată, începând cu data intrării în vigoare a hotărârii anterior menționate, se înființează în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală Direcțiile Generale Regionale ale Finanțelor Publice, instituții publice cu personalitate juridică. În cauza pendinte, Agenția Națională de Administrare Fiscală a mandatat, prin adresa nr. x/20.05.2019, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București să reprezinte această instituție în dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului București, act juridic prin care a ratificat mandatul care nu a fost atașat cererii de chemare în judecată la data înregistrării acesteia. Astfel, reprezentarea Statului Român a fost delegată de Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Agenția Națională de Administrare Fiscală către unitatea subordonată, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București al cărui director executiv era, conform Ordinului nr. 2259/13.09.2018 emis de Agenția Națională de Administrare Fiscală, la data înregistrării acțiunii, dna B. care avea printre atribuții și semnarea actelor cu caracter juridic necesare reprezentării Direcției sau Statului Român în procesele aflate pe rolul instanțelor de judecată, potrivit art. 21 pct. 21 din Regulamentul de Organizare și Funcționare al Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București. Ca atare, nu este incident un viciu de legalitate a deciziei recurate din perspectiva soluției vizând excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a ANAF a doamnei B.. A doua critică ce se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează faptul că instanțele de fond, în mod nelegal și cu o motivare străină de natura pricinii, au respins excepția inadmisibilității cererii și arată că răspunderea delictuală a administratorului societății este o răspundere secundară, răspunderea juridică principală fiind a societății. Mai arată că acțiunea în răspunderea administratorului poate fi pornită doar în cadrul unui proces de insolvență, în baza Legii nr. 85/2006. Critica este nefondată. Așa cum rezultă din petitul cererii de chemare în judecată, obiectul prezentului dosar îl constituie obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând impozite și contribuții, reținute la sursă, dar nevirate bugetului de stat, precum și a obligațiilor fiscale accesorii, în temeiul răspunderii civile delictuale. Practic, fapta ilicită imputată pârâtului constă în nerespectarea obligațiilor impuse de normele legislației fiscale constând în reținerea impozitelor și contribuțiilor și virarea acestora către bugetul local sau de stat, corespunzător naturii și destinației obligațiilor fiscale respective, căruia i s-a cauzat astfel un prejudiciu, reprezentat de contravaloarea acestor impozite și contribuții. Procedura angajării răspunderii patrimoniale a foștilor asociați sau administratori ai societății culpabili de starea de insolvență a debitoarei poate avea loc în condițiile și doar pentru faptele descrise de dispozițiile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic având de analizat conduita administratorului din perspectiva unor temeiuri faptice și juridice diferite de cele invocate în prezenta cerere de chemare în judecată, care nu au relevanță și nici incidență în ceea ce privește obligația pârâtului de reținere și virare la buget a impozitelor și contribuțiilor prevăzute de lege. Un alt element distinctiv ce se impune a fi subliniat constă în faptul că răspunderea personală patrimonială a administratorului poate fi atrasă în condițiile dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 numai în măsura în care prin faptele enumerate s-a cauzat starea de insolvență. Se reține că împotriva societății administrate de pârât nu s-a deschis niciuna dintre procedurile prevăzute de Legea nr. 85/2006, nefiind incidente dispozițiile acestui act normativ invocate de recurent în susținerea caracterului subsidiar al răspunderii administratorului față de răspunderea societății. Critica privind greșita aplicare a legii cu privire la întreruperea termenului de prescripție, încadarabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată. Înalta Curte constată că, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Decretul-Lege nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească ori la un organ de arbitraj, necompetent, dispoziții similare fiind prevăzute și de art. 2537 alin. (2) C. civ. Se reține că prejudiciul solicitat a fi reparat a fost produs în intervalul septembrie 2008 - iunie 2013, perioadă în raport de care sunt incidente atât dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul-Lege nr. 167/1958, cât și cele ale art. 2537 alin. (2) C. civ., contrar susținerilor recurentului, având în vedere că termenul general de prescripție privind o creanță bugetară este de 5 ani și începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept, iar pentru fiecare sumă pretinsă drept prejudiciu ce ar fi trebuit să fie virată către bugetul de stat, aferentă unui an fiscal, curge o prescripție distinctă. Referitor la acest caz de întrerupere a cursului prescripției, în doctrina juridică a fost asimilată cererii de chemare în judecată formularea unei plângeri penale deoarece reprezintă tot o manifestare de voință a persoanei vătămate de a-și realiza dreptul, caz în care nu i se poate imputa vreo neglijență, aceasta având posibilitatea de a se constitui parte civilă în procesul penal. În speță, situația de fapt reținută de instanța de apel, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs față de configurația art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., relevă că din cuprinsul rechizitorului întocmit de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București rezultă că ANAF a formulat plângere penală împotriva recurentului pârât la 6 februarie 2013, reclamând faptul că acesta în calitate de administrator al S.C. C. S.R.L. a reținut și nu a virat în termen de 30 de zile de la scadență impozite și contribuții cu reținere la sursă, iar la 22 ianuarie 2016 a fost pronunțată sentința penală nr. 22/2016 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care apelantul pârât a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, iar acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată. Situația particulară în cauza pendinte implică analiza asupra problemei prescripției pornind de la împrejurarea că reclamantul s-a constituit parte civilă și în procesul penal, în termenul prevăzut de legea