ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2668/2023

Ședința publică din data de 14 decembrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea formulată la data de 12 decembrie 2019 reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, solicitând: să se constate erorile judiciare comise de reprezentanții Ministerului Public, în dosarul penal nr. x/2013, și, pe cale de consecință, să se dispună obligarea Statului Român la plata prejudiciului produs, care se compune din: suma de 414.762,01 RON reprezentând cuantumul creanței care nu a mai putut fi recuperată de către aceasta, dobânda legală aferentă sumei de 414.762,01 RON calculată de la data de 07 octombrie 2016 și până la data plății efective; cheltuielile de judecată suportate în cadrul dosarelor penale; obligarea pârâtului Statul Român la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1149 din 23 iulie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 107A din 27 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - reclamantă A. S.R.L., împotriva încheierii din data de 23 iunie 2021 și a sentinței civile nr. 1149 din 23 iulie 2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva deciziei civile nr. 107A din 27 ianuarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curții de Apel București.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., arată că decizia a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură care atrag sancțiunea nulității.

Astfel, dosarul de apel a fost soluționat de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în cadrul a doar două termene de judecată, iar în cuprinsul hotărârii se arată că s-au făcut verificări proprii pentru a se vedea dacă s-au folosit toate căile pentru recuperarea prejudiciului. Nu se cunoaște dacă aceste verificări, din oficiu, au fost efectuate înainte sau după închiderea dezbaterilor. Însă, procedând în acest mod, Curtea de Apel București a încălcat principiul contradictorialității, reglementat de art. 14 din C. proc. civ., nepunând în discuția părților la termenul de judecată din 13 ianuarie 2023, efectele deciziei civile nr. 462A din 6 martie 2017.

Recurenta arată că a precizat în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar, după închiderea dezbaterilor, faptul că, în situația în care instanța consideră necesare probe sau lămuriri noi în vederea justei soluționări a dosarului, solicită să repunerea cauzei pe rol, conform art. 400 din C. proc. civ.

Toate aspectele nepuse în discuția părților au condus la reținerea unor aspecte vădit eronate în considerentele deciziei recurate, fiind încălcate și normele de drept material aplicabile prezentului litigiu și existând, totodată, contradicții vădite între considerentele acesteia.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., afirmă că instanța de apel a interpretat, în mod nelegal, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor ("Legea 303/2004"), adăugând o condiție suplimentară la textul de lege.

Norma de drept material aplicabilă prezentului litigiu este art. 96 alin. (3) din Legea 303/2004.

Curtea de Apel București, substituindu-se unui veritabil legiuitor, a adăugat o condiție suplimentară neprevăzută în textul de lege indicat mai sus și anume aceea de a nu fi remediată vătămarea în cadrul "procedurilor prevăzute de lege", nu doar în căile ordinare și extraordinare de atac ce pot fi exercitate pentru schimbarea unei soluții nefavorabile în cadrul procedurii prevăzute de lege pe care deja a ales-o. Interpretarea instanței, pe lângă faptul că nu este prevăzută de lege, este și vădit neîntemeiată.

În primul rând, la momentul alegerii unei căi pentru repararea prejudiciului suferit, justițiabilul nu pleacă de la premisa că acel prejudiciu, din cauza unei erori judiciare, nu va putea fi reparat, pentru a se gândi să urmeze, în paralel, și alte proceduri prevăzute de lege.

În al doilea rând, dacă ar urma mai multe căi legale pentru repararea aceluiași prejudiciu, există riscul ca una sau chiar mai multe din procedurile respective să fie suspendată(e) până la soluționarea unei anumite proceduri alese, ce poate avea prioritate la soluționare, conform normelor legale.

În al treilea rând, dacă urmează mai multe proceduri, există riscul ca unora să li se opună autoritatea de lucru judecat din cuprinsul altor hotărâri pronunțate în cauzele soluționate cu prioritate.

În al patrulea rând, un justițiabil nu poate fi obligat să urmeze toate căile legale pentru recuperarea unui prejudiciu, deoarece poate ajunge în situația în care cheltuielile judiciare să fie mult mai mari decât prejudiciul efectiv suferit de persoana în cauză, ceea ce ar fi un impediment la accesul liber la justiție.

De asemenea, nu trebuie omis nici faptul că derularea în paralel a mai multor proceduri pentru recuperarea aceluiași prejudiciu conduce la încărcarea inutilă a activității instanțelor.

Nu în ultimul rând, s-ar ajunge la o impunitate a judecătorilor și procurorilor care au săvârșit erori judiciare dacă, spre exemplu, justițiabilul ar reuși într-o oarecare modalitate (profund discutabilă, dacă nu chiar inexistentă) să își recupereze acel prejudiciu.

Arată că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile de mai sus la situația de fapt din cauza pendinte.

În acest sens, înțelege să reia aspectele detaliate în cererea de chemare în judecată referitoare la erorile procurorilor, textele din C. proc. pen. pe care le-au încălcat aceștia și modalitatea în care ar fi trebuit să acționeze.

Or, instanța de apel, în încercarea de a pasa răspunderea de la procurori către societate, a reținut că analiza îndeplinirii acestei condiții nu se poate face fără a se avea în vedere prejudiciul concret solicitat a fi reparat.

Curtea de Apel a trecut la o așa-zisă evaluare a prejudiciului fără să fi analizat fapta prejudiciabilă a procurorilor. Similar unei cereri în răspundere civilă delictuală, trebuia să constatate existenta faptei, a erorilor judiciare, și abia apoi să analizeze prejudiciul și legătura de cauzalitate.

Prin urmare, recurenta apreciază că instanța de apel nu a înțeles pe deplin mecanismul de funcționare al procedurii de constatare și de reparare a erorii judiciare. Nu putea să invoce în cadrul unei cereri de constatare și reparare a prejudiciului provocat de erorile judiciare decât modalitatea în care procurorii au instrumentat dosarul penal, căci tocmai această modalitate defectuoasă de instrumentare a cauzei a condus la imposibilitatea tragerii de răspundere a făptuitorului.

Consideră că este esențial de observat faptul că nicăieri în cuprinsul deciziei recurate nu se susține, în mod expres, faptul că nu s-ar fi produs erorile judiciare indicate.

Susține că, în măsura în care există infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești pentru persoane fizice și juridice, în mod similar trebuie să fie sancționată și nerespectarea de către procurori a dispozițiilor obligatorii ale judecătorului de cameră preliminară referitoare la audierile și expertiza dispuse în cauză. Altfel, ar fi încălcat principiul constituțional conform căruia cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

În ceea ce privește decizia civilă nr. 462A din 6 martie 2017, arată că aceasta nu prezintă relevanță în prezenta cauză. Principalul motiv pentru care instanța de apel a menținut drept legală și temeinică hotărârea primei instanțe a fost acela că nu a uzitat de toate căile legale avute la dispoziție pentru recuperarea prejudiciului, având deschisă calea unei acțiuni civile.

Mai mult, considerentele deciziei nr. 462/2017 nu corespund susținerilor Curții de Apel București din prezentul dosar. Prin decizia nr. 462A din 06 martie 2017 instanța a analizat apelul formulat de către A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 5992 din 07 octombrie 2016 pronunțate de Tribunalul București prin care s-a dispus închiderea procedurii generale de insolvență împotriva debitoarei B. S.R.L.

Astfel, prin acea decizie nu a fost respinsă o eventuală cerere în atragerea răspunderii persoanelor responsabile pentru intrarea în insolvență a B. Consult S.R.L., astfel cum în mod eronat a reținut instanța de apel, în prezenta cauză.

Pe de altă parte, considerentele deciziei recurate sunt contrazise și de prevederile art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2006. În considerarea acestui text de lege, recurenta oricum nu putea formula o acțiune în atragerea răspunderii persoanelor culpabile de starea de insolvență a debitoarei, neavând calitate procesuală activă în acest sens, având în vedere că ponderea creanței sale, în totalul masei credale, era de doar 2,151%.

De asemenea, arată că instanța de apel a omis lecturarea considerentelor încheierii din data de 24 noiembrie 2016 a judecătorului de cameră preliminară, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Referitor la posibilitatea societății de a formula o acțiune în fața instanței civile, înțelege să facă unele precizări. Curtea de Apel București interpretează art. 25 din C. proc. pen., în sensul că respectivele dispoziții nu deschid calea acțiunii civile în cazul constatării intervenției prescripției răspunderii penale doar în situația în care instanța penală încetează procesul penal ca urmare a operării prescripției sau când instanța penală trebuie să se pronunțe pe fond asupra laturii civile. În speță, nu se poate reține că în dosarul penal nu ar fi existat o soluție a instanței cu privire la problematica prescripției, în sensul art. 25 C. proc. pen.

De asemenea, din moment ce această soluție definitivă a fost pronunțată de către un judecător, se respectă și rațiunea avută în vedere de instanța de apel, în conformitate cu care "în cadrul atribuțiilor procurorului nu intră și aceea de a soluționa latura civilă a unei cauze penale atunci când se solicită obligarea persoanei împotriva căreia s-a formulat plângerea penală la repararea vreunui prejudiciu cauzat părții civile".

În esență, o neaplicare a dispozițiilor art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., astfel cum aceste prevederi au fost explicitate în cadrul cererii de recurs, ar echivala și cu o ignorare a efectelor aplicării art. 341 din C. proc. pen. privind soluționarea plângerilor de către judecătorul de cameră preliminară.

Sub acest aspect, sunt relevante chiar considerentele deciziei recurate a Curții de Apel București, preluate din Decizia nr. 45/2018 a Curții Constituționale.

Prin urmare, pe de o parte, dacă eroarea judiciară poate exista independent de soluția favorabilă pronunțată într-un litigiu, ea poate exista independent de soluția definitivă dintr-un anumit tip de demers judiciar, atâta vreme cât au fost epuizate alte tipuri de demersuri judiciare. Nu trebuie omis faptul că, inițial, pentru recuperarea aceluiași prejudiciu, în cadrul dosarului nr. x/2011 recurenta a obținut un titlu executoriu împotriva B., pe care nu l-a putut pune în executare pentru că debitoarea a intrat în insolvență. Tocmai de aceea, a încercat să se îndrepte împotriva administratorului.