procesual-penală, deci a acționat pentru realizarea dreptului său, într-un cadru specific, așteptând, în mod firesc, să se soluționeze cauza penală și sub aspectul laturii civile. Astfel, nu se poate considera că reclamantul ar fi rămas în pasivitate, avându-se în vedere că, pe toată perioada soluționării cauzei penale, termenul de prescripție reglementat de art. 3 și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu a curs, operând o cauză legală de întrerupere a cursului prescripției în sensul art. 16 lit. b) din Decret. Cât timp, odată cu rezolvarea laturii penale nu s-a soluționat latura civilă a acelei cauze, dreptul supus prescripției a putut fi valorificat ulterior de către reclamant în cadrul acțiunii civile de față. Se reține că reclamantul a formulat cererea în termenul de prescripție de 3 ani, calculat de la data la care a încetat cauza întreruperii, respectiv de la 22 ianuarie 2016, data pronunțării sentinței penale nr. 22/2016 a Judecătoriei Sectorului 1 București. Situația reprezintă o aplicație particulară a regulii "penalul ține în loc civilul", cuprinsă în dispozițiile art. 19 C. proc. pen., din acest motiv fiind înlăturate dispozițiile art. 16 alin. (2) din Decret, potrivit cărora " Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea", iar dispozițiile art. 8 alin. (2) din Decret nu au efectul urmărit de pârât, chiar dacă reclamantul a cunoscut de la început paguba și pe cel ce răspunde de ea (pârâtul chemat în judecată). Critica ce se subsumează dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii atacate, recurentul susținând că este lovită de nulitate absolută, în baza art. 178 C. proc. civ. În acest sens, a afirmat că instanța de apel nu motivează îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, cu referire la probele administrate, rezumându-se la aprecieri teoretice ale dispozițiilor art. 1357 C. civ. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă una dintre garanțiile esențiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și de normele convenționale ale art. 6 par. 1 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar afectarea acestei garanții determină, în mod necesar, reformarea hotărârii atacate. Astfel, deși sub aspectul acestei garanții procesuale, s-a statuat că nu li se poate pretinde instanțelor să răspundă tuturor argumentelor părților și că motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci de substanță, instanțele trebuie să expună în mod necesar acele argumente esențiale care formează structura raționamentului logico-juridic ce au determinat adoptarea unei anumite soluții în cauzele deduse judecății. Înalta Curte consideră că este îndeplinită, în cauza pendinte, obligația instanței de a argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, instanța de apel expunând într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului pârâtului, urmare a verificării îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale. Deși recurentul reclamă lipsa motivării îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, se constată că, în considerentele hotărârii recurate, cu privire la fapta ilicită s-a reținut că aceasta a constat în reținerea și nevirarea în termen de 30 de zile de la data scadentă a sumei totale de 627.668 RON datorată bugetului de stat în perioada septembrie 2008- iunie 2013 de societatea comercială al cărui administrator și asociat era pârâtul, fapta fiind recunoscută de acesta prin declarațiile date în fața organelor de urmărire penală pe parcursul cercetării sale pentru infracțiunea de evaziune fiscală. Cu privire la prejudiciu s-a reținut că acesta există, este cert și nu a fost reparat, instanța de apel valorificând ca înscris, din punct de vedere probator, raportul de expertiză contabilă efectuat în fața organelor de cercetare penală, în cuprinsul căruia se menționează cuantumul total al impozitelor și contribuțiilor cu reținere la sursă, conform statelor de salarii. Referitor la posibilitatea ca prejudiciul să fi fost recuperat pe altă cale, în decizia recurată s-a constatat că decizia de angajare a răspunderii solidare a apelantului nr. 348854/21.02.2019, emisă de Administrația Sectorului 1 a Finanțelor Publice pentru suma de 2.243.331 RON, cu care societatea ar fi figurat restantă la 26 octombrie 2016 a fost anulată prin Decizia nr. 1807/10.06.2021 emisă de ANAF, motivat de faptul că în cuprinsul acesteia nu au fost indicate natura sumelor datorate și perioada pentru care au fost calculate debitele și accesoriile, iar actele de executare silită efectuate de organele de urmărire fiscală nu pot fi reținute drept dovadă în acest sens întrucât emiterea acestora a avut la bază decizia de angajare a răspunderii solidare a pârâtului, act anulat în procedura administrativă fiscală. S-a reținut că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu rezultă din coroborarea probelor administrate, fiind evident că prin nevirarea la termen a contribuțiilor datorate de societatea administrată de pârât către bugetul de stat, acesta a fost prejudiciat cu sumele respective. În privința condiției vinovăției, instanța de apel a apreciat că, din probatoriul administrat a rezultat că pârâtul nu a achitat sumele datorate bugetului de stat, deși în perioada respectivă societatea pe care o administra a avut încasări și un rulaj care permitea efectuarea plăților, acesta având cunoștință de faptul că prin neachitarea sumelor datorate de societatea pe care o administra către bugetul de stat se produce un prejudiciu reclamantului. Totodată, din ansamblul argumentelor expuse în decizia recurată, rezultă că instanța s-a preocupat și de cenzurarea apărărilor pârâtului vizând inadmisibilitatea acțiunii prin raportare la derularea altor proceduri de recuperare a sumei solicitate, apreciind ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii, dat fiind faptul că acțiunea întemeiată pe dispozițiile răspunderii civile delictuale a fost prima inițiată din punct de vedere cronologic. Așa fiind, în raport cu probatoriul administrat în cauză și dispozițiile legale incidente speței, nu poate fi reținută nici critica referitoare la faptul că soluția instanței de apel cuprinde motive străine de natura cauzei, hotărârea recurată fiind lipsită de vicii de legalitate sub acest aspect. Este de reținut, de asemenea, că interpretarea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurent a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 322 A din 28 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.