Pe de altă parte, stabilirea în sarcina recurentei a obligației de a urma o nouă cale civilă, după ce a durat 6 ani obținerea unei soluții definitive în dosarul penal, ar conduce la o întindere în timp excesivă a procedurilor demarate pentru recuperarea prejudiciului.

Mai mult, nu era obligată să urmeze și alte proceduri judiciare, după cum a arătat și în cadrul Secțiunii I, pct. 1, aspect care se regăsește și în jurisprudența CEDO.

Insistă asupra faptului că A. avea o creanță împotriva B., al cărei administrator era C.. Atragerea răspunderii civile a administratorului C. avea drept premisă constatarea săvârșirii infracțiunii de bancrută frauduloasă, pentru a-i permite recurentei să își recupereze prejudiciul de la administrator, iar nu de la societate. Prin urmare, nu a avut o cale efectivă și admisibilă de urmat împotriva administratorului C. după ce plângerea sa a fost clasată pe motivul intervenirii prescripției. De altfel, CEDO, în jurisprudența sa, a stabilit că instanțele naționale trebuie să evite formalismul excesiv în soluționarea unor astfel de cereri.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., arată că decizia cuprinde motive contradictorii.

În primul rând, instanța de apel statuează că societatea a încercat, în cadrul procedurii insolvenței, atragerea răspunderii administratorului, dar acest demers a fost respins de judecătorul sindic pentru motive ce țin de tardivitatea contestării activității lichidatorului judiciar. În susținerea acestor aspecte invocă Decizia nr. 462A din 06 martie 2017, însă hotărârea indicată drept temei nu este concordantă susținerilor prezentate în cauză.

În al doilea rând, instanța de apel, pe de o parte, confirmă noțiunea de eroare judiciară, astfel cum a fost conturată de Curtea Constituțională a României, însă, pe de altă parte, reține că "nu prezintă relevanță din perspectiva duratei de desfășurare a procedurilor penale (...) faptul că procurorul nu a audiat martori sau a efectuat în cauză o constatare și nu o expertiză contabilă."

Contradicția dintre cele două statuări este evidentă, căci Curtea, pe de o parte, susține că ar putea constitui o eroare judiciară lipsa de celeritate, amânările nejustificate etc., însă, nu ar mai fi eroare judiciară lipsa de celeritate în administrarea obligatorie a probelor indicate de judecătorul de cameră preliminară sau lipsa de celeritate care a condus la intervenirea prescripției.

În al treilea rând, instanța de apel susține că solicitarea de reparare a unui prejudiciu trebuie să fi fost respinsă în mod definitiv, fără posibilitatea de exercitare a căilor de atac prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, afirmă că eroarea judiciară trebuie să fie neremediată în căile de atac sau în procedurile prevăzute de lege, scopul dispozițiilor prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004 fiind acela de a repara prejudiciile certe cauzate prin erori judiciare și pentru care nu mai există o altă cale de reparare.

Prin urmare, deși Curtea reține, în concordanță cu textul legal, că pentru a solicita repararea unei erori judiciare trebuie să fie epuizate toate căile de atac ordinare și extraordinare, pe de altă parte, spune că nu e suficientă calea aleasă (în care se exercită și toate căile de atac), ci că ar trebui urmate și toate căile adiacente de reparare a aceluiași prejudiciu.

În al patrulea rând, din încheierea de dezbateri reiese că reprezentantul convențional al societății a indicat, în mod subsidiar, în cadrul apelului exercitat împotriva încheierii de ședință din data de 23.06.2021, că solicită audierea celor trei procurori care au săvârșit erorile judiciare în calitate de martori, însă în finalul deciziei recurate, Curtea de Apel București a reținut în mod neîntemeiat și în vădită contradicție cu încheierea de dezbateri faptul că, în apel, cu ocazia punerii în discuție a probelor, nu s-a solicitat administrarea acestei probe, cu martori, în virtutea caracterului devolutiv al apelului.

În al cincilea rând, recurenta a formulat, în subsidiar, apel împotriva încheierii din 23 iunie 2021 și doar în măsura în care instanța de apel va constata că prezentului litigiu îi este aplicabilă Decizia C.J.U.E. pronunțată în cauza C-379/19. Curtea de Apel București nu a stabilit în mod clar dacă se aplică sau nu această hotărâre în prezentul litigiu, dar s-a pronunțat totuși pe apelul subsidiar formulat împotriva încheierii menționate.

Constatarea aplicabilității deciziei menționate ar fi trebuit să aibă drept consecință audierea procurorilor. Constatarea inaplicabilității acestei decizii trebuia să aibă drept urmare respingerea apelului subsidiar. În lipsa unui raționament logico-juridic, este clar faptul că există contradicții vădite între considerentele deciziei recurate.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate.

Nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că prin decizia atacată instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, nepunând în discuția părților, la termenul de judecată din 13 ianuarie 2023, efectele deciziei civile nr. 462A din 6 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Motivul de recurs este nefondat, potrivit celor ce succed.

Contradictorialitatea constă în posibilitatea conferită de lege părților de a discuta și combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Existența contradictorialității impune cerința ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanță înainte ca aceasta să fie pusă în discuția contradictorie a părților, pentru că nicio măsură nu poate fi dispusă de judecător fără a acorda părților dreptul de a se apăra, asigurându-le acestora posibilitatea de a a-și susține și de a-și argumenta cererile, de a solicita administrarea de probe, de a combate susținerile adversarului.

Prin urmare, respectarea principiului contradictorialității asigură realizarea dreptului constituțional la apărare al părților din proces și contribuie la stabilirea adevărului.

În acest sens, trebuie remarcat că art. 13 alin. (3) C. proc. civ. prevede că "Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege", iar art. 14 alin. (6) C. proc. civ. statuează că "Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii."

Raportând aceste considerente de drept la critica concretă formulată de recurentă, Înalta Curte reține că aceasta vizează nepunerea în dezbaterea contradictorie a părților a efectelor deciziei civile nr. 462A din 6 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, decizie definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2013.

Referitor la această hotărâre judecătorească, Înalta Curte constată că a fost pronunțată de o instanță de apel într-un litigiu la care recurenta a participat, având calitatea de apelantă-reclamantă, iar, în plus, deși nu a înțeles să o atașeze la dosarul cauzei de față, apreciind-o nerelevantă în analiza temeiniciei pretențiilor deduse judecății, recurenta, în cuprinsul motivări cererii sale de chemare în judecată, a făcut trimitere la procedurile judiciare ce au format obiectul dosarului nr. x/2013

În aceste circumstanțe, nu se poate reproșa instanței de apel că a avut în vedere și această decizie în cadrul elementelor examinate în speță, fără ca în prealabil, prin prisma contradictorialității invocate în susținerea acestei critici, să prezinte părții inclusiv maniera în care va înțelege să valorizeze în analiza fondului pricinii statuările instanței ce a soluționat dosarul mai sus indicat.

De altfel, ceea ce omite recurenta afirmând că nu a avut prilejul să se apere în raport cu cele statuate prin decizia evocată este faptul că fundamentul principiului relativității unei hotărâri judecătorești, sub aspectul efectelor obligatorii între părți, respectiv, justificarea acestui principiu rezidă chiar în garanțiile procesuale circumscrise contradictorialității și dreptului la apărare, deoarece această parte, recurenta în speță, a participat în litigiul anterior finalizat prin decizia în discuție și a avut astfel ocazia de a-și susține apărările, de a propune și administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu și de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ea să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, neputându-se ignora judecata respectivă care trebuie privită ca premisă cu valoare de adevăr juridic în litigiile ulterioare.

Având în vedere că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 și art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia, iar sancțiunea procesuală a nulității, care se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare, își găsește aplicare ca ultim remediu, respectiv, în ipoteza în care numai desființarea actului poate repara/remedia vătămarea produsă, Înalta Curte constată că nu se poate reține nelegalitatea hotărârii atacate din această perspectivă, o atare vătămare, decurgând exclusiv din pretinsa nerespectare a principiului contradictorialității în circumstanțele mai sus expuse, neregăsindu-se în speță.

Invocând aplicarea greșită a normelor de drept material recurenta critică decizia și din perspectiva incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța de apel, contrar prevederilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, ar fi adăugat o condiție la acest text de lege prin care se reglementează eroarea judiciară, respectiv, că textul legal menționat ar fi fost aplicat eronat situației de fapt reținute în cauza de față.

Se arată astfel că interpretarea dată de instanță în examinarea circumstanțelor specifice unei erori judiciare, ca vătămarea pretinsă de justițiabil să nu fi fost remediată în cadrul "procedurilor prevăzute de lege", și nu doar în căile ordinare și extraordinare de atac ce pot fi exercitate pentru schimbarea unei soluții nefavorabile în cadrul procedurii legale pe care acesta deja a ales-o, nu este prevăzută de lege și, totodată, este vădit neîntemeiată, întrucât în speță recurenta, după finalizarea procesului penal, nu a mai avut o cale, admisibilă, efectivă de recuperare a prejudiciului invocat.

Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurentă, că instanța de apel a examinat eroarea judiciară invocată prin cererea dedusă judecății, în raport cu textul legal incident, având în vedere în cadrul analizării întrunirii condițiilor pentru stabilirea faptei prejudiciabile pretins a fi reparată de pârâtul Statul român jurisprudența relevantă a Curții Constituționale, care, întemeindu-se pe prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție referitor la răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, a lămurit sfera de aplicare a noțiunii de eroare judiciară în materie penală.

O atare manieră de interpretare a normelor legale aplicabile litigiului nu poate fi de principiu cenzurată prin prisma motivului de recurs sus-menționat, întrucât instanțele judecătorești nu pot ignora faptul că atât actele de reglementare primară, cât și deciziile instanței de control constituțional de constatare a neconstituționalității fac parte din ordinea normativă a statului.

În acest sens, instanța de apel a reținut în mod judicios că, urmare a controlului de constituționalitate (aprioric) exercitat de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din data de 5 martie 2018, dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 - modificate prin prevederile art. I pct. 151 din Legea nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 15 octombrie 2018 - prevăd că "există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară" [alin. (3)], respectiv că "prin C. proc. civ. și C. proc. pen., precum și prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară" [alin. (4)].

Astfel, în materie penală, există o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârșită în condițiile art. 538 și 539 din C. proc. pen., iar acestor situații, noul text, art. 96 din Legea nr. 303/2004, lărgind definiția erorii judiciare, le-a adăugat în mod implicit și alte cazuri, pentru care statul va răspunde civil.

În acest context, curtea de apel a reținut judicios că, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, Curtea Constituțională a constatat că "noțiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituție, este o noțiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât și în spiritul Constituției", situație în raport cu care prin aceeași decizie instanța de contencios constituțional a statuat că noțiunea de eroare judiciară presupune "o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanțiale, dar care produce consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale. Dacă în privința drepturilor absolute orice abatere produce consecințe grave, în privința altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie să circumscrie condițiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă/capabilă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate" (paragrafele 216, 217).

Curtea a mai reținut că "o abatere neobișnuită/crasă de la modul uzual de desfășurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanțial, neremediată în căile de atac sau în procedurile prevăzute de lege, trebuie să aibă drept consecință o vătămare a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei pentru a putea fi calificată drept eroare judiciară" (paragraful 218).

Așadar, raportându-se la acest cadru normativ, instanța de apel a examinat în ce măsură situația de fapt reținută poate fi circumscrisă noțiunii legale de eroare judiciară.

În situația de față s-a constatat că, prin ordonanța emisă de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București la data de 22.01.2019, s-a dispus clasarea cauzei obiect al dosarului penal nr. x/2013 față de domnul C., administrator al S.C. B. S.R.L., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de bancrută frauduloasă, prev. de art. 241 alin. (1) lit. b) C. pen. și evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, soluție întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., nefiind întrunite cerințele de tipicitate ale celor două infracțiuni.

Împotriva acestei ordonanțe de clasare reclamanta, constituită parte civilă în această cauză penală, a formulat plângere care a fost respinsă prin Ordonanța din 28.03.2019 a Prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul București, ordonanță care a fost supusă controlului judecătoresc, plângerea împotriva acesteia din urmă fiind soluționată prin încheierea din 25.06.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală, în dosar nr. x/2019

Astfel, prin această încheiere, definitivă, judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea formulată de reclamantă împotriva soluției de clasare dispuse prin ordonanța din data de 22.01.2019 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București și a schimbat temeiul de drept al soluției de clasare dispuse cu privire la infracțiunea de bancrută frauduloasă prev. de art. 241 alin. (1) lit. b) C. pen. din art. 16 alin. (1) lit. b) în art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., fiind menținute celelalte dispoziții ale ordonanței.

S-a reținut în acest sens că a intervenit prescripția răspunderii penale, raportat la dispozițiile art. 154 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.., în acord cu interpretarea dată acestor norme prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018.

Prin cererea dedusă judecății, reclamanta, recurenta în speță, a susținut că procurorul de caz a dispus efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor art. 5, art. 8, art. 306 și art. 341 alin. (6) lit. b) din C. proc. pen., ceea ce a determinat încălcarea drepturilor și intereselor legitime ale acesteia, întrucât împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea de bancrută frauduloasă a avut drept efect direct imposibilitatea tragerii la răspundere penală a numitului C. și, eventual, a altor persoane implicate în săvârșirea infracțiunii și, implicit, imposibilitatea reparării prejudiciului suportat de reclamantă ca urmare a acestei infracțiuni.

Având în vedere circumstanțele factuale anterior amintite, Înalta Curte trebuie în prealabil să remarce că, deși a învestit instanța de fond cu o acțiune în pretenții (privind exclusiv prejudicii de ordin material) prin care a invocat eroarea judiciară, recurenta-reclamantă înțelege să-și argumenteze criticile concrete formulate împotriva deciziei de apel și prin referire la durata procedurilor, invocând atât întinderea excesivă a procesului penal finalizat printr-o soluție de clasare care ar fi trebuit, în opinia sa, să fie luată în seamă de instanța de prim control judiciar în identificarea în speță a erorii judiciare, cât și caracterul nelegal al statuării aceleiași instanțe referitoare la neepuizarea altor căi procedurale civile pentru recuperarea creanței pretinse, ipoteză ce ar conduce la "întinderea în timp excesivă a procedurilor" privind obținerea de despăgubiri.

Or, aceste critici sunt formulate în mod vădit cu ignorarea cadrului procesual obiectiv fixat prin cererea de chemare în judecată, conform art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât ceea ce s-a dedus judecății este o răspundere a statului pentru prejudicii cauzate prin săvârșirea de erori judiciare, fundamentul juridic al pretențiilor reclamantei fiind reprezentat de dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, norme cu caracter special și, prin urmare, derogatoriu, în materia răspunderii civile delictuale.

În condițiile în care cauza acțiunii deduse judecății nu este încălcarea dreptului la un proces echitabil prin încălcarea termenului rezonabil al procedurilor judiciare cu trimitere la dispozițiile art. 6 paragraful 1 C.E.D.O și nu se susține, ca atare, nerespectarea obligațiilor asumate de stat prin aderarea la Convenția europeană și deci o răspundere obiectivă care se antrenează în sarcina acestuia din această perspectivă, a nesocotirii unor elemente componente ale procedurii echitabile, pretențiile la dezdăunare nu pot fi examinate în raport cu durata nerezonabilă a procesului penal (respectiv, prin analiza criteriilor stabilite în acest sens prin jurisprudența C.E.D.O. în materie, citată și în cuprinsul memoriului de recurs) .

Relevant în stabilirea în speță a răspunderii statului este în ce măsură faptele invocate ca elemente constitutive ale unei erori judiciare au determinat vătămarea iremediabilă a dreptului la recuperarea prejudiciului material pretins, aspect avut în vedere corect de instanța de apel în analiza sa subsumată stabilirii consecințelor păgubitoare, prin raportare la obiectul acțiunii civile alăturate acțiunii penale.

În acest sens, s-a constatat că prin prezentul demers judiciar îndreptat împotriva statului, invocându-se eroarea judiciară generată de modalitatea în care procurorii au instrumentat cauza penală în care, în cele din urmă, s-a constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale cu privire la infracțiunea de bancrută frauduloasă, se solicită, în principal, despăgubiri de 414.762,01 RON reprezentând cuantumul creanței cu privire la care se afirmă că nu a mai putut fi recuperată de la administratorul B. S.R.L., C., prin intervenirea impedimentului procedural menționat, pretenție pecuniară justificată, de altfel, pe faptul că, urmare a intrării în insolvență a societății comerciale menționate, titlul executoriu obținut împotriva acesteia, sentința civilă nr. 2076/09.03.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr. x/2011, nu a mai putut fi valorificat.

Ținând seama de natura pagubei invocate, constând într-o creanță a cărei existență și întindere a fost recunoscută judiciar, definitiv, doar împotriva debitoarei societate comercială, Înalta Curte constată, contrar alegațiilor recurentei privitoare la statuările eronate ale instanței de apel în referire la analiza acestui prejudiciu ca element distinct și esențial în vederea întrunirii cumulative a condițiilor cerute de lege pentru atragerea răspunderii civile a administratorului C., că o astfel de analiză se impunea pentru a se stabili în ce măsură se poate determina o legătură cauzală între vătămarea pretinsă - identificată corect de instanță ca fiind încălcarea dreptului de a obține plata sumei mai sus menționate de la C. - și acțiunile ori, după caz, inacțiunile procurorilor care ar reliefa o modalitate defectuoasă de instrumentare a cauzei penale.

De altfel, o asemenea analiză este obligatorie într-un litigiu având ca obiect angajarea răspunderii statului pentru o eroare judiciară, în acest sens fiind și statuările obligatorii ale Curții Constituționale conform cărora textul de lege examinat "reglementează o acțiune în răspundere civilă delictuală în care se stabilește eroarea judiciară [adică a faptei ilicite, cu excepția ipotezelor art. 538 și art. 539 din C. proc. pen., unde eroarea a fost deja stabilită], paguba propriu-zisă [vătămarea produsă urmează a fi reparată prin indemnizarea corespunzătoare a persoanei vătămate] și relația de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu." (Decizia Curții Constituționale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, paragraful 220)

Este deci lipsită de relevanță teza susținută de recurentă privind obligația instanței de apel de a analiza cu prioritate faptele imputate procurorilor ca reprezentând erori judiciare și, ulterior, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre acestea, în condițiile în care toate aceste elemente trebuie să se regăsească deopotrivă în cauză, fiind cerințe impuse de lege cumulativ pentru angajarea răspunderii statului.

În plus, trebuie subliniat că, în acord cu jurisprudența Curții Constituționale, statul nu poate răspunde pentru orice neconformitate procedurală, indiferent de natura sau intensitatea acesteia, ci doar pentru abaterile incontestabile concretizate într-o vătămare însemnată, de o anumită intensitate, a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei - împrejurare reliefată și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltată pe marginea noțiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

Referindu-se la noțiunea de "eroare judiciară", instanța europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era "incompletă și părtinitoare" nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară. De aceea, s-a statuat că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanțele inferioare, adică greșelile din administrarea justiției, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel" (a se vedea Hotărârea din 21 iunie 2011, pronunțată în Cauza Giuran împotriva României, paragrafele 32, 40).

Revenind la principala critică de nelegalitate adusă de recurentă deciziei de apel, vizând, în esență, inexistența unei căi efective pentru recuperarea prejudiciului arătat, se constată că, în opinia acesteia, atragerea răspunderii civile a administratorului C. avea drept premisă constatarea săvârșirii infracțiunii de bancrută frauduloasă, pentru a-i permite să își recupereze prejudiciul de la administrator, iar nu de la societate, iar clasarea cauzei penale pe motivul intervenirii prescripției răspunderii penale a pus-o pe recurentă în situația imposibilității de valorificare a creanței sus-menționate.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că față de succesiunea de acțiuni/inacțiuni ale procurorilor indicate de recurentă, prin care s-ar fi concretizat eroarea judiciară pretinsă, ceea ce are relevanță direct asupra existenței posibilității recuperării prejudiciului material pretins în cadrul procesului penal finalizat printr-o soluție de clasare, punând-o pe recurentă, conform propriilor susțineri, în situația de victimă a unei erori judiciare, este intervenirea prescripției răspunderii penale.

Potrivit art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., "Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă: [...] f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; [...]".

Prescripția răspunderii penale, reglementată la art. 153 și următoarele din C. pen., este o cauză care înlătură răspunderea penală, prin stingerea raportului juridic penal de conflict, ca urmare a nerezolvării acestuia, într-o perioadă rezonabilă de timp, de către organele judiciare.

Prin urmare, intervenirea acesteia în cursul procesului penal are ca efect imposibilitatea tragerii la răspundere penală a inculpatului, în condițiile în care acesta a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală ce constituie infracțiune.

Înalta Curte constată, contrar alegațiilor din memoriul de recurs, că intervenirea prescripției răspunderii penale nu înlătură posibilitatea tragerii la răspundere civilă a respectivului făptuitor pentru prejudiciile de natură civilă provocate prin comiterea faptei, iar din prevederile C. proc. pen. rezultă cu evidență că împrejurarea că în dosarul penal s-a dispus clasarea, în condițiile în care recurenta-reclamantă se constituise parte civilă în cursul urmăririi penale, nu este de natură să paralizeze dreptul acesteia de a sesiza instanța civilă cu o acțiune în despăgubiri, câtă vreme latura civilă a rămas nesoluționată din cauza soluției date în procedura judiciară penală.

Conform art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., sub aspect procesual, acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale

Exercițiul acțiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei infracțiunii, pentru a-și satisface interesele de ordin civil afectate de comiterea infracțiunii, acțiunea civilă având ca temei această faptă cu caracter ilicit ce constituie și temeiul acțiunii penale.

De principiu, persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanșează acțiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acțiunea civilă, chiar alăturată acțiunii penale, fiind guvernată de principiul disponibilității.

Dispozițiile art. 20 și art. 27 alin. (1) din C. proc. pen. instituie un drept de opțiune în favoarea persoanei vătămate ori, după caz, a succesorilor acesteia, care pot exercita acțiunea civilă în procesul penal, prin constituirea ca parte civilă, sau pot opta pentru repararea prejudiciilor produse prin săvârșirea infracțiunii pe calea unei acțiuni civile distincte promovate la o instanță civilă.

Este real că, conform art. 27 alin. (3) și (4) din C. proc. pen., opțiunea astfel exprimată are un caracter irevocabil.

C. proc. pen., în art. 25 alin. (5) și (6), reglementează, însă, și situațiile în care instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă, soluționarea acțiunii civile urmând se face în aceste situații de către instanța civilă, conform art. 27 alin. (2) din același cod, unde cei interesați pot folosi probele administrate în cursul procesului penal.

Înalta Curte astfel constată că instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă ca o consecință a caracterului accesoriu al acțiunii civile în procesul penal, partea civilă păstrând liberul acces la instanța civilă - aceasta reprezentând o excepție de la principiul electa una via non datur recursus ad alteram.

Așadar, în ceea ce privește soluționarea sa, soarta acțiunii civile depinde de aceea a acțiunii penale, iar, în situația în care procesul penal a luat sfârșit, singura cale rămasă persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă în procesul penal, este acțiunea exercitată în fața instanței civile.

Referitor la această cale procedurală, urmată ca atare din cauza finalizării procesului penal prin clasare, Curtea Constituțională a reținut că "repararea, pe calea acțiunii exercitate în fața instanței civile, a pagubei cauzate prin fapta ilicită a inculpatului, așadar soluționarea de către instanța specializată în acest domeniu a litigiului de natură civilă determină o protecție sporită a dreptului la un proces echitabil al părții civile din procesul penal." (Decizia nr. 690/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 27 noiembrie 2015, paragraful 23).

Astfel, contrar poziției susținute prin prezentul recurs privind opțiunea deja exprimată de recurentă pentru constituirea ca parte civilă în procesul penal, ca fiind calea procedurală aleasă pentru recuperarea prejudiciului (solicitat și în litigiul pendinte), trebuie subliniat că dreptul reclamantei în speță de a învesti instanța civilă, pentru validarea jurisdicțională a pretențiilor sale civile, s-a născut chiar în momentul în care aceasta a luat cunoștință - urmare a soluției de clasare dispusă de procuror - de faptul că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluționată.

Pentru cauzele în care acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, instanța penală nefiind deci sesizată cu soluționarea acțiunii penale, nicio normă de procedură penală nu prevede competența acestei instanțe de a se pronunța cu privire la acțiunea civilă.

În acest context este de reținut caracterul vădit nefondat al criticii recurentei vizând interpretarea eronată de către instanța de apel a prevederilor art. 25 din C. proc. pen., Înalta Curte constatând că în mod corect s-a considerat că recurenta avea deschisă calea acțiunii civile ca urmare a constatării intervenției prescripției răspunderii penale, având în vedere că în acest sens nu s-a pronunțat o instanță penală care să dispună încetarea procesului penal, ci procurorul, neavând relevanță că ordonanța de clasare a fost confirmată, în aceste limite, de către judecătorul de cameră preliminară.

În aceste împrejurări, ordonanța procurorului este actul prin care se pune capăt conflictului de drept penal, iar verificarea acestui act prin intermediul procedurii instituite de dispozițiile art. 341 alin. (5) din C. proc. pen. are în vedere exclusiv soluția de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, soluție care, în urma analizei judecătorului de cameră preliminară, poate fi confirmată sau infirmată, soluție distinctă de aceea prevăzută expres de prevederile art. 25 C. proc. pen.. - încetarea procesului penal, conform art. 16 alin. (1) C. proc. pen.

Or, este evident că, în lipsa unei acțiuni penale cu care instanța să fi fost învestită, nu există nici posibilitatea acesteia să se pronunțe asupra unei acțiuni civile ce a fost alăturată inițial celei penale, deși a intervenit prescripția răspunderii penale, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (5) C. proc. pen.. în varianta acestora adoptată în urma celor statuate cu caracter obligatoriu prin Decizia Curții Constituționale nr. 586/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1001 din 13 decembrie 2016).

De altfel, Curtea Constituțională, examinând dispozițiile art. 54 din C. proc. pen. care reglementează competența judecătorului de cameră preliminară a constatat în privința atribuțiilor expres prevăzute la lit. a) - verificarea legalității trimiterii în judecată, la lit. b) - verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală și la lit. c) - soluționarea plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, că valorificarea cazurilor care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale excedează competenței judecătorului de cameră preliminară, iar activitatea acestuia nu privește fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând și nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict: faptă, persoană și vinovăție (a se vedea Decizia nr. 599/2014 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, Decizia nr. 239 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 10 iulie 2018, Decizia nr. 116/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 2 august 2022).

Prin urmare, este nefondată teza recurentei referitoare la faptul că o neaplicare a dispozițiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen.., în sensul arătat de către aceasta, ar echivala și cu o ignorare a efectelor aplicării art. 341 C. proc. pen.. privind soluționarea plângerilor de către judecătorul de cameră preliminară.

Înalta Curte reține, de asemenea, că este nefondată și afirmația recurentei referitoare la neexercitarea altor căi procedurale de recuperare a prejudiciului pentru că li s-ar opune autoritatea de lucru judecat din cuprinsul altor hotărâri pronunțate în cauzele soluționate cu prioritate.

Se constată, că, potrivit normelor procesual penale ale art. 28 alin. (1) teza a doua C. proc. pen.., instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, în același sens fiind și art. 1365 din C. civ., potrivit cu care "Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite".

A mai susținut recurenta și că statuarea instanței de apel privind posibilitatea exercitării acțiunii civile este eronată, întrucât se poate ajunge în situația în care cheltuielile judiciare să fie mult mai mari decât prejudiciul efectiv suferit de persoana în cauză, iar în acest caz, ar exista un veritabil impediment la accesul liber la justiție în situația în care unei persoane deja prejudiciate de o eroare judiciară să i se impună să mai urmeze și alte căi pentru repararea prejudiciului, până să poată constata existența erorii/erorilor judiciare săvârșite.

O asemenea aserțiune este, fără îndoială, irelevantă din perspectiva stabilirii erorii judiciare pretinse în cauza de față, având în vedere considerentele mai sus expuse privitoare la existența unei căi procedurale prevăzută de lege prin care persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal își poate valorifica pretențiile, după soluția de clasare, în fața instanței civile, astfel cum corect s-a reținut și prin decizia recurată.

Totuși, răspunzând alegațiilor recurentei în ceea ce privește suportarea unor cheltuieli suplimentare care i-ar afecta acesteia accesul la justiție, este necesar a se preciza că, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (8) C. proc. pen.., acțiunea civilă având ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului și părții responsabile civilmente, exercitată la instanța civilă, este scutită de taxă de timbru, iar, în plus, prin Decizia nr. 387 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 27 iulie 2015, Curtea Constituțională, admițând o excepție de neconstituționalitate, a constatat că dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru sunt constituționale în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând dintr-o cauză penală în condițiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârșirii acesteia, era prevăzută ca infracțiune.

Nu în ultimul rând, se constată că teza suportării unor cheltuieli mai mari decât însuși prejudiciul ce se cere a fi reparat pe calea unei acțiuni civile promovate ulterior la instanța civilă competentă constituie/rămâne, în lipsa altor elemente certe probate în fazele procesuale anterioare, o simplă supoziție a recure